Te joci dând foc cuvântelor

pixabay.com

pixabay.com

Întâi trebuie să văd că știi să te joci cu focul, ca să te vreau, iar tu mi-ai arătat asta din prima, dând foc cuvintelor. Periculos, desigur, mai ales când toată lumea te învață că nu e bine, că poți distruge totul, inclusiv viața ta, iar eu nu contest asta, într-adevăr, focul este periculos! Doar că am un simț care-mi spune cine poate să joace jocul ăsta și nu sunt mulți! Îi văd din prima pe cei ce ar da foc la casă fără să stea pe gânduri sau pe cei care ar turna fluvii ca să stingă focul înainte măcar de a-l admira. Aceștia nu mă interesează, nu sunt din lumea mea!

Tu? Mă tem de tine, dragul meu! Ești exact ce nu trebuia să fii și tocmai de aceea te vreau! Știi că te ard și mă vrei.

Ai apărut când nu trebuia să apari, te-am gonit și ai insistat să stai și să mă vrei. Deci, te vreau! Te chem și te împotrivești, deci te vreau! Mă chemi și nu mă pot opune, pentru că te vreau la fel de mult cum mă vrei și tu!

Îți simt puterea în fiecare moment, și când mă strigi, dar și când mă respingi și asta mă face să ard.

Crezi tu că focului îi place să pârjolească tot în jur? Nu! Treaba lui este să încălzească, nu să ardă, să apropie, nu să distrugă.

Crezi tu că focului îi place să fie stins când el nu vrea decât să lumineze? Un simplu fâs rămâne când torni apă pe el și o cenușă udă, bună de nimic.

Și-apoi, ce fel de om e cel ce nu poate stăpâni focul? Nu că e slab, dar e ne-bun!

Privește la cei ce pot și vei vedea măreția focului prin ochii lor, dar mai ales grandoarea celui care-l stăpânește, pentru că, da, puterea e a celui care-l poate ține-n frâu și-a focului, deopotrivă, două forțe care se amenință una pe alta și doar împreună pot crea magie. E un spectacol acolo care te farmecă, îți ia mințile, vrei focul, dar nu știi ce să faci cu el, te vrei în locul stăpânitorului de flăcări, dar îți e frică să nu arzi de viu. Iar tu știi jocul ăsta și-ți place, te temi, dar te încumeți, asta mă face pe mine să ard, mușcând din tine fără să-ți las urme, cu poftă, atât cât să știi că pot ce pot.

Crezi tu că îmi doresc să fac scrum totul în jur în loc să ard liniștită privind zâmbetul tău care-mi aduce liniște? Dinții ăia albi care-mi zâmbesc când ard deasupra ta sunt firul de aer pe care îl respir, suficient cât să exist, dar prea mic ca să distrug, exact cât trebuie. Și palma care mă plesnește nu face decât să arunce în aer scântei ca focuri mici de artificii. Tu dai măsura incendiului, iar eu pot distruge sau pot salva. Alege!

Să arzi încet în mine, să lași jăratecul aprins, să știi când să te întorci să pui pe foc ca să te bucuri de flacăra obraznică, să-mi iei tot aerul c-o sărutare, ca să nu cresc mai mult decât poți duce tu, să nu mă lași să-mi pierd dogoarea, ăsta-i un dar ce nu-l au mulți, iar eu îi știu. Acum e rândul tău!

Ai aprins focul, dar nu-i suficient. Ce faci acum, îl lași să moară, să o ia razna, îl lași în seama altuia? E focul tău, te arde sau îl stăpânești, altă cale nu e. Să-l stingi nu poți și nici nu vrei. De ce l-ai stinge?

Eu sunt focul! Vrei să îți spun secretul meu? Nu am secrete, e totul la vedere, atâta doar să nu-ți întorci ochii de la mine, privește cu curaj în mijlocul flăcărilor și vei vedea pământul care nu se teme că va arde, el doar susține focul, tăcut, în liniște, stăpân pe viață.

Anunțuri