La noroc prin Alba Iulia

pixabay.com

pixabay.com

A trecut mai bine de un an de când am fost ultima oară la Alba și încă mai am o strângere de inimă când mă gândesc la drumul acela. Am trecut de mai multe ori prin Alba Iulia dar de fiecare dată cu mașina. Anul trecut era musai să ajung într-un fel de delegație, în cadrul unui proiect trebuia să fac terapie cu un grup de persoane fără adăpost din Alba și mi se deconta transportul cu orice altceva în afară de autoturismul personal.

După îndelungi documentări pe facebook am aflat că unicul tren direct București – Alba Iulia este un personal care conform mersului trenurilor face vreo 12 ore dar fiind personal, cu întârzieri cu tot poate depăși 14 ore. Vorbim despre capitala istorică a României, da????? Tradus în distanțe rutiere înseamnă 350 km. Tradus în ore, la viteza legală înseamnă cu indulgență 4.30 h.

Toate sfaturile primite de la prieteni, amici, cunoscuți și chiar necunoscuți m-au redirecționat către o cursă cu autocarul, o firmă care pornea de lângă Gara de Nord și anunța pe site că parcurge drumul în 10 ore….dublu decât cu mașina dar doar două treimi din timpul cu trenul. Nu era cea mai bună variantă dar alta nu aveam. Am sunat să fac rezervare, prea târziu, trebuia să sun cu o zi înainte, mi s-a spus că e la noroc, merg la autocar și dacă mai rămân locuri după ce îi îmbarcă pe cei cu rezervări, o să mă ia și pe mine.

Ei, cred că de la expresia “la noroc!” mi s-a tras toată ziua nebună care mi-a rămas în memorie de am ajuns să scriu despre ea la mai bine de un an de când s-a întâmplat.

N-am putut să plec de dimineață pentru că avea mama programare la doctor, a trebuit să merg cu ea. După toate calculele mele aș fi avut timp să o aștept, să o urc într-un taxi și să o expediez acasă. Dar nu! Doctorul care funcționează ca un ceas elvețian a avut o urgență exact atunci, suficient cât să risc să pierd ultimul autocar spre Alba dacă o așteptam pe mama. Am lăsat-o acolo și cu conștiința încărcată m-am urcat în taxi. Noroc că era om bun iar eu fată simpatică și m-a dus la autocar apoi s-a întors să o ia pe mama și a dus-o și pe ea acasă. Dar nu despre asta este vorba….

La autocar puhoi de lume, emoții că nu prind loc, mă rog, cu chiu cu vai mă urc printre ultimii și mă așez undeva pe locurile din spate. De jur împrejur numai bărbați care bineînțeles că au început să sforăie de cum am pornit, chiar înainte să ieșim din București, deci plictiseală cât cuprinde, autocarul abia se târa, grav de tot! Noroc că la Alba mă aștepta prietena mea și în afară de jobul în sine, urma să petrecem împreună câteva zile faine.

Pe Valea Oltului se lucra, traficul se desfășura doar pe un sens de unde a rezultat ceva întârziere dar eu continuam să fiu optimistă și să sper că voi ajunge până la ora 22. Nu de alta dar închidea restaurantul hotelului unde urma să fiu cazată și numai la gândul că m-aș putea culca moartă de foame, mi se făcea și mai foame. Între timp prietena mea, cazată la același hotel, îmi citea meniul la telefon ca să mă decid ce comand.

După ce am trecut de Vâlcea, surpriză, ne-a oprit nea șoferul într-o parcare de-asta de tiruri pentru că graficul lui îi zicea să stea o oră, deci adio somon cu legume sote, adio papanași, noroc că era acolo o bodegă pentru tiriști unde am găsit o priză să-mi înfig telefonul, un suc rece și o porție de cartofi prăjiți. Domnii sforăitori din jurul meu s-au simțit datori să socializeze cu mine după ce și-au făcut somnul de frumusețe, așa că am petrecut o jumătate de oră superbă într-o companie bizară, dar nu mă plâng! După jumătatea asta de oră am cedat nervos și le-am spus că e musai să ies la aer, că simt nevoia să mă plimb. Cum unde? Printre tiruri! Ador tirurile, iar tiriștii sunt visul vieții mele, mai ales când mă fluieră și îmi oferă sex gratis.

În parcare, în afară de mine mai era hărțuită încă o tipă care se ambiționa să fumeze pentru toate orele petrecute în autocar, cu care am intrat în vorbă mai mult ca să ne plângem de milă. Din una în alta îmi spune fata că lângă ea e un loc liber și că poate ar fi bine să mă mut acolo ca să scap de sforăituri, plus că aveam ce vorbi cu ea, descoperisem deja câteva chestii în comun. Trece timpul, șoferul pornește motorul, oamenii urcă, eu mă așez cu fata, de data asta pe la mijlocul autocarului, mai degrabă spre față decât spre spate, dar nu-mi iau și bagajul de la locul meu, că doar suntem în România, ce s-ar fi putut întâmpla? Să mi-l fure cineva era exclus! Toată lumea se așează și stăm, și stăm, și stăm. Cum mă aprind eu de fel repede, încep să mă lamentez, ce naiba face, de ce nu pleacă, nu am întârziat destul? După vreun sfert de oră, ne anunță la microfon că lipsește un pasager și că nu poate pleca până nu află ce-i cu el. Nervi pe mine, spume, deja comentam cu proaspăta mea amică, cum că probabil vreo doamnă și-a găsit fericirea prin parcare cu tiriștii dar să se miște mai repede, să ajungem și noi la Alba și alte variațiuni pe aceeași temă. După jumătate de oră, a oprit omul motorul și eram toți resemnați, urma să ne petrecem noaptea într-o parcare, la ieșirea din Vâlcea.

O tânără din spatele meu, mă atinge discret pe umăr și-mi face semn să mă apropi ca să-mi șoptească ceva la ureche:

– Hey, nu crezi că ar fi bine să-i anunți pe cei din spate că te-ai mutat aici, că pe tine te așteaptă, te-au dat dispărută! Până nu te găsesc, nu pleacă autocarul….

Inutil să mai spun cât de rușine mi-a fost, cu câtă jenă m-am ridicat și le-am spus că sunt în autocar dar că mi-am mutat locul fără să anunț. Nu a îndrăznit nimeni să râdă, iar eu nici nu mai respiram de rușine cu toate că pe interior am leșinat de râs de câteva ori până am ajuns la Alba, unde culmea, am coborât doar eu și tipa care-mi șoptise la ureche. Pe peronul autogării m-a întrebat unde trebuie să ajung, i-am spus numele hotelului. Amândouă eram încremenite într-o seriozitate nefirească, eu mă uitam în jur și constatam că nu există niciun taxi, ea m-a poftit în mașina pe care soțul ei tocmai o parca în dreptul nostru. Am urcat, la fel de serioasă i-a spus soțului să mă ducă și pe mine la hotel, după care am izbucnit. Toate hohotele de râs pe care le înghițisem de la Vâlcea au ieșit la suprafață și au năucit bietul șofer care nu înțelegea ce se întâmplă cu cele două isterice de lângă el. Aproape de hotel am reușit cu chiu cu vai să-i povestim și lui cum au reușit să mă piardă în autocar, am mai râs un timp în parcare, apoi am urcat în cameră unde draga mea mă aștepta cu somon, papanași și o sticlă de șampanie, bonus.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s