Suntem scenariștii și producătorii propriei vieți

pixabay.com

pixabay.com

Revin asupra acestui subiect, așa cum am promis în articolul de ieri, oare a câta oară? Este vorba despre scenariile după care ne desfășurăm viața, în ciuda faptului că suntem convinși că lucrurile se întâmplă pur și simplu, independent de voința noastră. În realitate noi suntem scenariștii și producătorii propriei vieți, singurii responsabili de reușitele și de eșecurile noastre.

Este ca într-un joc de cărți cu mai multe partide, în care singurul lucru aleator sunt cărțile. Jucătorul pierzător va da vina pe cărți, pretinzând că acestea nu au fost bune, el va pierde și nu va mai reveni în joc pentru că are credința că din nou cărțile-i vor fi potrivnice. Câștigătorul în schimb, știe că pe parcursul jocului prin mâinile lui vor trece toate cărțile, și bune, și rele, va profita de ele și va juca până când câștigul îl va mulțumi. Pierzătorul crede că inegalitatea dintre el și câștigător stă în cărțile primite, în timp ce câștigătorul știe că nu contează cărțile, ci nivelul diferit în care au fost învățate și înțelese regulile jocului.

Acest exemplu transpus în viața reală ne arată că viața ne dă tuturor de toate, și bune, și rele, nu asta face diferența dintre oameni, ci felul în care jucăm, regulile pe care le-am învățat în copilărie, timpul pe care fiecare dintre noi l-a avut ca să înțeleagă (sau nu) regulile jocului. Unii dintre noi am fost foarte bine antrenați ca să câștigăm, alții am fost antrenați ca să pierdem și există printre noi care nu au fost antrenați deloc și în orice direcție ar merge, joacă prost.

Hai să nu luăm exemple profunde, ba din contră, să le speculăm pe cele banale!

Nu rămâne fără hârtie igienică în casă cine vrea! Dacă realitatea șezutului pe wc, gândind la “și acum cu ce mă șterg?” o considerăm pierderea, ei bine, este nevoie de o adevărată strategie pentru a ajunge în acel moment. Faptul este pregătit cu câteva zile în avans, încă de când constatăm că mai avem doar două suluri și ne gândim ca la întoarcerea de la serviciu să ne oprim la magazin să cumpărăm un bax. Drumul spre casă ne surprinde atât de obosiți încât amânăm pentru dimineață, iar dimineața ne grăbim foarte tare și nu mai avem timp, așa că o lăsăm pentru seară, când avem deja mâinile ocupate cu alte cumpărături și iată cum pierdem în fața sulului de hârtie igienică. Ei bine, sunt foarte numeroși aceia care, chiar și obosiți, grăbiți și ocupați cu altele, nu pățesc nici măcar o dată în viața lor pana căcăciosului.

Extrapolând, așa se explică de ce fiecare dintre noi, aplicând propriile reguli ale aceluiași joc – despre care, din păcate, avem convingerea că sunt singurele valabile – obținem rezultatul pe care am mizat din start, de cele mai multe ori inconștient, eșec sau reușită.

Ca o ironie a sorții, rezonăm și ni-i apropiem pe exact acei oameni care aplică aceleași reguli ca noi, pentru că prin ei ne confirmăm certitudinile, pe ceilalți ignorându-i sau chiar antipatizându-i pentru că regulile lor ne-ar submina credința de o viața, ne-ar pune scenariul la îndoială, am risca chiar să ne schimbe filmul. Ori noi vrem să deținem controlul, nu contează că mă îndrept cu viteză spre zidul de care mă voi zdrobi, prefer să fac ce știu, decât să schimb direcția și să nu știu ce se află la capătul drumului.

Conduși de propriile credințe și convingeri, fără să ne întrebăm de unde le avem, fără să le punem la îndoială, vom construi în jurul nostru o lume pe care o credem reală și singuri ne vom atribui un rol despre care suntem convinși că ni se potrivește, excluzând posibilitatea celorlalte roluri, precum și a altor lumi, cu alte roluri și alte oportunități.

În jurul vârstei de 5 ani copilul devine conștient ca are trecut și viitor și va apărea nevoia să structureze pe înțelesul lui timpul, spațiul și relațiile. Va începe să facă asta folosindu-se de datele pe care le are, scopul final fiind să ajungă la o coerență între cauză și efect, adaptându-și comportamentul mediului în care trăiește, în așa fel încât el să fie parte acceptată și acceptabilă în contextul în care evoluează. Asta înseamnă că dacă mediul lui este unul pozitiv, scenariul pe care îl concepe este unul pozitiv, dacă mediul este unul conflictual și negativ, va construi un scenariu pe măsură și-și va atribui rolul potrivit pentru a nu face notă discordantă cu povestea istoriei lui de viață. În tot acest mecanism un rol covârșitor îl au părinții, prezenți, dar și cei absenți, copiii devenind în viață acei adulți care să corespundă așteptărilor, nu întotdeauna conștiente, ale părinților lor. Aceste așteptări le sunt transmise prin mesaje parentale, de trei tipuri:

Injoncțiunile și permisiunile – acestea emană din copilul interior al părinților. Copiii au magia de a comunica ca de la ei cu adultul care suntem și în paralel comunică ca de la ei, la copilul care eram noi la vârsta lor, acest al doilea tip de comunicare generând în adulți puternice reacții emoționale care uneori iau forma empatiei și duioșiei, alteori stimulează gelozia și suferința copilului interior.

În cazul în care comunicarea dintre copil și copilul interior al adultului, are ca rezultat empatia și afecțiunea, atunci adultul va transmite o permisiune. Dacă emoția generată în urma acestei comunicări este una negativă, adultul va emite o interdicție/injoncțiune. De exemplu, când copilul interior se simte amenințat, rănit, este foarte posibil să dea o replică distrugătoare, gen „nu mă depăși!”, „nu crește!” sau chiar „nu exista!”

Cel mai adesea interdicțiile și permisiunile sunt non-verbale (gesturi, contacte, tonul vocii, reacții spontane) și sunt transmise la o vârstă la care copilul oricum nu înțelege limbajul verbal, acelei părți arhaice, înainte de a exista discernământ și autoprotecție.

Ca un exemplu, răspunsul părinților la chemările bebelușului poate fi unul prompt, vesel și drăgăstos și atunci copilul va înțelege că are dreptul să existe și să-și exprime nemijlocit nevoile în acea relație sau poate fi amânat, îmbufnat și stresat, iar asta îi va transmite copilului că nu are dreptul să se afle în relație, că nu are voie să ceară ce îi trebuie pentru că deranjează.

Programul de identificare – copilul va deveni ceea ce părinții lui cred că este. De data aceasta mesajele sunt verbale, dar rămân tot subtile și indirecte. Atributele pe care le acordăm copiilor funcționează ca niște sugestii hipnotice: “ești exact la fel ca taică-tu (alcoolic)!”, “dar cât de neîndemânatic poți să fii!”, “ești leit maică-ta (o femeie învinsă, cu o viață mediocră)!”

Directivele – de această dată sunt complet și direct verbalizate, ceea ce le face mai ușor de identificat față de primele două tipuri. Sunt mesaje constrângătoare care se imprimă progresiv și îi dictează adultului conduite, ca niște ordine permanente cărora nu li se poate sustrage (așa are impresia, pentru că nu le pune niciodată la îndoială), adevărați piloți de personalitate: “fii perfect!”, “fii puternic!”, “fă efort!”, “fă plăcere!”

Decizia de viață – Toate aceste mesaje verbale și non verbale se abat ca o furtună asupra copilului, el primește o mulțime de informații noi, cel mai adesea contradictorii și, așa cum spuneam, va simți nevoia să le sintetizeze, să le ordoneze pentru a găsi în final o logică a lumii care îl înconjoară și să-și adapteze comportamentul realității în care trăiește. Dacă lumea în care crește copilul este una liniștită și pozitivă, asupra lui nu va fi pusă presiunea de a-și alege poziția existențială prea devreme, va avea timp până înspre adolescență să ordoneze, să se repoziționeze, să capete mai multe informații pe care să le folosească în a lua o decizie de viață obiectivă, suplă și deschisă.

Când copilul evoluează într-un mediu disfuncțional, patologic, violent, el va fi constrâns să ia o decizie de viață foarte devreme, la o vârstă mică, mult prea curând, se va baza pe prea puține date, capacitatea lui intelectuală va fi la un nivel inferior, logica lui va fi prea arhaică pentru a putea fi operațională. De aceea decizia de viață luată sub presiune, la vârste fragede, va menține adultul pe poziții de viață extreme, folosind mecanisme de supraviețuire, nepotrivite vieții de adult. Toate acestea îl vor menține în suferință pe tot parcursul vieții, dacă niciodată nu va pune nimic la îndoială. Iar cei care reușesc să se îndoiască sunt atât de puțini….

După ce și decizia de viață a fost luată, urmează ca viața să se desfășoare după un scenariu atent construit, care poate să fie câștigător sau pierzător. Noi decidem!

Știu că nu a fost unul dintre articolele mele facile, este o primă mică parte dintr-un subiect amplu, care mie mi se pare foarte important și pe care m-aș încumeta să-l rup în astfel de bucățele, dacă aș știi că e interesant și pentru voi….așa că, am nevoie de încurajări ca să scriu mai departe!

Anunțuri

6 gânduri despre “Suntem scenariștii și producătorii propriei vieți

  1. Profund si adevarat. E atat de greu sa conștientizăm mecanismele psihologice care ne manevreaza ca pe niste marionete si cu atat mai dificil sa ne sustragem sau sa le corectam. E nevoie de vointa si exercițiu continuu, o stare de mindfulness pe care eu reusesc atat de putib sa o mentin/ating. Sunt cinstient de ceea ce simt, gandesc si trăiesc acum. Continua…..

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s