Iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii

pixabay.com

pixabay.com

În termeni psihologici iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii, fluturi în stomac, pierdere a minților și a contactului cu realitatea, ci mai degrabă se traduce prin recunoaștere/confirmare din partea persoanei pe care o autorizăm să facă asta. Chiar dacă multe voci se vor ridica să conteste ce am spus, continui prin a afirma că nimeni pe lumea asta nu a fost chinuit de nevoia de a se îndrăgosti, în schimb nevoia de a primi semne de recunoaștere este una vitală și fiecare dintre noi o resimțim zilnic.

Ce este foarte trist cu nevoile noastre, lucru pe care extrem de puțini specialiști sunt dispuși să-l recunoască, este că nu există nevoi nesatisfăcute. Noi, oamenii, suntem așa fel măiestrit construiți că avem capacitatea de a ne satisface toate nevoile, indiferent de condiții. Acum o să mă întrebi de ce este trist…

Este trist pentru că atunci când în cazul nevoii de a primi semne de recunoaștere – că despre asta vorbim – ajungem sub cota minimă de supraviețuire cu cele pozitive, apelăm la cele negative.

Concret, cum se întâmplă asta? Apare nevoia de apreciere manifestată în fel și chip, ai vrea să-ți fie apreciată munca sau frumusețea sau bunătatea sau curajul, pur și simplu ai vrea să fii văzut așa cum ești într-un anumit moment și ceilalți (sau o anumită persoană) să îți confirme că te-au văzut, dar nu se întâmplă asta, nu primești niciun semn de recunoaștere, oamenii te ignoră. Ignorarea ar putea echivala cu nesatisfacerea nevoii, însă așa ceva nu se întâmplă în realitate. Pentru că, repet, nu există nevoi nesatisfăcute, ci doar nevoi satisfăcute în manieră pozitivă și nevoi satisfăcute în manieră negativă, dar întotdeauna nevoi satisfăcute. Revenind, apare nevoia, nimeni nu te bagă în seamă, nevoia crește și la un moment dat depășește limita ta de suportabilitate, așa că faci ceva, provoci o reacție. Din anumite motive asupra cărora voi reveni, reacția pe care o provoci este una negativă, de cele mai multe ori. Mai exact spui sau faci ceva rău, suficient de vizibil încât ceilalți să îți răspundă fie cu critici, fie cu insulte, fie chiar, în cazuri extreme, cu lovituri. Faptul că ai primit o reacție, chiar și negativă, ție îți confirmă că ai fost văzut, ai primit acel semn de recunoaștere de care aveai nevoie, acum știi că exiști, chiar dacă în același timp ți-ai (re)confirmat și credința că ești rău.

Aici intervine partea tragică, mai mult decât tristă, pentru că nevoile se cer satisfăcute permanent, nu e de ajuns să primești un singur semn de recunoaștere care să-ți ajungă toată viața, periodic nevoile reapar, iar maniera în care sunt satisfăcute nevoile ne confirmă credința care stă la baza scenariului după care ne construim clipă după clipă viața.

Cu credința este aceeași discuție. Credința despre noi ne-o construim încă de la primul contact cu lumea în care trăim, tot ceea ce vine înspre noi în primii ani de viață, în special de la părinți și ceilalți membrii apropiați ai familiei ne formează o imagine despre noi, care se transformă în credință: sunt bun, sunt rău, sunt prost, sunt greu de iubit, sunt neîndemânatic etc. În mod natural ne conducem viața după un anumit scenariu construit de noi, care în ultimă instanță ne va confirma credința, pentru că fiecare dintre noi ne dorim o viață confortabilă, iar confirmarea credinței personale este primul pas către liniște. Deci, dacă eu cred despre mine că sunt rea și greu de iubit, când inevitabil va crește în mine nevoia de recunoaștere, voi manifesta acele comportamente care să-mi asigure din partea celorlalți o reacție care să-mi (re)confirme credința și anume că sunt rea și greu de iubit. Abia atunci lumea va fi așa cum o știu eu, voi trăi confortul familiarității și mai mult îmi voi întări credința că sunt rea și greu de iubit.

Soluția terapeutică

Ea există, din fericire, dar nu se administrează sub formă de pastilă, ci este un proces de lungă durată, desfășurat într-un cadru securizat și controlat în care sunt acordate semne de recunoaștere pozitive în locul celor negative, treptat, cu porția, pentru că trăind o viață întreagă după un scenariu fără iubire, nici măcar nu știm să primim altceva în afară de critici, nemulțumire și insulte, așa că avem nevoie de timp ca să ne învățăm cu binele. A-mi infirma credința că sunt rea și greu de iubit nu ar face decât să-mi conteste întreaga existență, așa că un bun terapeut nu va face asta, însă va știi să mă acompanieze în construirea unei noi credințe, de data asta pozitivă, de exemplu că sunt bună și ușor de iubit, pe care va avea grijă să o hrănească îndeajuns, ca să devină mai puternică decât prima. Abia acesta este momentul când eu singură voi avea puterea să contest și să renunț de bună voie la o credință care nu-mi mai este de folos și să pun în locul ei o alta.

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s