Conectorii auriți nu sunt niște cercei drăguți

După ce am reușit să alimentez mașina cu benzină, altfel decât răsucind cheile pe arătătorul cu manichiura perfectă și așteptând să-mi facă altcineva plinul, adică după ce am învățat pe ce parte a mașinii e rezervorul, cum se deschide, ce benzină să pun, cum o fac să curgă de la pompă în rezervor și mai ales cum o fac să se oprească, ei bine, am crezut că viața mea se așează pe făgașul firesc al existenței de divă și nimic nu va mai tulbura liniștea creierului meu preocupat de lucruri prea puțin tehnice. În niciun caz nu mă așteptam să aflu, de exemplu, diferența dintre cabluri HDMI și cabluri HDMI cu conectori auriți, unde conectorii auriți nu sunt niște cercei drăguți pe care să-i asortez cu pălăria.

Cum viața mea este întotdeauna plină de surprize iată că săptămâna trecută a venit copilul de la școală și mi-a spus că internetul nu vine numai prin aparatul ăla mic pe care îl avem de la firma de telefonie mobilă și care abia dacă ne permite să citim toți odată mailurile, ci poate să vină și prin oareșice cabluri de rețea și un aparat pe care uitase cum îl cheamă dar care zicea el că ar fi putut face în așa fel încât să ne putem conecta la internet chiar și în curte când stăm noi vara sub bolta de viță. Perspectiva de a-mi asculta play-list-ul preferat în grădină, dar și posibilitatea de a viziona un film cap-coadă, fără să mă mai întrerup de 1753 de ori ca să se încarce, m-a făcut să îi acord atenție copilului, dar mai mult decât ce-mi spusese deja, nu am mai scos de la el. Se aștepta să știu eu, că doar eu sunt adultul! În plus față de faptul că firele care conectează laptopul la televizor se numesc cabluri HDMI, nu știam, așa că am luat-o metodic, cu pași mărunței pe drumul meu de la tufă de Veneția către specialistul în probleme de conectică și rețelistică din familia Vasilescu.

În primul rând am aflat de la o vecină că de puțin timp aveam la noi în sat un furnizor local de internet pe care l-am contactat imediat așteptându-mă să fie cum era cândva cu benzina, adică să rezolve el tot. După ce mi-a spus că în zona în care locuim noi nu sunt trase cabluri de fibră optică și că nici nu se pot trage, costurile fiind foarte mari pentru doar o familie, mi-a promis că găsește o soluție. În cel mai apropiat punct cu semnal față de noi, adică pe stâlpul din capătul străzii, a montat un ceva de mare putere, pe casă a plasat un altceva și când credeam că asta e tot, îmi spune dragul de el că acum trebuie să fac un drum la București ca să cumpăr ce mai este nevoie pentru că el nu mai are. Să ne înțelegem, ceva-ul și altceva-ul nu știu ce sunt și ținând cont că nu am o scară atât de lungă cât să mă pot urca pe stâlp sau pe casă, nici nu pot să văd ce scrie pe ele dar acum, după o pregătire temeinică și o înțelegere profundă a parcursului semnalului wifi, îmi pot imagina că pe stâlp este un fel de router wireless de mare putere iar pe casă ar trebui să fie o antenă sau o placă wireless.

Iată-mă așadar în showroom-ul Conectica, în plină campanie Săptămânile Rețelisticii, eu care nici nu puteam să pronunț prea bine ce aveam de cumpărat, printre atâția pasionați de conectică profitând de promoțiile din perioada 15-30 octombrie.

Ce-am crezut eu că este stânjenitor s-a dovedit a fi de fapt cel mai mare noroc pentru că atunci când am cerut cel mai mare router wireless, cel mai scump, cel mai cel, sigură fiind că de exact asta am nevoie, s-au oferit imediat câțiva binevoitori să mă ajute. Eu alesesem unul cu cea mai mare lățime de bandă gândindu-mă la cei doi copii de acasă, pasionați de gaming, dar am aflat că acestea sunt inutile când conexiunea la internet este mai lentă decât viteza maximă pe care o suportă router-ul. Am sunat la furnizor, am aflat și m-am adaptat, am optat pentru un router dual-band cu un preț mediu, care asigură un semnal wireless continuu iar raza de acoperire se extinde pe întreaga zonă de folosință, chiar și în zonele cu acoperire slabă cum era grădina mea, prin focalizarea semnalului în acele direcții atunci când acolo este detectat un dispozitiv ce solicită conexiune la net. Odată rezolvată partea asta, am primit și cablurile potrivite, iar eu m-am concentrat pe ce aveam nevoie ca să conectez laptopul la televizor. Am aflat că HDMI vine de la High-Definition Multimedia Interface și că acest tip de cablu a înlocuit mai vechiul sistem de conectare VGA. Pentru ce voiam eu să fac credeam că am nevoie de un singur cablu HDMI care avea să transmită atât semnalul video, cât și pe cel audio către ecranul meu, acesta oferindu-mi cea mai bună calitate atât a sunetului, cât și a imaginii dintre toate modurile în care aș fi putut conecta cele două dispozitive. Cum de fel sunt precaută, l-am sunat pe copilul cel mare și cu mai multă minte, să verifice dacă vechiul meu laptop are port HDMI. Bineînțeles că și de data asta intuiția a compensat lipsa cunoștințelor tehnice, dovedindu-se că avea doar ieșire video DVI. Am luat și un adaptor HDMI care să-mi permită conectarea cablului și pentru că, așa cum mi-a spus un tânăr draguț și foarte îngăduitor, aveam nevoie de o conversie DVI la HDMI, am cumpărat și un cablu pentru audio pe care să îl folosesc separat.

Când am ieșit din magazin mă simțeam măcar cu un curs de rețelistică mai deșteaptă față de cum intrasem, iar după ce în mai puțin de jumătate de zi de la primul telefon către furnizorul de internet, aveam deja totul cablat, conectat și în perfecta stare de funcționare, mi-am dat seama că stima mea de sine este la cote maxime și că am mai dărâmat un mit în drumul de la prejudecata neputinței feminine către independența oferită de cunoașterea unor minime detalii tehnice.

Articol scris pentru concursul SuperBlog 2016.

Anunțuri