Hei, tu, cel ce joci rolul principal în piesa „Zâmbete și fericire”!

Întâmplare adevărată: se făcea că era acum vreo 35 ani într-o sală mare a unui institut imens din România o ședință de partid (comunist, desigur) la care participau absolut toți angajații iar invitatul de onoare era nimeni altul decât Ceaușescu în persoană. Printre alte bălării și aplauze frenetice, stimabilul le-a adus la cunoștință angajaților că începând din clipa aceea, în fiecare vineri toți bărbații vor merge la poligon să tragă cu arma. Apoi a întrebat dacă e cineva împotrivă. Și iote că din masa aia de oameni se ridică o mână, mână căreia i s-a dat cuvântul ca să-și justifice refuzul: eu nu am făcut armata, n-am ținut niciodată o armă în mână așa că mi-e cam frică să trag cu arma, mi-e să nu rănesc pe cineva. Ceaușescu l-a privit și apoi a cuvântat: bine, tu nu trebuie să mergi la poligon.

Așa se face că tata, vinerea, când ceilalți mergeau la poligon să tragă cu arma, venea acasă și ieșea cu mine în parc.

Nu este vreun erou (ok, este eroul meu, desigur!!!!!), nu l-a urmărit nici miliția, nici securitatea, nici membru de partid nu l-au obligat să se facă, a fost doar un om autentic.

Câți dintre copiii ai căror părinți fac eforturi supraomenești să păstreze aparența de stare bună, de fericire, ar spune NU, puși într-o situație asemănătoare? Niciunul. Toți ar păstra aparența de împăcare în fața sarcinii primite, chiar dacă poate nu le convine.

De ce s-ar întâmpla asta? Pentru că asta învață de la părinții lor, acei părinți care atunci când sunt obosiți, aleg să păstreze aparența unei energii debordante, care atunci când sunt triști aleg să-i arate copilului un zâmbet fals, acei părinți care indiferent de ceea ce se întâmplă în exteriorul sau în interiorul lor, aleg să-și mintă copilul că totul este bine, că ei sunt fericiți. Ca și când fericirea este unica stare umană acceptată, restul, frica, furia, tristețea, plictiseala, lehamitea, toate acestea trebuiesc ascunse ca nu cumva copilul să înțeleagă că sunt acceptate și acceptabile. Suntem cu toții de acord că reprezentăm modele pentru copiii noștri, că observându-ne pe noi ei învață cum să se poziționeze în fața unei situații sau în fața unei emoții. Deci dacă eu sunt tristă și maschez tristețea cu un zâmbet, copilul va învăța în primul rând că este ceva rău să simți tristețe și apoi că trebuie să nu se vadă, să mascheze cumva. Și nu, nu o să mă convingeți nicicum că zâmbetul pe care-l afișați când sunteți triști îl convinge pe copil. Copilul simte tristețea părintelui chiar dacă acesta din urmă joacă cu succes rolul principal în piesa “Zâmbete și fericire”.

Îmi amintesc de prima mea lună ca mama, când din cauza unor erori eram cam în urmă cu somnul și făceam eforturi să fac față și mai ales să păstrez aparența de fericire în fața copilului, care bietul de el parcă-mi făcea în ciudă, din ce eram eu mai obosită, din aia era el mai urlător. Până într-o zi când, la capătul puterilor fiind, l-am luat așa ca pe-o păpușe și uitându-mă fix în ochii lui am început să plâng și să-i vorbesc ca unui adult înțelegător, i-am spus atunci cât de obosită sunt, cum că dacă nu dorm cât am nevoie nu mă descurc deloc cu ce am de făcut prin casă și cu el și exact când mă pregăteam să-l rog să mă lase să dorm, a adormit. L-am pus în pat, m-am pus și eu lângă el și am dormit câteva ore. De-atunci nu m-am mai ascuns de el, n-am mai jucat teatrul ăla ieftin în care indiferent cum eram trebuia să par bine.

Acum sunt doi, destul de mari și procedez exact la fel, când sunt obosită le cer să facă liniște ca să mă odihnesc, când nu am chef, le spun să mă lase în pace, când am vreo supărare plâng și-I las să-mi șteargă lacrimile și dacă mă întreabă de ce plâng le spun ce m-a întristat nu că mi-a intrat praf în ochi, când sunt furioasă, ridic tonul. Nu am găsit până acum niciun motiv pentru care ar trebui să mă ascund. Îmi doresc pentru ei să fie împăcați cu ei și cu emoțiile lor, să știe că tot ceea ce simt vine din interior și este în regulă, poate fi trăit ca atare, că toate emoțiile lor sunt acceptabile, așa cum și ei sunt acceptați și acceptabili indiferent de trăirile lor. Nu vreau să fiu tocmai eu cea care să le arate că unele emoții trebuie ascunse, nu vreau să fiu eu modelul care-și ascunde emoțiile iar peste câțiva ani să merg cu ei pe la specialiști care să-i repare și să-i învețe că emoțiile sunt ca să fie trăite nu ca să fie ascunse.

Mi-aș dori ca atunci când copilul meu va munci, când va avea șef sau când va fi propriul lui șef, să știe să recunoască acel moment când îl ajunge oboseala și să se oprească, să-și ceară dreptul la odihnă nu să ajungă pe prima pagină a ziarelor ca bietul erou mort de oboseală. Nu vreau să fiu eu modelul lui, cea care indiferent cât sunt de obosită continui să muncesc până cad jos. Ăsta nu-i un model bun de urmat. Vreau să vadă că eu, Dumnezeul lor pe pământ, îmi permit să fiu obosită și mai ales, îmi permit să-mi revendic dreptul la odihnă. Vreau ca și ei, indiferent cine le va fi șef, să știe să-și ceară timpul de odihnă. Nu vreau să fiu eu acea mama care nu-și permite nici măcar luxul unei răceli, vreau ca băieții mei să știe că atunci când sunt bolnavi au dreptul să stea în pat, iar ceilalți au obligația să le acorde timp să se însănătoșească. Nu vreau să fiu eu modelul de la care să învețe să tragă cu dinții de ei până la epuizare. Și nu am cum să-i învăț asta decât fiind autentică. Numai dacă eu o să le cer liniște ca să dorm vor știi că și ei au dreptul să facă asta. Cursurile de parenting au scăpat pare-se din vedere să predea autenticitatea și probabil că nu întâmplător.

Afișează în fața copilului o infinită bunăvoință indiferent de cum te simți, arată-i toleranță indiferent ce face, nu-i impune niciodată limite. Ești modelul lui. Gândește-te bine, va crește și se va transforma într-un adult care, la fel ca și tine, chiar dacă va avea un șef care-l scoate din sărite, va afișa o infinită bunăvoință, îi va arăta toleranță, nu-i va impune niciodată limite, nu va avea niciodată curaj să-I spună STOP, până aici!. Te vei întreba atunci de ce suportă un astfel de șef, de ce nu se revoltă, de ce nu spune/face nimic ca să iasă din situație? Nimic mai simplu, pentru că așa l-ai învățat tu, pentru că tu i-ai fost model și știe de la tine că oricât de nasol este, trebuie să suporte, trebuie să se preface că nu-I e bine, nu are dreptul să se plângă.

A ajuns adult, a intrat într-o relație care nu-i tocmai ok, dar alege să suporte cu stoicism chiar dacă toți din jur văd că-i este rău, iar ție ți se rupe sufletul și te întrebi de ce continuă să îndure? Simplu, pentru că așa l-ai învățat tu, pentru că tu, pe vremea când îi erai model, l-ai învățat să tacă și să înghită, să se prefacă că-i e bine. Nu-ți rămâne decât să te feliciți pentru răul făcut! Aveai de ales între a-l învăța să fie autentic sau nu, iar tu, după ce ai fost la toate cursurile de parenting, ai ales să nu, așa că acum suportă consecințele!

Anunțuri