Plângem cu aceleași lacrimi

11796243_1166450746705197_4907145826754456550_n

Nu mai vorbesc cu luna, nici cu stelele, nici florile nu le mai ascult. Nu vreau să mai știu de tine, îmi spui prea mult, te doare prea tare, rătăcești aiurea, vorbești urât și mai ales mă chinui. Așa că…gata, mi-am astupat ochii și urechile și m-am mințit că nu mai ești – biet muritor de rând îndrăgostit de nimeni, îngenunchiat de nimeni, biet om fără de libertate. Îți dorești nemurirea, orbit de orgoliu o cauți unde nu-i, te minți, te amorțești și fugi. Nu te mai ascult. Eu sunt și știu, ți-arăt arăt iar tu nu vrei să vezi. E treaba ta! Nu te mai văd nici eu. Zeii privesc rar către oameni. Cu milă. Prefer să nu te văd deloc.

Mă strigă luna și stelele și florile, mă strigi și te ignor. Încerci să te apropii și fug. Nu am de ce să stau. Nu vreau să-ți văd neputința. Eu vreau să văd puterea.

Am ajuns prea târziu, nu mai era beznă. M-am scufundat fără să-mi doresc asta, doar așa, ca să nu zic că am venit degeaba până acolo. E bine totuși…m-aș juca! Nu ești tu, dar este totuși cineva. Prea slab, nici măcar nu luptă, nu știe jocul așa că-l las să plece iar eu fug. Lacrimile încep să curgă, înot cu capul sub apă, mi se întind toți mușchii, deja devine greu, nu mai am aer, aș vrea să ies, o ultimă încordare, cât să ajung departe de ei. Țâșnesc din apă urlând “Vrăjitorule, te iubesc!” Apa și lacrimile mă împiedică să văd prea clar. Mă întind și privesc cerul, e noapte încă. Plâng și te iubesc. Trebuie să mă mișc , corpul meu e încordat, aș vrea să ies, să fug de-acolo. Privesc spre infinit și-aud „Mai stai!” Noaptea devine ușor roșie. Știu că urmează să răsară soarele. Cine îmi spune să mai stau? Soarele? Nu. Tu îmi spui. Mai stau. Lacrimile curg, îmi ard fața. Mă scufund din nou, marea mea cu gust de amintire este acum tot una cu lacrimile. Mușchii mă dor, înlăuntrul meu e foc iar în afară o mare de lacrimi care să stingă focul. Foc rece și umed – cine-a mai pomenit?. O mare de foc. Respir și privesc spre locul care promite s-aducă soarele. E doar o promisiune, nu e nimic acolo, dar am răbdare. Și tu îmi spui să stau. Stau și privesc. Nici lacrimile nu mai curg. Doar lacrimile tale îmi ating buzele și limba – din nou sărutul tău sărat. Apa în jur e neagră. Îmi amintesc de alte mări turcoaz. Nu-s ale mele. Marea mea e neagră, tulbure și sălbatică, marea mea trebuie îmblânzită. Marea mea ești tu. Încep din nou să plâng și îți șoptesc că te iubesc. O șoaptă nebună. Totul în jur ia foc. Apa nu mai e neagră. Este o mare de foc. Ăsta e iadul? E infernul? Te iubesc și o să ard de vie într-o mare de foc? Este incredibil ce văd. Mă uit la oamenii mici de pe plajă. Sunt liniștiți, privesc răsăritul. Încă un răsărit banal. Ei nu văd focul, nu aud șoapta mea, nu simt marea de flăcări reci care mă înconjoară. Ești tu. Doar tu poți să fii apă, foc, noapte și soare, liniște și încrâncenare, urlet și șoaptă, iubire și ură. Doar tu ești tot. Dar nu ești numai tu. Doar tu, în ochii lor ești doar un răsărit banal cu care se pozează doamnele în costum de baie la malul mării, înainte să se acopere cu pătura pe care și-au luat-o cu grijă din camera de hotel. Ca să fii tu trebuie să fiu și eu, să te văd, să te plâng, să te iubesc și să dau foc la marea cea neagră și mută. Tu și eu.

Doar noi putem să plângem cu aceleași lacrimi. Atât.

Anunțuri