Să ningă albul rece peste noroiul care sunt

arhiva personală

arhiva personală

Să ningă albul rece peste noroiul care sunt, să îl acopere, să se sufoce pământul, să îl înghețe, să omoare totul, să putrezească, să se transforme în nimic! Să înghețe în strat gros, să înțepenească în nemișcare, să nu respire, doar să lucească sălbatic sfidând soarele care-i prea sus ca să mai poată îndrepta lucrurile!

Să amorțească durerea care cuprinde viața, să stingă culorile, să fie totul plat, rece și amăgitor!

Să te așezi mulțumit în sloiul liniștit, ca într-un leagăn moale, să privești cerul sticlos, să lași bucuria să te inunde, să fii sigur că ai reușit, să te cuprindă moartea!

Te temi? Ești mort deja, înghețat așa cum este totul afară, sub stratul de alb, așa cum meriți. Ce ironie! Negrul pământului înseamnă viață, iar albul ăsta este moartea. Un doliu alb s-a abătut asupra noastră să ne salveze de la o viață moartă și să ne ducă înspre viu. Sau să mă ducă, poate că l-am pierdut pe tu și am rămas doar eu.

Ți-e gura prinsă-n clești de gheață, dar îți aud gândurile care-ți sparg țeasta, asurzindu-mi lumea. Poftim? Va veni primăvara? Așa, și? Crezi tu că primăvara cea firavă va readuce totul la viața aia moartă pe care o trăiam? Deci asta e soluția, să așteptăm vremuri călduțe, să dezmorțim lucrurile, să dezghețăm totul, să ne scăldăm în mocirla din care până la urmă vor crește flori și iarbă, când soarele te va încălzi în leagănul în care zaci inert.

E viață și acum, dar nu afară! Afară ai omorât tot, tu ai omorât tot!

E viață în interior, acolo unde am ascuns sămânța aia mică de foc. Da! Te bucuri? Am salvat una, aproape nevăzută, ca să o pot ascunde de ochi vicleni și inimi hâde, am dus-o cu mine în viteză, m-a ars, m-a sfâșiat de durere și n-am avut pe nimeni de partea mea. Din ochi mi-au curs lacrimi care să stingă micul foc, am respirat adânc, ritmat, am tras cu nesaț gerul rece care să-mi aline arsura, dar să aprindă și grăunța de jar furată, alt val de lacrimi, totul a fost potrivnic. Mai puțin gerul! El a făcut din lacrimi sloi, a ascuns totul, nici ochii răi, nici tu, nici măcar eu nu mai vedem nimic, doar alb și rece, înșelător.

Nu văd, dar știu că înăuntru-i focul, tu poți să crezi sau poți să mori. Să nu mă-ntrebi de e acolo, să crezi și să aștepți vremuri prielnice. Nu primăvara e salvarea, ci focul. Când va veni vremea lui, va arde totul, nimic din ce a fost nu va mai fi, iar în liniștea neagră de după tu vei sădi ce vrei să fie, iar eu voi încălzi ce vrem să crească.

Să nu nu te temi, mă tem eu pentru amândoi! Să nu mă-ntrebi, voi tăcea pentru toată lumea! Să nu mă plângi, să nu mă cerți, o să mă doară mai rău ca focul care lasă urme! Aer, atât îi trebuie focului ca să trăiască. Și-un om care să-l ocrotească. Pe mine. Mă are. Sunt. Crezi.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s