Învățarea prin joacă – sforăiala supremă

Învățarea prin joacă este un concept pe care eu nu-l înțeleg. De fapt eu nu prea știu ce-i aia joacă. Din ce văd eu pe la alții, îmi pare un soi de prosteală și când zic alții am în vedere adulți. Copiii nu se joacă. Niciodată. Eu nu am văzut niciodată un copil jucându-se, în sensul acela de prosteală, așa cum o fac adulții cu pretenții de oameni jucăuși. Când noi avem impresia că un copil se joacă, el de fapt face ceva cu plăcere, este total implicat, foarte atent, concentrat, focusat, receptiv la stimuli, într-un cuvânt este serios. Da, de cele mai multe ori este fericit, dar niciodată nu se prostește. Dacă ar fi să-mi definesc mie termenul, fix așa l-aș defini: joaca este o seriozitate fericită. Ce observ eu la adulții care se joacă? Păăăăăi…observ un soi de încrâncenare, de perseverență în a mima o stare de falsă veselie, o prosteală lipsită de sens, penibil, ridicol, plictiseală.

Mă surprinde cum, conform noilor teorii de parenting, copiii sunt egali adulților la primit îmbrățișări, la primit cuvinte dulci, la primit țâță în locuri publice la fel cum adulții primesc înghețate în locuri publice. Și-s de acord cu toate astea, sunt perfect de acord cu cei ce afirmă că micii omuleți nu sunt nicidecum altă specie, ci au aceleași nevoi, aceleași drepturi, aceleași obligații precum adulții. Dar aceste afirmații la fel de sforăitoare ca și iubirea necondiționată se sfârșesc brusc când vine vorba de joacă. Copilul atașat pozitiv de părintele lui, copilul care a fost ținut în brațe cât și-a dorit el, copilul care a supt cu poftă din țâța ofertantă exact acolo unde i-a venit să o facă, ei bine, același copil nu are voie cu cuțitul, cu cratița, cu fierăstrăul, cu bormașina, cu ciocanul, cu nimic. Toate acestea sunt obiecte pentru adulți, cu care adulții fac chestii, în timp ce copiii trebuie să se joace cu cuțite, fierăstraie, bormașini, ciocane de jucărie.

Îmi amintesc cum am pus odată pe facebook o poză în care era surprins unul dintre geamurile livingului, geam care e la mai puțin de jumătate de metru de podea, deci accesibil copiilor. Imediat m-a întrebat o mămică dacă nu mi-e teamă ca nu cumva copiii să se arunce pe geam. Ca și cum copiii ar fi o specie de ființe cretine care cum văd un geam la care ajung, se cațără și se aruncă în cap. La fel, ca niște ființe total lipsite de minte sunt priviți și dacă mânuiesc un ciocan, în nemărginita lor imbecilitate, cu siguranță își vor da cu el peste degete, pentru că, nu-i așa, doar adulții sunt în așa fel construiți ca să evite durerea, copiii, biete ființe mult inferioare caută cu tot dinadinsul să se rănească, să se arunce în cap, să-și rupă mâinile și picioarele, să șiroiască sângele, să…Așa se face că la copii învățarea se face prin joacă, cu obiecte de jucărie, plastice frumos colorate, pentru cei mai cu pretenții plastice frumos colorate non-toxice sau, supremul absolut – jucării din lemn. Asta înseamnă că pentru a învăța să gătească îi cumpărăm copilului o bucătărie de jucărie, cu aia trebuie să se joace ca să învețe și după ce a învățat bine de tot o să-i dăm voie și-n bucătăria noastră cea adevărată, cea de adulți. Ca să învețe cum se deșurubează un șurub sau cum se bate un cui îi cumpărăm copilului…ați ghicit! un banc de scule! Numai după ce va fi învățat bine de tot să se joace cu ele și după ce va face dovada vârstei adulte, va avea voie să bată un cui adevărat cu un ciocan adevărat. Și aș putea continua în felul ăsta mult și bine.

Acum e momentul în care din toate direcțiile mi se servește argumentul cu da, dar se poate accidenta! Da, se poate accidenta, statistic are exact aceleași șanse ca un adult să se accidenteze, pentru că, am uitat să spun, în ciuda aparențelor și în ciuda afirmațiilor sforăitoare, copiii și adulții chiar sunt aceeași specie! Dacă copilul are voie să-și sugă țâța fix în aceleași locuri publice în care adultul are voie să-și înfulece șaorma, atunci și copilul și adultul au voie să mânuiască același fierăstrău cu șanse egale de a se accidenta.

Mă uit la blonzii mei, la tonele de jucării care stau degeaba în timp ce ei preferă să folosească unelte adevărate…la început erau puse sus, în garaj. Uneltele! Când le-am văzut interesul le-am dat mai jos ca să le înlesnesc accesul. S-au repezit la cel mai mare ciocan, după ce au văzut că-i greu de manevrat, și-au ales ciocane mai mici, cuie mai mici, bormașina mică, le-a cumpărat tatăl lor cel mai mic fierăstrău, toate unelte reale, adevărate. Au vrut să sape în curte, i-am îndemnat să se simtă liberi să o facă. Din cele vreo 5 sape din garaj, au ales-o pe cea cu coada ruptă, că-i mai mică, o manevrează mai ușor. Da, au lopățele de plastic – nu le folosesc.

Nu, nu-i supraveghez, în general ei îs cu treaba lor, eu cu a mea, din când în când ne mai întrebăm de sănătate. Accidente? Nu mai dese sau mai grave decât accidentele la care mă supun eu, deci în limite normale.

Și ce vreau să zic cu toate astea? Păi vreau să zic doar că eu nu am întâlnit niciun copil care să se joace. Priviți cu atenție la ei și o să vedeți că ei fac nu se joacă: fac castele de nisip – nu se joacă cu nisip, fac un drum din pietre – nu se joacă cu pietre, fac un avion din lemne – nu se joacă cu ciocanul, fac un aluat – nu se joacă cu făina, sar în frunze – nu se joacă cu frunze, adună castane – nu se joacă cu castane. Doar în capetele noastre de adulți aroganți este că ei se joacă când de fapt și noi și ei, facem. Diferența e că ei fac cu plăcere în timp ce noi am ajuns să facem pentru că trebuie, de cele mai multe ori fără să mai avem vreo bucurie, cam la fel cum și ei se joacă cu jucăriile, în absența obiectelor adevărate. Un copil se va juca și cu un banc de scule din plastic, frumos colorat, dar nu cu aceeași plăcere cu care ar șurubării într-o ladă de scule adevărate. Iar noi în loc să vedem evidența, ajungem să ne plângem de micii ingrați care se joacă cu o jucărie pentru care am muncit enorm fix până o aruncă și uită de ea. Suntem nemulțumiți de ei și îi forțăm să-și petreacă copilăria într-o lume de jucărie în timp ce ei nu-și doresc altceva decât să fie cu noi, la fel ca noi, să facă ce facem noi. Nu am înțeles niciodată de ce în familiile cu copii există timp de joacă, de ce bietul părinte obosit și tracasat după 8-10 ore de muncă, vădit plictisit și total fără chef, justificat dealtfel, ajunge să se târască pe covorul din living sorbind ceaiuri imaginare din ceșcuțe minuscule de plastic????? De ce oare acest adult obosit după o zi de muncă nu-și ia copilul în bucătărie ca să facă împreună un ceai adevărat pe care să-l toarne în niște căni adevărate și pe care să-l bea de-adevăratelea, cu familia? Ei nu învață prin joacă așa cum toate grădinițele și școlile mici ne forțează să credem, așa cum cele mai moderne teorii ne învață, ei învață prin facere. Am pus link către Ikedoo nu pentru că vreau să le fac reclamă, ci pentru că afirmația nu-mi aparține mie ci lui Ion Neculai, un tip pe care l-am cunoscut cu mult timp înainte să cunosc ce face el, un tip care-mi place mult, un tip care, împreună cu încă câțiva la fel de mișto ca el au pus la cale construirea unui OZN din țevi, alături de 200 de copii, folosindu-se de materiale și unelte adevărate. La final, când și-a ținut discursul în fața părinților, Ion a afirmat că învățarea cea mai bună se realizează prin (și aici a făcut o mică pauză în care eu am avut timp să mă gândesc că dacă  spune prin joacă înseamnă că vinde și el același gogoși ieftine ca și ceilalți și nu mai e prietenul meu) facere. Aproape că-mi venea să-l pup, de tare ce m-am bucurat că a spus asta, mi s-a părut cel mai frumos cuvânt din lume! Și mi-am adus aminte în momentul ăla de cartea Conceptul Continuum a lui Jean Liedloff care printre alte chestii extrem de interesante și de…pertinente, povestea cum într-un trib oarecare din India femeile desfășurau o anumită activitate, parcă preparau ceva mâncare cu o unealtă specifică, nu mai țin minte exact…ideea e că fetițele din trib aveau liber acces la acea unealtă, de dimensiuni mai mici, adaptată mânuțelor lor și erau lăsate să participe la proces în măsura în care își doreau asta, nici nu erau chemate să facă acea mâncare, nici nu erau ținute mai mult decât vroiau ele să stea. Nu aveau unelte de jucărie cu care să mimeze acțiunea adulților ci li se înlesnea participarea la chiar treaba pe care o făceau adulții. Fetițele din acel trib nu învățau prin joacă ci prin facere, așa cum, de fapt ar fi firesc să se întâmple cu toți copiii. Nu e nevoie să-i spui unui copil hai să învățăm să numărăm prin joacă, este suficient să-l lăsăm să numere cu noi atunci când contextul ne solicită să numărăm. Nu e nevoie ca tu, adult, să te joci de-a cumpărăturile, este suficient să-l iei cu tine la cumpărături.

Nu e nevoie să te joci cu copilul, e suficient să faci și să-i lași și lui spațiu să facă, dacă vrea. Iar joaca să rămână ceea ce este de fapt – o modalitate de petrecere a timpului într-o manieră amuzantă, indiferent de vârstă. Mi-aș dori să existe mai mulți adulți care observă facerea din activitatea copiilor. Aceștia au șanse reale să învețe (prin facere, da, da!!!!!) ce este joaca.

Anunțuri

Un gând despre “Învățarea prin joacă – sforăiala supremă

  1. Asta ma unge pe suflet. Nu am stiut niciodata sa ma „joc” dar vad ca uneori fi-mea are nevoie sa converseze cu dinozaurii de jucarie si cu animale imaginare asa ca trebuie sa-mi scot imaginatia din dulap si sa inventez, ceea ce nu prea ma coafeaza. Sotul e mai priceput la asta. 🙂

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s