Vindecare prin joc = deconectare de la emoție

pixabay.com

pixabay.com

Când am o supărare mare, ceva care îmi clatină lumea și îmi omoară nemilos speranța, dacă mă duc în profunzimea suferinței mele o să descopăr că mă simt abandonată. Sentimentul de abandon este cel pe care îl trăim și retrăim zilnic, el este cel care ne însoțește de-a lungul vieții, pas cu pas, asta dacă nu cumva reușim să-l vindecăm. Dacă mă întrebi pe mine, eu nu cred în această vindecare, nu că nu s-ar putea ci pentru că trebuie o muncă imensă, eforturi supraomenești care sunt specifice doar oamenilor aleși, acei sfinți care se abandonează pe ei pentru a fi ai tuturor. Noi, oamenii de rând nu facem asta, noi, dacă facem o terapie cumsecade putem să ne obișnuim cu ideea abandonului dar cam atât. Tot nouă, oamenilor, ne este specifică frica de moarte, acea frică ancestrală ce stă la baza tuturor fricilor noastre. Desigur, o să se ridice voci care să spună că nu se tem de moarte, ci de păianjeni….dar de ce le este frică de păianjeni? Pentru că un păianjen m-ar putea mușca. Așa, și? Și dacă mă mușcă o să fac alergie, o să mă umflu și o să mor. Deci este frică de moarte!

Alții o să spună că nu se tem decât de avion. O să se urce în avion, o să se închidă ușile, o să decoleze, nu o să mai aibă aer și…..surpriză, o să moară! Sau o să se prăbușească avionul și….o să moară!

Ca specie avem cel puțin două frici serioase pe care le trăim în mod paroxistic ori de câte ori avem ocazia, din bebelușie și până când ne dăm obștescul sfârșit – frica de abandon ;i frica de moarte.

Îmi este imposibil să nu mă întreb public, de ce mama dracului ne recomandă toți specialiștii momentului să ne tratăm supărările prin joc/joacă? Am mai spus și o mai spun încă o dată: această recomandare mi se pare o sfidare la adresa inteligenței speciei din care fac parte.

Uite, iau ultima mea supărare, nici prea mică, nici prea mare dar suficientă cât să pun bot și să plâng: mi-a zis cineva, un om pe care eu l-am investit ca fiind important, că nu sunt specială, că sunt exact la fel ca toate celelalte femei pe care le cunoaște. M-a durut asta. De ce? Păi, cum am spus, pentru mine era un om important, deci special, așa că îmi doream să fiu apreciată de acest om. Ce înseamnă să fiu apreciată de cineva? Să fiu specială, nu ai cum să apreciezi pe cineva decât dacă se remarcă prin ceva față de restul. Iar eu nu mă remarcasem din moment ce nu eram specială. Și ce-i cu asta, de unde tragedia? Iată că este o adevărată dramă – dacă eu nu sunt specială, iar persoana respectivă este specială pentru mine, înseamnă că pentru mine este important să fiu în preajma acelei persoane dar cum eu nu sunt specială, persoana mă va abandona imediat ce va găsi pe cineva special. Și iată cum suferința mea a fost provocată de nesuferitul sentiment de abandon. Ei, acum imaginează-ți cum ar fi dacă în supărarea mea ar apărea un cineva cu niște muțunachi cu care să se maimuțărească în fața mea! Hai să-ți zic eu, ca să nu-ți surmenezi prea tare creierul cu acest exercițiu: fie m-aș simți jignită pentru că eu sufăr ca un câine iar ție îți arde de joacă în fața mea, fie m-ai face să râd. În ambele situații, prin demersul tău de joc, m-ai deconectat de la emoția pe care eu o simțeam în acel moment.

Este știut sau dacă nu este atunci îți spun eu, că o emoție diminuă doar atunci când ea este trăită până la capăt, un ciclu complet iar asta repetat de cât mai multe ori. Dacă se întrerupe undeva pe parcurs, data viitoare când va apărea, ea va fi un pic mai mare.

Deci, ce motiv ai avea să deconectezi un om de la emoția lui, fie el chiar și copil, că de fapt specialiștii cool asta recomandă, când un copil e supărat să faci un joculete ca să-l scoți din stare. De ce să-l scoți? Sau poate că supărările copiilor sunt diferite de ale adulților? Cui îi este utilă deconectarea individului de orice vârstă de la trăirea lui interioară? Lui cu siguranță nu-i este de folos în niciun fel, ba chiar îi faci un mare rău. Ție, celui care te afli prin preajmă când omul e supărat? Posibil! Un copil care plânge e greu de suportat, deschide în adulții din jur răni care încă dor și atunci facem pe dracu-n patru să-l liniștim. Un adult supărat are același efect asupra celor din jur, prin empatie le transmite starea, se activează suferințe….deci mai bine îl scoatem din stare. Mai bine pentru noi, pentru el e rău pentru că suferă acum și va suferi și data viitoare când va fi pus într-o situație similară.

Am mai pus întrebarea asta, de ce să intervin cu un joc peste supărarea unui copil? Răspunsul primit a fost că la vârste mici copiii înțeleg mai ușor prin joc decât dacă le explici în cuvinte.

Să le explici ce? Ce este de înțeles? Pe mine la școală, profesorii mei, specialiști nu atât de la modă precum cei care recomandă vindecarea prin joc, m-au învățat că emoțiile nu au o logică, ele nu pot fi explicate, ci doar trăite. Sunt paliere diferite, paralele, emoția o trăiesc iar explicația o gândesc – emoțional și rațional, nu au nimic în comun. Privite ca straturi, raționalul este mai la suprafață în timp ce emoționalul este în profunzime. În momentul în care omul simte emoție iar tu îi oferi o explicație, chiar și prin joc, îl muți din palierul mai profund al emoționalului pe palierul raționalului, el poate că va înțelege ce i se întâmplă dar subiectiv, în interiorul lui, emoția rămâne neconsumată pentru că tu l-ai scos de acolo.

Practic, în procesul psihoterapeutic, orice specialist care are habar de ceea ce face, chiar dacă nu este la modă, pentru a vindeca face demersuri în a-și acompania clientul în primul rând în consumarea emoției fără de care raționalizarea, înțelegerea logică nu se justifică. În procesul meu de dezvoltare nu mă ajută cu absolut nimic să înțeleg ceva ce nu am trăit încă, așa cum nici copilului tău nu-i este de niciun folos maimuțăreala cu plușurile atâta timp cât el nu și-a plâns încă amarul, frica de abandon sau de moarte.

Sfatul meu, cu toate că nu-mi place să dau sfaturi, este ca atunci când te afli în preajma unui om încercat de emoție să te străduiești să-i fii sprijin și atât, nu să-l adâncești în emoție dar nici să-l scoți din emoție, doar să fii acolo, disponibil pentru el, atât și nimic mai mult. Mai târziu, când el singur va reuși să gestioneze (nu să controleze, ci să gestioneze) emoția, va fi loc și timp pentru rațional.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s