Cheia spre libertate

DSC_1676-compressor

Arhiva personală

Acum mulți ani am devenit conștientă că frica de avion stă ca un zid în fața curiozității și a dorinței mele de a călătorii, de a cunoaște locuri noi și de a afla istoria acelor locuri, dorință care există fără doar și poate în sufletul oricărui copil. În mine a existat cu siguranță dintotdeauna și a fost cultivată de părinții mei care m-au dus în cât mai multe locuri, călătoritul fiind una dintre marile lor pasiuni în jurul căreia și-au construit viața de familie, cu joburi care însemnau relocări în diverse părți ale României, în fiecare an altele. Așa am ajuns să descopăr că fiecare loc are magia lui ascunsă bine în poveștile păstrate de oameni, indiferent cât de neînsemnat poate părea un sat, el are o poveste care de fapt e o comoară.

Nevoia de a călători a crescut odată cu mine și iată-mă dornică să pornesc spre locuri mai îndepărtate, izbindu-mă de zidul fricii pe care chiar eu mi-l ridicasem. Am încercat în fel și chip să mă motivez să depășesc acest obstacol și de fiecare dată am eșuat lamentabil găsindu-mi tot felul de scuze total neplauzibile, dar suficiente ca să rămân legată de mijloacele de transport terestre, atât de limitate din punctul de vedere al distanțelor parcurse și a timpului alocat fiecărei călătorii în parte.

Asta până când am simțit că dacă pentru mine nu sunt în stare să o fac, musai o să dărâm zidul acesta pentru copiii mei. Aflasem eu de la alte femei că orice femeie are datoria de a lăsa o moștenire, iar moștenirea mea trebuia să conțină și puterea și dragul de a călătorii, iar astea nu le puteam lăsa copiilor decât dacă le aveam, dacă eu găseam puterea și plăcerea de a călătorii în locuri pe care cu greu mi le-aș putea măcar imagina. Gândul acesta a fisurat zidul și am reușit să-mi fac un plan, o strategie: mi-am spus că dacă-mi stabilesc o destinație și-mi cumpăr bilet de avion, până la data zborului o să găsesc în mine curajul de a o face, așa că în februarie mi-am cumpărat bilet pentru octombrie, în Iordania. Primul pas era făcut, știam că orice călătorie începe întotdeauna cu primul pas, teoretic mai aveam la dispoziție 8 luni ca să mă obișnuiesc cu ideea. Practic, când pui primul pas în îndeplinirea unei dorințe, tot Universul se mișcă, pentru că primul pas întotdeauna zguduie, deschide drumuri și află scurtături. De ce cred asta? Pentru că dacă în teorie mai aveam 8 luni, practic în ziua în care am plătit biletul (și cu asta probabil că i-am confirmat Universului că dorința mea este importantă și nu mă răzgândesc) m-a sunat soțul să-mi spună că pleacă într-o delegație în Irlanda și că mă poate lua și pe mine. Am zis da pentru că deja îmi asumasem că o să zbor cu avionul deasupra zidului de frică, așa că nu mai conta că înainte de Iordania va fi Irlanda. Am zis da și am aflat că nu am 8 luni ca să mă obișnuiesc cu ideea ci doar câteva zile cât să-mi fac bagajele.

Irlanda a fost prima destinație către care am zburat cu avionul și cea mai plăcută amintire dintre toate călătoriile mele este amintirea acelui zbor.

Nu am avut timp să mă gândesc prea mult, zilele au trecut repede și într-o dimineață în care nici măcar bagaje nu mai aveam de făcut, m-am trezit în aeroport sprijinindu-mă la propriu de trollerul portocaliu care avea să-mi devină cel mai bun prieten în anii ce au urmat. Drumul spre poarta de îmbarcare l-am parcurs privind cu atenție chipurile oamenilor; toți păreau fericiți și asta m-a liniștit un pic. Când am intrat în avion și mi-am ocupat locul deja nu mai aveam cum să fiu atentă la oameni, îl vedeam doar pe cel de lângă mine și geamul așa că m-am concentrat pe mine așteptându-mă să găsesc un munte de teamă, dar cu surprindere am găsit că simțeam mândrie. Eram mândră de drumul pe care deja îl parcursesem, simțeam că am ajuns deja foarte departe, iar destinația către care mă îndreptam era alta decât Irlanda, aceasta rămăsese doar ca pretext. Mă îndreptam către ceva mult mai important, ceva care se numește libertate și când spun asta nu mă refer la libertatea de a călătorii oriunde, ci la eliberarea de frici. Simțeam că sunt mai aproape ca oricând de a trece dincolo de zidul care mă ținea captivă. Am rămas atentă la ce se întâmplă în interiorul meu, avionul s-a îndreptat către pistă și ceea ce am simțit la decolare a fost plăcere în formă pură. În viteza care m-a lipit de scaun am găsit voluptate și ușurința cu care magaoaia s-a desprins de sol mi-a dat senzația că plutesc, că pot să fac asta la fel ca păsările cerului. Apoi s-a făcut liniște în mine, am privit cu uimire și recunoștință orașele și satele care se făceau din ce în ce mai mici până când nu au mai fost deloc. Deasupra norilor abia mi-am dat voie să mă bucur că am reușit, zburam și îmi plăcea la nebunie senzația, nu mai era nici urmă de frică, doar plăcere, o intensă senzație de plăcere împletită cu mândria că am reușit să fac ceva ce-mi părea imposibil cu doar câteva zile în urmă, senzația că eu am făcut asta, mulțumirea că singură am ales să mă pun în situația de a zbura și conștientizarea că zidul acela de frică fusese în imaginația mea până atunci doar pentru că nu-mi dădusem voie să simt măreția zborului cu avionul. Tot acolo, deasupra norilor am înțeles cu adevărat esența marii descoperiri care a fost călătoria cu avionul și cât de copleșitor a fost pentru oamenii din alte timpuri să învingă forța gravitației. Am încercat să-mi imaginez cum s-a simțit primul om care a zburat cu avionul știind că nimeni înaintea lui nu a mai făcut asta, dacă eu simțeam o asemenea fericire doar pentru că făceam un lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată, dar știind că majoritatea oamenilor fac asta fără nicio problemă.

Acolo, deasupra norilor am ajuns la destinație, am găsit libertatea, m-am eliberat de cea mai mare frică pe care o avusesem până atunci și mai mult decât atât, am găsit cheia cu care să pot descuia porțile oricărui alt zid de frică ce va mai apărea vreodată în viața mea, iar cheia este să fac toate lucrurile de care îmi este frică dacă măcar un pic cred că dincolo de zid voi găsi ceva important, atunci am învățat că sunt mult mai câștigată dacă cred că orice zid poate fi escaladat decât dacă cred că e prea puțin important ce e în spatele zidului. Și tot deasupra norilor mi-am dat seama că moștenirea pe care vreau să o las copiilor este mai presus de călătorie și curiozitate, este chiar această cheie.

Irlanda este așadar gaura cheii prin care eu am privit către libertate și așa va rămâne mereu.

Să pun în cuvinte această amintire a fost provocarea primită de la Momondo în ediția de primăvară a Superblog și partea cu adevărat frumoasă este că se acordă premii și pentru “Cea mai frumoasă amintire din comentarii”.

Ce înseamnă asta? Că îmi invit cititorii să destăinuie într-un comentariu cea mai frumoasă amintire de călătorie. Cele mai inspiraționale povești, cele care îi fac pe ceilalți să-și dorească să plece chiar acum într-o călătorie vor fi premiate cu un city-break de 500 euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro.

Criterii și barem de jurizare pentru premiul acordat celui mai inspirațional comentariu (Jurizarea este făcută de Momondo):

  • Respectarea temei – 20 puncte
  • Creativitatea și originalitatea – 40 puncte
  • Corectitudinea gramaticală – 20 puncte
  • Coerența și fluența textului – 20 puncte

Termen limită pentru comentarii: vineri, 16 martie 2018, inclusiv (până la ora 23:59)

Termen de jurizare pentru comentarii & premiul de popularitate: vineri, 23 martie 2018

Premii:

Pentru cititori:

  • Premiul I: Bilete de avion în valoare totală de 500 euro
  • 5 premii x 1 voucher de călătorie în valoare de 50 euro

Premiile pot fi revendicate în termen de trei luni calendaristice de la încheierea competiției, perioada de călătorie fiind la alegerea câștigătorilor.

Spor la comentat și baftă!

 

Reclame

2 gânduri despre “Cheia spre libertate

  1. 30 noiembrie 2015. Așteptam cu o nerăbdare de nedescris să îmi fie virat salariul. Iubitul meu de atunci și cu mine eram mari fani Coldplay și visam la ziua în care vom merge la un concert de-al lor și vom cânta din toți plămânii melodia ”Fix you”. Așa că în seara aceea de noiembrie, chiar de ziua mea de nume, aveam de gând să cumpăr 2 bilete la concertul Coldplay din 16 iunie 2016, pe stadionul Wembley. Nu fusesem în viața mea pe un stadion, cu atât mai mult într-unul atât de mare, deci mergeam la primul concert Colplay și intram pentru prima dată pe un stadion. Urmăream site-ul cu bilete unde abia fuseseră puse la vânzare de câteva ore și vedeam cum ele se împuținează, în timp ce salariul meu nu intra pe card. 🙂 După vreo 3 ore de transpirații intense, a intrat salariul, am făcut vânt la vreo trei sferturi din el și am plătit biletele. Următorul pas era să planific modul în care îi voi da acest cadou. Am printat până la urmă biletul pe o foaie A3, am decupat-o în formă de piese de puzzle și le-am aranjat strategic prin casă, gândindu-mă că le va găsi și pune cap la cap în dimineața următoare. Planul nu a mers chiar conform așteptărilor mele, pentru că iubitul meu s-a trezit a doua zi cu măseaua foarte umflată și cu o durere groaznică, așa că nu a reușit să pună nimic cap la cap, amețit fiind de pastilele pe care le luase ca să-i mai treacă durerea. Drept urmare marele moment de descoperire a biletului a fost un fiasco total.

    Am așteptat jumătate de an să vină ziua plecării. Urma să zburăm la Londra cu o zi înainte și să mai stăm încă 3 zile după concert ca să ne bucurăm de vara roială. Amândoi mai zburasem până la acel moment, totuși acel zbor a rămas în mintea mea cel mai emoționant de până atunci. Îmi amintesc faptul că am dormit doar vreo 2 ore înainte de zbor și ne transpirau palmele de bucurie și de nerăbdare încă de când ne-am trezit (dis) de dimineață. Zborul și ziua de dinainte au trecut incredibil de greu, ne uitam la ceas din oră în oră să se facă 16:00 să plecăm spre stadion. După un drum de câteva stații și schimbări întortocheate de metrou am ajuns la stadion, unde atmosfera îmi tăia respirația. Erau foarte-foarte-foarte mulți oameni care cântau, beau bere și rădeau zgomotos, mă simțeam ca într-un furnicar. Am zburat pe lângă ei și am intrat la concertul care avea să înceapă în câteva ore. Am găsit locuri foarte în față, nu chiar cum visasem, în primul rând, dar în rândul 5 eram sigur. Scena era decorată superb, cu flori multicolore, primisem brățări la intrare despre care știam că se vor aprinde la un moment dat… Era fantastic. Într-un final a început și concertul, se lăsase seara, brățările luminau așa cum mă așteptam, în public zburau baloane imense, albe, lumea cânta… era cea mai frumoasă atmosferă din câte trăisem până atunci. Când a început melodia ”Fix you”, l-am observat pe iubitul meu cum scotocea prin borsetă. M-au cam luat nervișorii ăia mari și chiar când voiam să-i spun că am visat la melodia asta și cum ne vom pupa noi romantic și Pământul se va opri și, în loc de asta, el se scormonește în borsetă, îl văd că își face tacticos loc și mimează o așezare în genunchi. Atât cât te poți așeza în aglomerație. Și mă întreabă dacă vreau să fiu soția lui (nu mai țin minte cum m-a întrebat, cred că nici nu am auzit, de fapt, posibil doar să fi dedus). Am început să râd, probabil de emoție și l-am auzit cum mi-a semi-țipat în ureche ”ZI CEVA!”. Toate amintirile mele de după acest moment s-au cam pierdut, norocul meu că am câteva filmulețe care îmi mai împrospătează memoria.

    Chiar mâine se împlinesc 6 luni de la nuntă și plănuim să mergem cât mai curând la încă un concert Coldplay.

  2. Pingback: Taina din Barcelona - Ioana spune

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s