Copilul meu citește prea puțin

I-am promis Biancăi Timșa Stoicescu o replică la articolul ei despre cum să-i facem pe copii să citească, dar o să fie mai mult o confirmare și o completare. Eu mă confrunt cu două mari stresuri în etapa asta de părinte de pre-adolescent băiat:

  1. Citește prea puțin
  2. Stă prea mult pe tabletă

Citește prea puțin față de cine?

Față de mine! Dar eu față de Bianca, de exemplu, citesc tot prea puțin, deci copilul citește și mai puțin decât îmi imaginez eu. Pe de altă parte citește mult mai mult decât prietenul lui. Deci? Totul este relativ, formularea mai corectă ar fi că nu citește cât vreau eu. Dar cine sunt eu ca să stabilesc cât ar fi bine să citească? În acest punct al introspecției mele mă dau bătută.

Copilul citește!

Cât, ce, când, unde mi se pare prea puțin important. Săptămâna trecută m-a rugat din senin să mergem la o librărie ca să-și aleagă o carte. Am mers, bineînțeles. Cred că s-a învârtit o oră printre rafturi, a ales, a cântărit, a comentat, iar eu după el ca o cutră, ca să înțeleg ce-i în capul lui:

Asta e prea groasă, eu nu am răbdare să citesc atât de mult. Asta cred că e de groază, o să mi se facă frică. Asta nu are deloc dialoguri. (dacă nu ai citit articolul Biancăi, te rog, citește-l!) Pe asta o știu, deci nu o mai vreau! L-am întrebat de unde o știe că noi nu o avem acasă. Răspunsul a fost pe măsura geniului lui, aviz învățătoarelor care-mi citesc blogul. A zis copilul că la ora de lectură le-a povestit Doamna cărțile, așa că nu are rost să le mai citească.

Așadar, dragi Doamne, vă rog mult, nu le mai povestiți cărțile! A le stârni curiozitatea spunându-le despre ce este vorba într-o carte, a le citi un capitol, cât să prindă gustul nu este totuna cu a le povesti TOATĂ cartea.

Până la urmă a ales o carte și în mașină m-a întrebat dacă o poate desface, era trasă în folie. A desfăcut-o și a mirosit-o cu nesaț, exclamând: Ah, cât de bine miros cărțile noi, întotdeauna mi-au plăcut! Alea vechi miros a oțet. Pam-pam! Imediat mi-am amintit plăcerea cu care și eu adulmecam cărțile noi când eram copil, este același miros pe care-l simt și acum când deschid o carte nouă, doar că acum am pierdut plăcerea aia, mirosul de tipografie nu mă mai excită. Dar lor se pare că le place. Mi-am dat seama că fii-meu nu a citit niciodată o carte veche. Am cărți superbe de când eram eu copil, m-am rugat de el cu cerul și pământul să le citească. În zadar! I le-am citit eu și i-au plăcut, pe unele chiar m-a pus să i le citesc de mai multe ori. Deci pur și simplu nu le citește pentru că sunt vechi și miros urât. Sigur, i-aș putea ține o lecție despre valoarea cărților vechi dar mă gândesc că o să fie mai utilă când o va învăța singur. Îmi amintesc prima mea carte preferată, Pif, Paf, Puf de Cezar Petrescu. Când am citit-o prima oară era nouă. Apoi am recitit-o de atât de multe ori încât ea a devenit veche dar mai ales valoroasă, abia atunci am asociat paginile galbene și mirosul cu dragul de acea carte. El deocamdată le asociază cu oțetul. Încă nu și-a găsit cartea preferată. Mai târziu, când deja eram adolescentă am învățat să asociez paginile rupte ale unei cărți cu iubirea cea adevărată. Toate vin la timpul lor, acum cred că e vârsta la care cărțile e bine să miroasă a nou.

Nu am găsit nicio utilitate muzicii pentru copii, tot așa cum nici la filme nu ne uităm dacă nu au un mesaj bun și pentru adulți (de aceea ador eu Cartoon :D). Așa se face că noi ne uităm la filme….filme pentru adulți, aventură, dramă, comedie, AG, în termeni de specialitate. Am văzut împreună cu copiii câteva ecranizări după cărți celebre și evident le-am comentat cu adulții din preajmă, în auzul copiilor că doar de-aia sunt dinozaur mult hulit al conceptului continuu. Ce vreau să spun e că domnul pre-adolescent a prins ideea din zbor: cum, filmul ăsta e făcut după o carte? Da! Și culmea, cartea e mult mai bună! Replica asta, ultima, venită din gura oricărui alt adult în afară de mine, are efect de ciocan în moalele capului. Vreau și eu cartea!

Așa se face că după ce a refuzat categoric să citească Făt-Frumos din lacrimă, pe motiv că e foarte plictisitoare, a citit primul volum din Dune. Bine, la asta a contribuit, sunt sigură, și entuziasmul cu care i-am povestit eu unui prieten, pe un traseu de munte, despre toate volumele Dune, fără însă a face aceeași greșeală pe care a făcut-o Doamna când le-a povestit toată cartea.

Încă una și mă duc: după 4 ani, când nu știa un cuvânt și-mi cerea să-i spun ce înseamnă, iar eu luam telefonul și mă uitam în Dex Online, fără să-i spun vreodată ce fac acolo, anul ăsta am găsit dex-ul la ofertă și l-am cumpărat. Pentru un copil de 11 ani, să știe să folosească o carte impresionant de voluminoasă poate fi o mare realizare care să-i dea senzația că este stăpân peste toate cuvintele pe care încă nu le cunoaște. Nu sunt sigură, dar din cum îl văd pe-al meu, Dex-ul cel frumos mirositor pe hârtie i-a creat un mare confort în raport cu cititul.

Hai, încă una, că-s limbută azi – știu pe dinafară toate dedicațiile pe care le-am primit, în copilărie. De la bunica, bunicul (mai ales el), mama, tata, diriga (da, am culegeri de mate pe care mi-a scris diriga, și le iubesc!)….le-am iubit pe toate, le-am căutat sensul în cărțile primite, le-am recitit, m-am reîntors la ele. Acum, părinte, îi ofer cărți pe care scriu câteva rânduri. Pare să-i placă!

Despre punctul 2, ala cu tableta, scriu săptămâna viitoare. Promit!

Anunțuri

7 gânduri despre “Copilul meu citește prea puțin

  1. Le iau pe rând, ca să pun și eu punctul meu de vedere la ce zici tu:
    1. Copilul meu nu a citit, chiar dacă nu a avut tabletă, nici televizor, nici telefon până în clasa a VIII-a. Și mai crunt! N-a citit ce i s-a cerut, în schimb, cum mergeam la toate târgurile de carte, citea toate cărțile pe care le alegea el de acolo sau le consideram eu interesante, cunoscându-i gusturile, iar la bibliotecă mergeam de 2 ori pe săptămână și plecam cu 18 cărți, câte aveam voie pe 3 permise – pentru că lui îi plăcea ce găsea acolo (dar nu intra în programă, aici e baiul, pricepi?)
    2. Bravo pentru că ai atras atenția cu compararea – citește puțin față de… Cei mai buni la învățătură băieți din clasa mea, nu citeau nimic. Doar mate și fizică. Eu câștig a 20-a parte din salariul lor. Dacă stai să compari copilul tău cu o fată, va pierde net. Orice părinte trebuie să-și ajute copilul să citească pentru a-și dezvolta vocabularul, nu pentru a-l depăși pe F sau M… Cititul este important nu pentru a da peste nas vreunui coleg – eu citesc o carte pe zi, ci pentru ca să aibă o vedere de ansamblu, să capete imaginație, să simtă de ce e atras – ca profesie – în viață. Eu nu mi-am comparat copilul (după ce am început să citesc lucrările de specialitate) nici măcar cu băieții (dar cu fetele) pentru că am mai avut un principiu: se juca tot timpul cu jucării sau copii, nu pe net sau pe telefoane, așa că mi-am dorit să-și trăiască această perioadă. Măcar să se bucure de jucării. Și mai era ceva – nu citea, dar stătea ore în șir să-i povestesc. Era și participant la o emisiune unde un bunic spunea povești, se filma în fiecare duminică și auzea întâmplări extraordinare din trecut, din istoria mai veche sau mai apropiată, și era singurul care nu mișca în front ore în șir. Ceilalți copiii se roteau, mai cereau pauză și erau înlocuiți de alții, el nu voia să plece cu niciun chip. Așa am descoperit că el e auditiv… Și până la 10 ani i-am povestit și l-am pus să-și aleagă singur cărțile care se potriveau pentru vizualul lui…
    3. Doamnele ar trebui să facă un fel de reclamă la carte, nu să spună finalul cărții. Să aleagă momente cruciale și să-i lase în suspans ca filmele, jocurile… Pe de altă parte, sunt cărți din care ar trebui ca doamnele să recomande o singură scriere, care merită, pentru că alte părți sunt mult prea dificile sau prea triste… Nu cred că la 4 ani trebuie să citești copilului Cuore. Mai degrabă mergi cu el la prieteni bolnavi, ca să-i dezvolți simțul generozității decât să le citești toate acele povești care le rup inima, fără soluție. Din La Medeleni le recomanzi volumul 1, celor dintr-a patra, iar celor dintr-a doua poți chiar să le citești pasaje – dar le spui clar că volumele 2 și 3 nu sunt de ei. Micul Prinț mi-a fost oferit pentru copil, cu pretenția să-l citească în clasa 1. Părerea mea e că Micul Prinț nu e carte de copii: are părți pe care le pot înțelege copiii, dar nu e de copii. Dacă el va lua cartea și va începe să citească și nu va înțelege simbolurile ei, va trăi cu impresia că e un prost, uite, toată lumea zice că trebuie să o citesc și eu nu sunt în stare… Sunt cărți pe care, în timp ce le parcurg cei mici, trebuie discutat continuu cu ei, ce înțeleg. Sunt cuvinte noi, pe care ei nu le înțeleg, nu se duc la dicționar și își imaginează ce vor ei pentru cuvântul ăla. Și rămân cu ideea aceea despre cuvânt, apoi se fac de râs, că au 17 ani și cred că înțelesul este….
    4. Observația ta cu mirosul cărților este genială – ai un olfactiv în casă și știi că trebuie să-i faci o anumită atmosferă care să-l pună în starea de plăcere de a citi. De aceea educația e unică, în funcție de copil – se aplică principii mari, dar cu specific. De aceea e important rolul părinților – dacă ei nu-și cunosc odraslele, că stau cu ele atâta vreme, cum să le cunoască Doamnele, care trec prin ei cu privirea?
    5. Mustăcesc aici: acesta e primul principiu de care trebuie să țină seama un părinte. E o vorbă că niciun profet nu e primit în țara lui; niciun părinte nu e băgat în seamă, la anumite vârste de copilul său, de aceea părintele trebuie să aleagă conștient un prieten de-al său pe care să-l scoată la înaintare, un fel de cel ce spune lucruri interesante și copilul să aibă drag de acest om, iar prin el să ajungă la copil mesajele cele mai importante pentru el.
    6. Referitor la carte – veche sau nouă, părinții chiar ar trebui să vadă ce le place copiilor: ceva cu iz bătrânesc sau ceva nou. Mie îmi plăcea tot ce părea vechi. Mă duceam zilnic la bibliotecă atunci când eram mică, alegeam cărți scurte ca să le dau gata până a doua zi, dar eu trebuia să ajung acolo pentru că biblioteca era într-o clădire veche, cu scară interioară, cu perete înalt, la cărțile de sus ajungeai cu scara, toate erau înghesuite, trăiam parcă într-o poveste acolo. Mai există încă astfel de biblioteci. Dar există și cele moderne – copiii care adoră noul, au unde merge, ceilalți – la fel! Doar tre să cunoști copilul!

  2. baieetelul meu e abia la primii pasi in ale cititului dar ma bucur ca ii face cu repeziciune si ca au venit de la el si nu ca raspuns la crizele si temerile mele ca nu va citit. are abia 8 ani si am inteles ca nu e cazul sa l zoresc.
    am citit articolul si am luat aminte la fiecare punct dupa care am savurat si comentariul biancai :).
    la noi cartile vin in mare parte prin curier si nu spunem ca le-am cumparat ci le-am primit. si pana la urma asta si sunt: un dar venit catre noi sa ne bucure. faptul ca le percepe asa cred ca contribuie mult la dragosteaa lui pentru cuvantul tiparit. dar tot la fel de bine ma astept sa se orienteze si spre cititul electronic.

  3. Daria citeste si are zile cand nu lasa cartile din mana. Insa, sunt zile cand nu se atinge de nimic.
    Andrei nu prea vrea sa citeasca. Nu il fortez. Il las in pace….La un moment dat vine la mine si ma intreaba un sinonim ori un antonim….pana sa raspund eu ceva, se aude vocea Dariei: Daca citeai mai mult, acum aveai cultura generala si stiai cuvinte! 😛
    El are zile cand are chef sa citeasca si isi ia o carte (in principiu, ii plac cele de la editura Arthur) despre care a auzit la sora-sa ca e amuzanta. Daca ii place, o termina rapid. Se amuza de cate o faza si vine la mine sa imi povesteasca ori se duce la Daria sa o bata la cap cu ceea ce a citit el. Daca nu ii place….dureaza cam o saptamana sa o termine, chiar mai mult.
    Faptul ca la scoala trebuie sa completeze la unele exercitii la CLR titlul ultimei carti citite, personaje indragite etc l-a determinat sa puna mana pe carte mai des decat altadata 😀
    Ori poate de „vina” este invatatoarea?!? 😛 O respecta pentru ca nu tipa la el, nu il ameninta cu I daca nu stie ceva ori daca isi uita acasa vreun caiet (s-a intamplat o singura data, era la inceputul anului scolar; el s-a pus pe plans in clasa crezand ca se va intampla ca la fosta scoala; a fost atat de mirat ca doamna nu l-a certat, ci a discutat cu el…de parca era pe alta lume!)

    • Ce bine ca ați dat de o astfel de învățătoare!
      Și lui Victor ii plac cărțile de la Arthur…eu le consider slăbuțe pe unele, dar cum spuneam, e important sa-și găsească ei stilul personal, nu să-mi placa mie.

      • Nu aveam habar la ce invatatoare va fi, dar a fost cu noroc pana la urma!
        Are o rabdare cu cei mici….nu tipa la ei, nu ii ameninta cu I…
        Exact! Unele carti sunt slabute (putin spus), dar prind la copii si ii amuza.
        De acord cu tine, Andrei, spre exemplu, prefera cartile cu umor negru, cu ceva sarcastic in ele….eu nu prea stiu ce sa ii recomand, iar ce ii place Dariei nu prea ii place lui…

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s