Aș vrea să zici din nou ”Ce zici?”

food nature red summer

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Tânjesc după măcar încă o zi pe care s-o cuprind între ”Bună dimineața” și ”Noapte bună”, banale cuvinte dureroase când nu sunt, iar când au fost prea greu le-am înțeles. Cuvinte încăpătoare între care nu am știut să pun viața, am pus doar ore, ca într-un ceas mecanic care-a stat. I-am frânt arcul când l-am forțat să ticăie din nou. Acum taci, niciun tic tac, nimic, iar mecanismu-i mort și nu știu să-l repar și-aș vrea să zici din nou ”Ce zici?”

Acum aș ști că te gândești la mine și-ar fi de-ajuns sau poate nu, mi-aș dori să te ating, să te miros, să te aud. Mirosul și mâinile tale.

Îți spun în fiecare zi și știu că mă auzi, dar n-am încredere în mine, aștept un semn, o confirmare, doar nu știu unde să le caut. În mine poate, acolo îmi spui, dar n-am curaj să cad în golul ăsta mare. Te-aș găsi acolo. Te-aș găsi?

Cu totul altfel ar fi fost dacă tăcerea asta moartă venea după un bine, dar am plecat cu lacrimi, a fost greu, bucăți din mine le-am pierdut pe drum, iar sufletul s-a încăpățânat să rămână la 115, sub scară, într-o îmbrățișare mută, poate ultima. N-am plâns atunci ca să nu crezi că sunt prostuță, dar poate sunt și-ar trebui să știi.

Am greșit când l-am ales pe el, să zicem că m-am grăbit sau că eram mică și n-am știut sau poate că n-am vrut să văd adevărul. După a fost ceva, o explozie intensă care-a rupt lanțurile și atât, m-a lăsat bezmetică prin lume prinsă între lumină și întuneric, desenând pe pielea-mi durerea și fericirea la un loc, cu tuș negru. Ai dreptate, nu se mai poate șterge, laserul nu șterge răni din suflet. Trebuia să fie exact așa, fulgerător, furtună, zbucium și eliberare. Pe asta n-o regret, aș vrea să-ți povestesc cândva sau poate știi deja. Apoi liniște, nemișcare. Am crezut că am ajuns la capăt de drum, dar tu mi-ai cules cireșe și aripile-au început să-mi crească, mai puternice cu fiecare ”bună dimineața„ și „noapte bună„. Prea devreme am zburat, înainte să fi învățat plutirea, știam să înot, dar nu să zbor chiar dacă e asemănător. M-am prăbușit pe câmpul cu maci și am rămas acolo printre spice, m-am transformat în arșiță și uneori în ploaie sperând ca macii să înflorească și-n iulie, poate și-n august, poate la anul sau poate măcar zăpada iernii s-o străpungă ca niște ghiocei însângerați vestind o nouă viață, tot temătoare, dar cu mai multă răbdare, cu toleranță față de ce a fost și cu încredere în ce-o să vină.???

Eu cred că ne-am ales corect, greșit e să zburăm în colivie crezând că perimetrul este doar ce știm de dinainte. Nu știm nimic, eu nu știam că tăcerea are atât de multe de spus, tu nu știai că m-ai putea iubi, eu nu știam că vreau să mai iubesc, tu nu știai că pot să te iubesc.

Reclame

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s