Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua28

Nu mai am chef să scriu. M-am plictisit. Singurul lucru care mă face să râd răutăcios sunt cei care au pornit izolarea cu heirupuri gen ”e un timp bun să mă conectez cu mine/cu copiii/cu soțul”, ”fac sport/citesc/văd filme” și alte câteva, sport, curățenie, odihnă. Orice numai să nu acceptăm realitatea și anume că suntem obligați să stăm izolați.

Sunt 28 de zile de când oamenii din jurul meu, mă rog, majoritatea, se mint că e un timp minunat. Extrem de puțini realiști am văzut în bula mea, vreo 3, cu mine 4. Bine, mulți nu au zis nimic, deci le acord o șansă!

Cert e că se cam sparge buboiul, tare sunt curioasă ce ”bine” mai sunt în stare oamenii să inventeze.

Am pornit cu ideea să rezist. Am curte, deci nu am chiar așa mare problemă cu mișcarea, sunt la fel ca înainte. Mintea mi-o țin ocupată cu tot felul de gânduri, scenarii cărora nu le-am dat suficient timp în trecut. Am răspuns provocării cu pozele vechi, am trecut câteva zile cu emoții frumoase, am văzut La Casa de papel și alte câteva filme. Ba chiar mi-am amintit că nu am avut anul trecut chef să văd ultimul sezon din GOT și trag de el acum, dar mă plictisește groaznic. Nici nu am fost mare fan, am refuzat să-l văd până ajunsese pe la sezonul 6, apoi am cedat. Mi s-a părut de la început un film făcut după un tipar clar, dar cumva l-am înghițit. Acum e mai greu.

Am intrat în faza gătitului abia acum. La început nu am avut de niciunele, am bagat carne și conserve până la refuz. De fapt până am căutat și găsit soluții, asta mi-a mai luat vreo 2 zile. Am acum sursa de brânză și sursă de legume. Am făcut rost și de drojdie, deci gătesc. Bine, nu ca nebuna, dar să zicem că mai trec vreo 3 zile până mă plictisesc și de asta.

Am făcut și curățenia de Paște mai temeinic ca niciodată, dar și fără niciun chef.

Adevărul e că nu-mi place absolut deloc privarea asta de libertate. Nu sunt cea mai sociabilă ființă, chiar îmi plac locurile liniștite, dar nici să mă oblige cineva să stau într-un astfel de loc nu-mi place.

Mă gândesc totuși că psihoterapia mă ajută acum, reușesc să rămân prezentă, sunt aconcorată în realitate, nu mă mint că e minunat, dar nici nu mă apucă disperarea. Fac diferența între nevoi și pofte, ceea ce este mare lucru. Am fost tentată să comand înghețată de 150 de lei și am renunțat. Nu e momentul, nu am de ce să fac asta.

Am avut timp să mă gândesc la ce am greșit, mi-am făcut un plan să repar.

Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că după ce se termină chestia asta o să aleg să mă relaxez acasă câteva zile. Vreau ca acasă să redevină locul unde aleg să-mi petrec timpul, nu locul unde sunt obligată să trăiesc.

Și gândul cel mai urât – toți ne gândim la cum o să fie după, ce o să facem după, ca și când e o certitudine că va exista un după. Și dacă nu va fi niciun după, dacă asta a fost tot?

Totul va fi bine?

Lasă-mi un comentariu! Îți răspund imediat :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s