Creierul Incontestabil și Axiomatic al Pământului

birth-466140_1280

Ca adult îmi doresc să mă pot descurca în orice situație, să știu ce să fac, să știu ce să spun, să nu mă blochez când am de-a face cu un context total nou, să găsesc rapid o soluție. În foarte puține cuvinte, îmi doresc să fiu adaptabilă.

Mă îngrozește ideea de a întâlni o anumită tipologie de om în fața căruia să mă blochez, să nu mai pot gândi, să nu mai pot vorbi. Mă îngrozește ideea de a mă afla într-o situație atât de nouă încât nici nu mi-o puteam imagina. Simt un puternic disconfort atunci când am nevoie să exercit un comportament pentru care nu sunt antrenată.

Concret, eram la finalul liceului, deci destul de mare, în vizită la o colegă, mama ei îmi întinde un platou cu plăcintă cu dovleac, vizibil încântată de felul în care îi ieșise. Mie nu-mi place dovleacul, la vremea aia nici nu concepeam că aș putea vreodată să gust. Nu am știut să refuz sau nu am putut așa că am luat și am mâncat, cu o scârbă teribilă, pe care mi-o amintesc chiar și după aproape 20 de ani.

Aceeași înclinație către adevărurile simple ale existenței pe care o am acum, o aveam și atunci și știu că am reflectat asupra întâmplării, mirată fiind că am înghițit plăcinta aia fără să am puterea de a refuza. De ce mi s-a întâmplat asta? Răspunsul e banal: pentru că nu am știut să refuz. Dar de ce, la aproape 18 ani, eu nu știam să refuz un fel de mâncare ce nu era pe gustul meu?

Înțelegi unde vreau să ajung? Până la vârsta aceea mâncasem aproape în exclusivitate acasă, mâncare gătită de mama, iar când în vacanțe fiind, mâncam la restaurant, îmi comandam sau mi se comanda un fel de mâncare ce îmi plăcea. Dar să revenim la mama. Mama, de când m-am născut eu s-a tot ajustat și adaptat la gustul meu și al tatei și a ajuns la performanța de ea găti ceea ce ne place. Nimic nou sub soare, toți facem asta. E clar deci că refuzul unui fel de mâncare ce nu-mi place nu prea aveam cum să-l exersez acasă, pentru că acasă mi se oferea doar mâncare pe gustul meu sau eu îmi adaptasem gustul la mâncarea de acasă.

Ei bine, abia aici intervine adevărata problemă! În altă parte nu am avut unde să exersez acest comportament pentru că mama a găsit de cuviință că ea gătește suficient de bine încât eu să nu am de ce să mănânc în alte case. Chiar și cât am stat cu bona, îmi lăsa mama mâncare și indicații clare ce erau respectate cu rigoare.

Vi se pare cunoscut scenariul? Hai să recunoaștem că majoritatea procedăm exact la fel ca mama mea, cu toate pretențiile actuale de părinți atoatecunoscători.

Numai cine nu vrea nu vede că în ciuda sforăielilor despre educația liberă, copiii ni-i creștem întocmai după chipul și asemănarea noastră. Facem asta pentru că fiecare în parte ne credem mai mult decât buricul pământului, ne credem un fel de Creierul Incontestabil și Axiomatic al Pământului. Adică eu nu mănânc carne, deci nu cumpăr și nu gătesc carne, prin urmare îmi formez un copil care nu mănâncă carne. Tu nu te uiți la televizor, nu ai televizor în casă, clar că nici copilul tău nu se uită la televizor. Ție nu-ți place la mare, nu mergi niciodată la mare, deci nici copilul tău nu merge la mare. Tu nu crezi în Dumnezeu, deci nu vorbești despre Dumnezeu sau dacă vorbești o faci doar contestându-i existența, deci automat copilul tău nu va crede în Dumnezeu. Atât de simplu este! Așa a fost dintotdeauna, exact așa va fi mereu și nici măcar specialiștii nu pot afirma că e greșit – copilul are nevoie de modele, omul ca specie are nevoie de modele, iar cele mai la îndemână modele sunt părinții. Imitarea modelului este prima și cea mai eficientă formă de învățare.

Greșeala este că nu le permitem copiilor noștri interacțiunea cu alți oameni diferiți de noi, îi ținem sub un clopot de sticlă în lumea noastră mică, perfectă și mai ales artificială, iar la vârsta adolescenței, când clopotul se face țăndări, ne trezim cu copii care nu știu sau nu pot să refuze ceva ce nu le place. Știu ce nu le place dar nu au fost lăsați să fie în situația de a decide și a argumenta un refuz pentru că până în acel moment noi am controlat îndeaproape alimentația, anturajul și credințele copiilor din dotare.

Nu e adevărat? Ba este!

Nu-mi las copilul la petrecerea vecinei pentru că acolo se mănâncă carne, iar noi nu mâncăm carne.” – De ce nu-l lași să meargă la petrecere și să refuze carnea? Sau să o guste? E dreptul lui!

Nu-mi las copilul la bunici pentru că ei se uită la televizor iar eu nu permit așa ceva. Și în afară de asta au tupeul de a nu respecta întocmai regulile mele ceea ce este de neconceput.” – Ce-ar fi să accepți că bunicii/bona nu sunt și nici nu e nevoie să fie replicile tale fidele? Copilul tău are dreptul să fie iubit și să iubească și alte persoane în afară de tine și are dreptul să se simtă bine și să-și dorească să fie și în alte locuri în afară de acasă.

Nu-mi las copilul în tabără la mare pentru că mie nu-mi place marea și în plus dacă țipă profesorul la el?” – ei bine, copilului tău e posibil să-i placă marea sau să-i placă pur și simplu timpul petrecut în compania colegilor lui. Are acest drept. Și dacă îi dai voie va învăța și cum să facă față profesorului care țipă.

Nu-mi las copilul la ora de religie de la școală pentru că eu nu cred în Dumnezeu și nu vreau să-i bage ăia prostii în cap.” – Copilul tău deține un creier la fel de întreg ca și al tău și are dreptul să decidă singur în ce crede. Nu-ți place cum se desfășoară ora de religie? Permite-i să interacționeze cu oameni diverși și să asculte mai multe puncte de vedere. Va alege ce i se potrivește.

În toate aceste situații TU ai decis în numele copilului tău pornind de la premisa că tu ești Creierul Incontestabil și Axiomatic al Pământului și că ești în posesia Adevărului Absolut pe care, în mărinimia ta i l-ai vârât cu forța pe gât și copilului tău.

Îți dai seama că dacă ai nevoie de câteva ore libere nici măcar nu ai cu cine să-ți lași copilul? Bunicii nu-s buni că-i dau parizer, bona nu e bună că se uită la telenovele, mătușa nu-i bună că are prea multe icoane, în excursie nu-l trimiți pentru că însoțitorul țipă. Și atunci stai tu cu copilul pentru că tu ești unica persoană dezirabilă. Sigur, l-ai lăsa și la bunici dacă bunicii ar fi exact la fel ca tine. Sau ai lua o bonă dacă ar fi identică ție. Și în excursie l-ai lăsa din când în când dacă ar merge cu cineva exact la fel ca tine și cu niște copii exact la fel ca el. Lumea ar fi perfectă dacă ar fi locuită de miliarde de replici identice ție.

Ei bine, dă-mi voie să-ți spun că o astfel de lume nu există și nici nu va exista vreodată.

Întotdeauna vor exista bunici, bone, profesori, nervoși, calmi, distanți, blânzi, care mănâncă parizer, carne, ciocolată, cred în Dumnezeu sau în Alah, mănâncă pâine făcută cu drojdie și dulciuri făcute cu zahăr, prăjesc chiftelele în mult ulei, se uită la televizor 8 ore pe zi….Iar copilul tău, când va scăpa din clopotul perfect în care îl păstrezi cu atâta grijă încă dinainte să se nască, va avea de-a face cu toată această lume reală din jurul lui, va avea nevoie să găsească rapid o soluție viabilă în fața șefului care urlă la el, în fața colegului care din prietenie i-a comandat o ceafă grasă perfect rumenită, în condițiile în care el mănâncă morcovi cruzi…

Tu nu vei fi acolo toată viața copilului tău! Lasă-l de acum să interacționeze cu lumea reală din jurul lui. Este suficient că-i ești model! Toată protecția asta exagerată cu care îl înconjori, tot acest control obsesiv nu este pentru că tu nu ai încredere în ceilalți ci vine din lipsa ta de încredere în tine. Te temi că nu ești un model suficient de bun și că plodul va fi deturnat de la evoluția lui către absolut de către ceilalți oameni și atunci nu-l lași. Te temi că nu va mai mânca brocoliul tău perfect gătit la abur și pâinea cu maia dacă va gusta la bunici parizer pe franzelă albă și pufoasă? Ți-e teamă că nu va mai aprecia jocurile inteligente alese cu minuțiozitate de tine dacă va prinde câteva episoade din telenovela preferată a mătușii? Nu-l dai la vreun sport sau nu-l trimiți în excursie/tabără pentru că va fi traumatizat și distrus iremediabil de un profesor care strigă mai tare ca să se facă auzit?

Trist! O să poți face asta încă puțin timp de acum încolo. La un moment dat copilul ăsta supra-mega-controlat va rupe lanțurile și nu va știi ce să facă cu libertatea sa.

Ca să nu mai spun că îl privezi de lucruri și situații care i-ar face mare plăcere. Suspectez chiar că în afară de faptul că ești un părinte lipsit de încredere în sine ești și foarte egoist. Îi răpești copilului plăcerea de a cunoaște lumea în mod real pentru că te temi de ce ar putea descoperi, te temi că va găsi și alte modele în afară de tine, te temi că aceste modele nu-ți vor semăna deloc, te temi că-i vor plăcea alți oameni mai mult decât te place pe tine?

Decât să-i răpești libertatea, drepturile, personalitatea și să-l transformi într-un adult neadaptabil mai bine îți asumi riscul de a-i fi doar părinte, lasă-l să umble nestingherit prin lumea ce-l înconjoară și dă-i șansa să învețe acum cât te are aproape cum să facă față unei situații neplăcute/dificile.  Tu nu-l poți învăța tot, doar din interacțiunea nemijlocită și necontrolată cu ceilalți oameni va obține o învățare autentică și folositoare.

Anunțuri

12 gânduri despre “Creierul Incontestabil și Axiomatic al Pământului

  1. Cred ca aici e vorba de „helicopter mom” , mama care crede ca tot ce crede ea ca e bun pentru ea, e bun si pentru copilul ei si nu il lasa sa faca nimic fara ca ea sa fie acolo si sa sara repede cu o mana de ajutor, fara sa dea copilului dreptul la propriul raspuns/atitudine. Ai mare dreptate! Unii parinti au idei fixe,mostenite de la propriii parinti si nu se pot debarasa de ele: ” Vai, sa nu te murdaresti pe rochita aia noua! Vai, sa nu atingi gandacul ala! Vai, nu pune mana in noroi!Tine-ma de mana cand ne plimbam, sa nu zica lumea ca suntem nebuni de legat!” si astea sunt doar niste exemple puerile insa exemplele pot ajunge la atitudini mai complexe. Intotdeauna le-am oferit fetelor mele oportunitati. Nu le interzic prea multe ( decat chestii care tin de siguranta lor) insa le explic inainte care pot fi efectele atitudinilor lor; pot manca dulciuri ( si de-alea mai nesanatoase dar le explic faptul ca nu sunt sanatoase si efectele pe care le au asupra lor, si ca daca se pot consuma cu moderatie+ consuma alte alimente sanatoase mai tarziu si ele decid daca mananca sau nu-bineinteles ca mananca) insa nu le las sa manace pana nu mai pot, uneori doar 2-3).
    Eu nu ador serpii ( ii ating daca sunt in habitat controlat, doar ca sa le arat lor ca nu mi se intampla nimic, dar nu cred ca o sa ajung la performanta sa ii las sa se incolaceasca pe mainile mele) dar pe ele le-am indemnat sa ii atinga ( tot in habitat controlat ) si chiar azi, mi-a venit cea mare de la scoala foarte incantata ca a tinut in mana serpi ( mai multi, nu unul) si unul s-a incolacit pe ea si i s-a urcat pana pe gat… de eram acolo as fi privit socata dar nu as fi impiedicat-o sa treaca prin aceasta experienta.
    In legatura cu oamenii care sunt diferiti de noi, incerc sa le invat pe fete ca ne asemanam mai mult decat ne imaginam….le fac trimiteri pe asemanari si deja stiu ca doar pentru ca ai pielea mai inchisa diferenta nu e chiar asa de mare , esti tot om cu doi ochi, gura, picioare si cel mai important suflet….sufletul care este cel mai vulnerabil si trebuie sa avem grija mare de el. De asemnea , daca vad un copil cu dizabilitati, il privesc ca si pe orice om, cu respect si grija.
    In legatura cu religia, le-am explicat ca Divinul ii invata pe oameni despre iubire, iertare, acceptare, respect de sine si respect pentru tot ce e in jurul lor, nu despre ura si alte astfel de chestii. Doar pentru ca persoanele din jurul lor au alte orientari nu inseamna ca trebuie sa ne ferim de ele. Ne ferim de monstri ( care sunt mai greu de recunoscut, dar daca recunosc semnele pozitive, mostri iasa la suprafata, daca ele stiu sa isi foloseasca propria judecata).
    Intotdeauna am crezut ( si mai cred) ca educatia e cheia succesului si insist foarte mult ca ele sa puna intrebari.Le las sa argumenteze si chiar daca parerile nu ne coincid, discutia ramane deschisa iar daca gresesc , imi recunosc greseala si apreciez ca au reusit sa ma convinga de contrariu.

  2. Ma-nclin pentru articol! In ce priveste refuzul, cred totusi, ca e mai simplu sa spunem copilului ca are dreptul sa refuze politicos orice nu e pe placul sau.

  3. Merita nu doar nominalizarea, ci chiar mai multa mediatizare textul asta, pentru ca este chiar foarte foarte tare. Nu ma pricep la parenting pe experienta proprie, doar ce am citit si vazut. In plus, detin una bucata minunata, nesemuita mama psihopedagog, care m-a crescut explicandu-mi, pas cu pas, din punct de vedere psiho si comportamental, de ce fac o gramada de chestii pe care le faceam. Trist e ca mi-am dat seama cata dreptate avea abia pe aproape de 35 de ani. Bucuria este ca inca o am sa ii dau dreptatea asta.
    Multumesc pentru lectura, a fost o reala placere.

  4. Intre timp am învățat sa o fac eu și o fac în asa fel încât sa-mi placa tocmai pt ca în continuare nu-mi place plăcinta cu dovleac. Asta e secretul: ce nu-ți place convertești în ceva care-ți place…
    Wow, cat de profunda sunt și nici cafeaua nu am apucat sa o beau

  5. eu am o vorba: daca vreodata copilul meu va ajunge in africa, sau la polul nord sau oriunde pe pamantul asta el trebuie sa stie sa se adapteze. asa am gandit de cand l am nascut si asa am actionat. da, nu am fost mereu impacata cu una sau alta din situatii dar nu i am transmis si lui asta. foarte tare articolul si de luat in seama.

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s