De la anestezie îmi este…moarte

pixabay.ro

pixabay.ro

Întâmplările zilei de azi (nu mai este azi – am scris această primă parte acum câteva zile) m-au purtat în trecut, o călătorie ciudată care mi-a readus în minte și în suflet senzații pe care le credeam de mult uitate. Acum mai bine de 11 ani, mă aflam pentru prima oară în viața mea internată într-un spital. Singură, tot pentru prima dată mi se recolta sânge, mă lăsam înțepată, eram paralizată de frică și totuși foarte calmă și răbdătoare.

După o noapte aproape albă, am intrat în sala de cezariene, s-a întâmplat ce s-o fi întâmplat, că amintirile mele încep imediat după. Îmi era foarte frig, un frig care mă sfâșia, venea din interior și părea să stăpânească totul în jur, iar durerea…cu fărâma de creier ce nu-mi era înghețată mă gândeam că probabil așa este când te calcă trenul și nu ai șansa să mori imediat. Mă dureau inclusiv firele de păr care se mișcau atunci când brancardul trecea peste pragurile ușilor, mă durea când respiram, mă durea când îmi deschideam ochii sau când încercam să-i mișc ca să văd unde mă aflu. A culminat când am ajuns la terapie intensivă și m-au săltat de pe brancard ca să mă pună pe pat…am simțit cum mă rup în bucăți, frigul s-a făcut mai frig, dacă asta este posibil, greu mai realizam ce se întâmplă în jurul meu, cu ultimile puteri m-am străduit să rămân prezentă, să înțeleg ce se întâmplă, toată lumea se agita, nu mai distingeam decât umbre, mă atingeau și mă durea. Apoi totul s-a liniștit, a dispărut și durerea și frigul, n-am mai simțit nimic, nici fizic, nici emoțional, totul era plat, a venit mama, s-au ocupat paturile de lângă, din camera alăturată urla o fată, am aflat mai târziu că primea un masaj pe uter ca să pornească contracțiile după naștere, să se elimine lohiile, nimic nu mă atingea, se întâmplau în jurul meu, dar eu eram înconjurată de un scut transparent de nepăsare. Am adormit și când m-am trezit mă durea iar, nu la fel de tare, frigul dispăruse, am descoperit că aveam sub pătură tot felul de sticle și saci cu apă caldă care pesemne își făcuseră treaba. Am cerut telefonul, trecuseră aproape 16 ore, am tresărit, nu știam nimic de copil, am căutat-o din priviri pe mama, nu era, am chemat asistenta și am întrebat-o de copil. E bine! Atât. Am simțit durere în suflet, am încercat să mă mișc, dar durerea din corp mi-a reamintit de ce sunt acolo, m-am agitat, am cerut să-mi fie adus copilul…l-au adus, l-am atins, l-am mirosit, apoi l-au luat. Se făcea seară și asistenta ne-a întrebat dacă vrem să dormim sau facem petrecere, în timp ce trecea pe la fiecare și injecta ceva în perfuzie…iar a dispărut durerea și odată cu ea orice altă simțire, iar s-a activat scutul de nepăsare, am adormit și nu am visat nimic, singură printre celelalte fete singure.

A urmat o altă zi, cu dat jos din pat, durere, emoție, dorința de a vedea copilul, târât până la el de mai multe ori și seara cu aceeași întrebare, dormim sau facem petrecere, injecția în perfuzie și de data asta întrebarea mea: ce este asta?

Un cocktail!

Era un amestec de calmante care ne anestezia simțurile, toate simțurile, toate emoțiile, inclusiv instinctul de mamă, instinctul de a lupta pentru supraviețuire, tot. Era prețul pe care îl plăteam pentru a nu mai simți durerea.

Îmi era bine de la el?

Hm! Dacă aș crede că absența durerii este plăcere, da, aș putea spune că îmi era bine, dar nu cred asta. Așa cum văd eu viața, aș spune în loc de “îmi era bine”, că îmi era…moarte.

Da! Absența durerii echivalează cu moartea.

Nu chiar cea fizică, cu toate că ar putea fi și ea, dar o moarte a simțurilor, a emoțiilor, o moarte a sufletului, însingurare, izolare față de ceilalți oameni, pierderea contactului cu interiorul, dar și cu exteriorul, aceasta este moartea.

Am retrăit senzația asta de moarte de fiecare dată când mi-am administrat anestezice.

Știu, o să mă întrebi, dând ochii peste cap și judecându-mă aspru, „mvai, dar cum, tu îți administrezi singură anestezie?”, iar eu o să te privesc fix în ochi și cu toată seriozitatea și cinismul de care sunt în stare, o să-ți spun “da, mă anesteziez destul de des!”, dar nu la fel de des ca tine sau ca ceilalți oameni, pentru că eu am înțeles deja că absența durerii nu înseamnă plăcere, în timp ce tu, cel care mă judeci acum, încă mai crezi că dacă nu te doare, înseamnă că ești fericit.

Îți spun eu adevărul, acum la început de an: ești mort, mai mort decât cel mai îndurerat și fără speranță om din lumea asta!

Acum urmează să-mi spui că tu nu ai făcut anestezie decât la dentist, că tu niciodată nu ți-ai injectat ceva în venă și nici nu o vei face, pentru că nici măcar nu ai în casă anestezice și nici nu ai cum să faci rost de ele. Așa-i?

Dar ia spune-mi, ai băut vreodată pentru că te sfâșia tristețea, dezamăgirea sau singurătatea?

Ai consumat droguri ușoare ca să te simți așa cum te simțeai altădată?

Te-ai afundat vreodată în muncă, fie ea chiar și curățenie în casă, doar ca să nu mai simți ceea ce simțeai în momentul acela?

Ai avut perioade în care să faci sex cu oricine, fără niciun fel de implicare emoțională?

Ai mâncat mult din ceva ce-ți place pentru că supărarea era tot ceea ce simțeai în acel moment?

Te-ai lansat în sporturi extreme pentru că pierduseși pe cineva și simțeai un gol sau doar simțeai un gol, fără să pierzi neapărat pe cineva, pe care trebuia să-l umpli cu adrenalină?

Ca să vezi!!!! Deci și tu îți administrezi anestezice. Eu ți-am spus, dar tu nu mă crezi! Îți spui în continuare că a face cele de mai sus nu reprezintă altceva decât un stil de viață, că tu așa ești, că nu ai niciun motiv să te schimbi pentru că te simți foarte bine așa și ai și o grămadă de argumente: alcool bea toată lumea, deci ce mare chestie că bei și tu, fără mâncare poți chiar să te usuci și să mori, sexul este ceva foarte plăcut, deci merită făcut de câte ori ai ocazia, munca este necesară, să sari cu parașuta este foarte la modă, iar drogurile, la o simplă căutare pe google vei găsi măcar câteva studii ale cercetătorilor britanici care demonstrează minunatele lor efecte benefice, precum și proprietățile de lărgire a câmpului senzorial, ca să nu mai punem la socoteală că doar bătrânii și proștii nu consumă iarbă și alte droguri ușoare.

Eu nu-ți aduc niciun argument pentru că nu am chef și pentru că m-am plictisit să spun mereu același lucru. În schimb o să scriu pentru mine, pentru că, așa cum am zis și la început, eu, spre deosebire de tine, nu cred că absența durerii este plăcere, ci cred că este moarte, iar pentru 2017 și restul anilor ce vor urma, îmi doresc să mor cât mai puțin.

Alcoolului o să-i păstrez funcția socială și pe cea de gust, așa că o să beau doar cu oameni dragi în acele situații în care deja mă simt bine și sunt relaxată sau atunci când o să vreau să gust pentru a simți aroma. Tristeții, dezamăgirii și singurătății, atunci când vor apărea în viața mea, le voi permite să fie, pentru că nu degeaba au apărut, mă voi folosi de ele ca să merg mai departe, voi înceta să încerc să scap de bucăți din mine folosindu-mă de amețeala provocată de alcool. Știu deja că nu voi reuși mai mult decât o tristă mahmureală.

Câmpul senzorial nu mi-l voi lărgi artificial cu droguri, ba din contră, mă voi concentra profund pe puținul pe care îl simt în fiecare moment al vieții mele, îl voi consuma cu poftă până când nimic necunoscut nu va mai rămâne de explorat și atunci noi orizonturi mi se vor deschide de la sine.

Sexul va fi pentru mine o bucurie sublimă a întâlnirii cu o persoană deosebită de restul oamenilor, atunci când se va întâmpla.

Voi munci atât cât trebuie, atât cât o fac cu plăcere, atât cât este nevoie pentru a supraviețui, iar dacă îmi va veni să muncesc ca să uit, mă voi opri din tot ce fac, și-mi voi reaminti ceea ce încercam să uit.

Mâncarea-mi va fi hrană și atât. Iar înghețata, viciu – am dreptul la un viciu 😛

Golurile din suflet le voi umple cu…aer, dacă altceva nu voi avea. Voi continua să respir până când ceva din aerul acela va crește și va umple golul. Cu parașuta poate că o să sar atunci când pasiunea pentru gravitație va fi suficient de mare.

Să fie un 2017 cu viață, chiar dacă asta doare!

Anunțuri

4 gânduri despre “De la anestezie îmi este…moarte

  1. Oooo, ce energizant! Rânduri și gânduri ce te fac sa zici: WTF???
    Cea mai tare urare: trăiește-ti viața! !!

    Dacă simți, trăiești.
    Ești sublima Mihaela dragă. Ești de vis. Ești exact ce trebuie în anumite momente. Esti ceea ce caut când sunt jos. Jos cu moralul, când mă afund în multe ca sa nu simt. Sa ignor. Sa trec peste.
    Inspir-expir Inspir-expir Inspir-expir Inspir-expir

    • Mulțumesc! În afară că mă simt bine când primesc un astfel de compliment care este printre cele mai tari pe care le-am primit, mă bucur foarte tare că mai sunt și oameni care înțeleg ce aberez eu aici.
      Te pup

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s