O stea nu se abate niciodată de la drumul ei

pixabay.com

pixabay.com

Am făcut asta, încă o fac, poate nu cu aceeași intensitate, dar încă există în sufletul meu o persoană cu care vreau să păstrez legătura fără să am o relație. Nu înțeleg cum vine asta, așa că întreb aici, mă întreb pe mine. Mi-ar fi mai ușor să dau un răspuns dacă m-aș întreba cum poți tu să pretinzi că o persoană este importantă, că îți este dor, că încerci o relație, dar să alegi să petreci timp cu altcineva, să lași să treacă prea mult fără să vă vedeți când întâlnirea este la îndemână, să taci și când nu taci, să rănești cu cuvintele. E mai ușor să-l judeci pe celălalt…

Nu o să întreb asta, o să mă întreb cum pot eu să iubesc, să admir, să doresc pe cineva și în același timp să mă comport ca și când nu ar exista?

Am zis că am făcut…să fie doi ani? Cam așa! Știam foarte sigur că nu vreau o relație, nici măcar o aventură și totuși lumea mea s-a făcut țăndări când am aflat că pleacă, am plâns lacrimi amare, nici nu știam că am atâtea lacrimi în sufletul meu, am plâns împreună, nu reușeam să-mi imaginez viața fără să-l știu acolo, accesibil, ideea că pleca într-un loc de unde era posibil să nu se mai întoarcă făcea perspectiva morții foarte convenabilă. Câteva luni mai târziu prezența lui mă agasa cu toate că inima era fericită în acea noapte pe banca de sub munte când lacrimile, alte lacrimi, de fericire, ni se amestecau într-un sărut care sfida prezentul și lumea care ne judeca prea aspru.

Cum e posibil să găsesc omul, să îmi placă mai mult chiar decât speram că voi găsi în viața asta și să spun nu? Nu pentru că-i prea puțin, ci pentru că este prea mult… Nu e ciudat să fie dintr-o lume diferită de a mea și să nu am curajul să pășesc în lumea lui de teamă că nu mă voi descurca, să mi se pară atât de sus încât să renunț înainte măcar de a încerca?

Asta am făcut, am renunțat la șansa de a deveni, la șansa de a fi împreună de teamă că nu voi putea crește destul. Am renunțat la șansă, dar nu și la el, pe el vreau să-l știu acolo, să fie, să schimbăm două vorbe din când în când, să știu că și el se gândește la mine așa cum și eu mă gândesc la el. Din tot ce putea el să-mi ofere eu doar atât am putut să primesc, restul a fost prea mult sau am crezut că sunt eu prea puțin. Azi știu că nu eram prea puțin, eram exact ce trebuia, doar mi-a lipsit curajul.

Mă întreb de câte ori eu am fost prea mult pentru altcineva? Aș fi vrut să-i spun că poate, că lumea mea e accesibilă, că poate conta pe ajutorul meu, dar nu am făcut-o, iar el face ce am făcut eu, renunță la relație și se agață de o legătură, de iluzia că sunt.

Dar eu nu sunt, nu stau pe loc, plec fără să privesc înapoi, pentru că tu, spre deosebire de mine, greșești. Frica pe care eu mi-am recunoscut-o nu e greșită, chiar dacă nu a ajutat la nimic. Frica pe care nu ți-o recunoști este greșită, distruge tot, mă face să nu am regrete, să nu mă întorc din drum.

O stea nu se abate niciodată de la drumul ei chiar dacă o armată de draci de mare îi ține calea și-i înțeapă tălpile!!!!!

Anunțuri

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s