Buchete de flori care-mi fac ochii verzi

Sursa: Olla.ro

Sursa: Olla.ro

Atunci când niciun cadou nu-i mai aprindea stele în ochi, când savarina zemoasă cu frișcă proaspătă nu-i mai trezea nicio emoție, când revista despre motoare rămânea nedeschisă la căpătâiul patului iar înghețata zăcea cu săptămânile neatinsă în congelator, niciun talk-show nu mai făcea televizorul să urle, mi-am dat seama că îl pierd. Am fost neputincioasă și am cedat, nu fără să mă lupt, dar am cedat în fața morții. Am pierdut lupta cu boala însă victoria finală este încă a mea.

Îl priveam mic, pierdut în patul prea mare și am realizat dintr-o dată că tristețea cea mare nu este că nu mai are poftă de mâncare sau că nu-l mai interesează motocicletele ci că își pierduse amintirile, asta îi dădea acel aer străin într-o cameră aparent familiară. Nimic din camera aceea nu i se potrivea, nimic nu povestea despre ce-i plăcea lui să facă, nu era acolo nimic care să-i amintească cine este iar eu îi stăteam alături, speriată, plângăcioasă, pierdută, fără trecut și fără viitor.

Privindu-l mi-am amintit ziua când am plecat spre bălți, ca să-mi arate satul. Ardea rău soarele la amiază, ne-am strecurat sub sălcii și am ajuns la bazinele cu pește, cele de lângă moara roșcovanului. În jurul lor erau săpate șanțuri nu foarte adânci, atât doar cât să nu intri cu mașina. Tata a jucat rugby, era zdravăn și frumos, iar în prezența mea (mă numea domnișoara lui) devenea parcă mai bărbat decât era. Ei, în acest moment solemn în care eu îl priveam și-i ascultam poveștile cu toată venerația pe care o fată o are pentru tată s-a întâmplat ceva incredibil, cât era de lung a căzut în șanț, ca un tăntălău. Se împiedicase de o rădăcină și aia a fost. S-a ridicat cu agilitatea fostului sportiv de performanță dar imaginea era….de hohote de râs, ceea ce s-a și întâmplat. Plin de noroi până în vârful capului, negru, doar albul ochilor i se vedea, dar cu demnitate, mă privea cum mă tăvălesc pe jos de râs. Ne-am tras la umbră, feriți de privirile sătenilor și am râs până nu am mai avut aer imaginându-ne cum o să traversăm noi satul în halul ăla. Soarele i-a uscat hainele. Mergeam alături de el și mirosea a pământ și-a flori de vară, a iarbă cosită și a veselie. Rupsese câteva jordițe de salcie și-mi făcuse coroniță.

Când eram și mai mică, dar tot domnișoara lui, îmi aducea din delegații cercei verzi. Nu aveam nici măcar o hăinuță verde, dar mereu îmi spunea să-i asortez cu ochii. La vremea aia nu mă hotărâsem dacă să-i am verzi sau albaștri, se schimbau după cum bătea lumina. Lui, cel mai mult îi plăceau vara, când ieșeam din mare și lăsam să mi se scurgă apa pe față. Înota mai repede decât mine special ca să fie în fața mea când ies să mai iau încă o gură de aer și se hrănea cu imaginea aia. Mereu îmi spunea că nu a mai văzut vreun om care să iasă din apă la fel ca mine, cu ochii deschiși ca și când nimic nu m-ar fi putut deranja, ca și când toată apa cea mare, cerul, soarele, nisipul și scoicile erau la locul lor în ochii mei. Încă mai fac asta, încă mai oglindesc lumea în ochii mei pe care între timp i-am lăsat să fie verzi, i-am asortat cu cerceii de la tata și cu mirosul de alge și de scoici din verile noastre trecute.

1511105_561365960662229_632309014029674045_n

Sursa: Olla.ro

Cu ochii spre trecut mi-am amintit cine sunt și am știut să-i amintesc și lui. Cu o singură floare poate că nu aș fi reușit, dar cu aranjamente florale totul se schimbă. Am pus în buchetul acela tot ceea ce cândva ne făcuse să râdem, toată bucuria poveștilor pe care le inventa pe loc doar dându-i un titlu năstrușnic, am pus forța lui de rugbist, delicatețea cu care îmi alegea cerceii, grija și emoția cu care m-a însoțit la toate examenele importante ale vieții, am pus toate amintirile mele. A fost cel mai frumos cadou pe care i l-am făcut, într-o zi în care nu mai știa cine este i-am dat înapoi tot ceea ce merita și am fost iar domnișoara lui. Camera aia în care el părea străin s-a inundat de mândria de a mă avea, bucuria de a-l ști acolo și liniștea că nimic nu poate șterge amintirile.

Când nu mai știu cine sunt, când am o zi proastă dar mai ales când îmi este dor de el, comand la o florărie online buchete de flori care să aducă amintirile la mine și ochii să mi-i facă verzi.

Olla știe cel mai bine că florile nu au nevoie de ocazii speciale, că sunt buchete care luminează zile mohorâte, readuc zâmbetul când este așteptat mai puțin, fac buchete neconvenționale, reinventând zi de zi delicatețea florilor, depășind granița convențiilor sociale care spun că florile sunt doar decoruri de nuntă sau botez sau simboluri ale primăverii iubirilor. Florile sunt legături între suflete care trăiesc veșnic și cine înțelege asta nu oferă doar un buchet de flori ci buchete de viață.

Aricol în concursul SuperBlog 2016.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s