Alegi să fii sclavul copiilor tăi?

Am căutat cu google cabinetele de psihoterapie din zona Piața Romană. Singurele criterii erau ca locația să fie aproape de serviciu, el, psihoterapeutul să fie bărbat și să știe și altceva decât psihoterapie cognitiv-comportamentală. Am format numărul de telefon, mi-a răspuns o voce de bărbat (semn bun!), i-am spus că vreau să vin la terapie, am stabilit ziua și ora, l-am întrebat dacă știe și altceva în afară de cognitiv-comportamentală, a făcut mișto de mine, mi-a plăcut. În ziua stabilită, am căutat adresa, am sunat la ușă și mi-a deschis chiar el. Cei care mă citesc și știu despre cine vorbesc cred că au mai clară imaginea mea, față în față cu el 🙂 Eram ceea ce se numește un client „venit din stradă”, aka fără recomandare, fără nimic, eu nu știam despre el, el nu știa despre mine. A fost o primă întâlnire foarte intensă, am stabilit-o pe următoarea. Am ieșit pe ușă plângând, convinsă fiind că nu voi reveni. Au trecut câteva zile de frământări și chiar în preziua următoarei ședințe de terapie mi-am dat demisia de la serviciu. Am privit cerul pentru prima dată după mult timp. Am plecat cu ochii în lacrimi, pe jos, înspre casă, pe Magheru. Mergeam și respiram, priveam clădirile acelea vechi și parcă le vedeam pentru prima oară, cu toate că zilnic parcurgeam același drum de ani de zile. Mă simțeam ușoară, eliberată. La ora de terapie i-am spus că am demisionat și că m-am simțit ca și când aș fi evadat, că sunt mulțumită și împăcată cu gestul meu. M-a privit lung, mă așteptam să se bucure alături de mine, așa cum la prima ședință se întristase cu mine. Dar nimic din fața lui nu trăda bucurie ori vreo altă emoție. Apoi mi-a tradus acel simplu și banal cuvânt: evadat. Evadat înseamnă că am părăsit fraudulos un spațiu în care mă aflam ca să ispășesc o pedeapsă. A căzut cerul pe mine, toată bucuria mea s-a risipit, îmi petrecusem ultimii ani din viață într-o închisoare, serviciul meu fusese o pedeapsă pe care o săvârșeam pentru…ce? Și evadasem, nici măcar nu-mi ispășisem pedeapsa, pur și simplu m-am sustras responsabilității. Se poate mai rău de atât? Avea dreptate și mă durea asta.

Câteva luni mai târziu hotăram să intru în formare, primul stagiu avea să fie în octombrie, acum 11 ani. Am intrat în cabinetul deja familiar cu emoție, urma să-mi cunosc colegii. Afară ploua și era frig, în cabinet ardea focul în sobă, era cald și plăcut. Noi, vreo 8 cred că eram, așezați în cerc pe saltele, am făcut cunoștință. Au urmat exerciții care au eliberat emoția, au fost câteva ore în care ne-am deschis sufletele și i-am lăsat pe ceilalți să ne cunoască, ne-am permis să fim cât de autentici puteam fi la momentul respectiv. A fost bine, m-am simțit ca-n vacanță. Vacanță, un nou cuvânt cheie! De data asta nu mai evadasem, eram doar în vacanță. Ce e vacanța? O perioadă limitată de timp în care îți permiți să faci lucruri pe care în restul timpului nu le faci. Și ce făcusem eu? Păi am spus mai devreme: mă relaxasem, îmi permisesem să mă deschid, să mă arăt așa cum sunt, să îi ascult pe ceilalți și să mă las emoționată de poveștile lor. N-a mai fost nevoie să-mi traducă el, după câteva luni de terapie am reușit și singură să traduc și m-am înspăimântat: veneam de acasă unde locuiam cu soțul meu, bărbatul pe care îl iubeam și cu mama, o iubeam și pe ea. Eram o familie normală, nu eram abuzată, nu mi se întâmplau chestii groaznice, la o primă vedere chiar credeam că totul decurge așa cum trebuie. Și totuși, câteva ore petrecute cu niște oameni pe care-i vedeam pentru prima dată au reprezentat pentru mine o vacanță, o gură de aer, o nouă evadare…Ce spunea asta despre mine? Că acasă, în familia mea, eu eram crispată, închisă, nu-mi permiteam să împărtășesc emoții, jucam un rol, nu eram autentică, creasem o aparență. De data asta nu evadasem ci doar îmi luasem o vacanță, îmi acordasem un timp ca să-mi încarc bateriile, urmând să mă întorc acasă și să funcționez din nou pe pilot automat până la următoarea vacanță. Cam trist dacă ne gândim că eram la doar câteva luni de la căsătoria pe care mi-o dorisem.

Au trecut 11 ani de atunci, cu terapie, cu formări, cu mult lucru cu mine, ani în care am învățat că starea mea de bine depinde de poziția pe care o adopt. Am învățat că nu serviciul meu era o închisoare ci că eu m-am dus acolo ca un deținut. A fost alegerea mea să mă simt închisă. Am învățat că nu familia mea mă constrângea ci că eu intrasem în acea familie jucând un rol obositor care făcea ca după un timp să am nevoie de vacanță. A fost alegerea mea, nimeni nu mi-a impus să mă comport așa. Aș fi putut să fiu autentică de la bun început, să aleg ca familia mea să fie exact acel spațiu în care să-mi permit să fiu eu, relaxată, ca-n vacanță.

Am învățat să mă repoziționez în așa fel încât să-mi fie mie bine, nu întotdeauna e necesar să schimb serviciul sau familia ca să mă simt bine, de cele mai multe ori este suficient să-mi schimb poziția.

Semnificativ pentru acești 11 ani este apariția copiilor și felul cum m-am poziționat în această situație nouă pentru mine. Poziția de sclav pe plantație a fost cea mai ofertantă, de departe! Am ales totuși să-mi păstrez libertatea. M-am gândit că pentru copii, care-au venit pe lumea asta fără să cunoască nicio regulă, este fix același efort fie că se adaptează regulilor deja existente, fie că inventez atunci niște reguli noi. În schimb efortul depus de noi, de părinți, ar fi fost mult diferit dacă schimbam total regulile. Am avut de ales între poziția de sclav și cea de acompaniator. Am ales-o pe cea de acompaniator, am ales să-i ajut pe ei să se adapteze regulilor noastre și chiar și așa tot mi se mai întâmplă să mă las dusă de val înspre postura de scalv. Probabil că așa se explică faptul că nu simt că mi s-a furat viața și timpul, nu îmi acord vacanțe, nu evadez și nu dezertez din rolul de mamă. Noroc că am învățat ce înseamnă repoziționarea și mai ales că știu și cum se face, practic. Marele secret este că niciodată schimbarea nu se produce numai la nivel cognitiv, niciodată nu e suficient doar să citești sau doar să înțelegi sau doar să-i dai dreptate celui care susține schimbarea. E nevoie de mai mult, e nevoie de unul la fel ca al meu, de lucru cu tine și cu demonii din trecutul tău, aceia care te fac să fii sclavul copiilor tăi sau prizonier la job.

Anunțuri