Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua32

Practic s-a împlinit o lună calendaristică de când nu am mai părăsit proprietatea. Sunt printre fericiții care au curte și mă felicit pentru a nuștiucâtaoară că am ales așa și nu altfel. Nu mi-a picat din cer curtea, așa cum nimic nu mi-a picat din cer în viața asta. Și de data asta am avut de făcut niște alegeri și implicit am renunțat la diverse. Concret am renunțat la apartamentul din București pentru casa cu curte de la țară, am renunțat la confortul de a avea totul la câțiva metri de casă pentru naveta pentru orice și când zic orice mă refer la orice începând de la McDonalds, Cremeria Emilia, film, mall, teatru, job, mamă, prieteni. Tot. Cred că oricine poate face alegerea asta, dar nu toată lumea o face, ceea ce este ok.

De multe ori am fost dezavantajată că nu mai stau în București, fie că amicii au renunțat să mă mai cheme la întâlniri pe motiv că sunt departe și până vin toată lumea pleacă, fie că am rămas înzăpezită și nu am reușit să ajung decât greu. De data asta sunt avantajată și este echitabil.

Ca să înțeleg ce înseamnă izolarea forțată este nevoie să știu cât valorează libertatea. Enorm, familia și libertatea sunt cele două valori fără de care mi-ar fi foarte dificil să mai văd drumul pe care-l am de parcurs. Privarea de libertate este moarte. Acum o lună, din prima zi am încălcat regula, am fost o oră în pădurea de lângă casă. Pe 13 martie. În ziua aceea mi-am spus că e cazul să decid să rămân izolată. Decizia trebuia să-mi aparțină pentru a-mi păstra libertatea. Iată-mă la o lună după, o lună în care nu am ieșit. Aș fi putut, o am pe mama în București singură, pot să-mi fac declarație că merg să o îngrijesc sau că merg la cumpărături, dar nu o fac. De ce? Pentru că mama se descurcă, iar eu nu am nevoie să merg la cumpărături. Aș semna o minciună dacă aș face acea declarație.

Hrana e la baza piramidei. Nu sunt o carnivoră, mănânc carne, dar am nevoie de legume crude lângă ea. Și îmi plac lactatele și brânzeturile. Am căutat și am găsit mici producători locali care-mi livrează produse proaspete. Deci am rezolvat acest aspect.

Restul nevoilor le-am suspendat. Am învățat să funcționez pe modul de supraviețuire, cu consum mic de energie, fără stres. Am învățat. Asta înseamnă că structural nu sunt așa, dar am învățat să fac asta.

Mulți cred că diploma de psiholog îți deschide o cale de acces scurtă și directă către eu și doar îi poruncești ”fă asta” sau ”fă ailaltă” și eul face, în timp ce muritorii de rând trebuie să se complice teribil cu yoga, meditații și alte practici care de cele mai multe ori dau kix, iar în final cad pradă disperării – ”eu nu pot!”

Diploma de psiholog este la fel ca diploma de inginer sau cea de arhitect sau de economist, un fel de 0 (zero) în absența practicii/formării.

Acum 17 ani făceam primul atac de panică. Corpul meu îmi trimisese mai multe semnale că ceva nu e în regulă, dar diploma de psiholog nu m-a ajutat deloc să le înțeleg, așa că într-o seară, în autobuz am făcut primul atac de panică. A urmat încă unul și încă unul și încă unul, vizita la cardio, verificat tiroida, ajuns la psihiatrie, tratament cu xanax, tot tacâmul, ca la carte. Am avut noroc, cardiologul era un om în vârstă care a recunoscut simptomele. El mi-a dat xanax, cea mai mică concentrație și doză extrem de mică. Dacă nu era el probabil că eram pe pastile ani de zile. Doza aia mică mi-a oferit o pauză, o mică relaxare în anxietatea pe care o trăiam și am decis să încep psihoterapia. Evident că mai întâi am ajuns la o tânără cognitivistă cu care în cam o lună am învățat să controlez simptomele, dar nu-mi era bine deloc așa că am renunțat la ea și am căutat mai departe. Am găsit un alt terapeut. Am început terapia, am renunțat la xanax și la câteva luni am intrat în formare. Au urmat mulți ani de lucru intens cu mine, atât în terapie cât mai ales în formare. A fost greu, momente cu mult mai dure decât atacurile de panică cu care mă confruntasem. Formare nu înseamnă că mi s-a predat teorie și că mi-am luat notițe. În anii aceia am ales să mă pun în situații grele, uneori neplăcute pentru a-mi găsi resursele să supraviețuiesc sau măcar pentru a învăța să le caut. Au fost ani de zile și apoi am continuat în viața de zi cu zi să trăiesc conștient și să învăț câte ceva din tot ce mi se întâmplă. Asta e calea către mine, aspră, dură, grea, cu răni grele, nu e o cale pe care o ai pur și simplu, ci o construiești pas cu pas o viață întreagă. Nu m-am mai întors niciodată la atacurile de panică cu toate că prima mea terapeută, cognitivista, mi-a spus că astea nu se vindecă. Se vindecă cu psihoterapie, dar trebuie să tratezi cauza și nu simptomul.

Dacă acum îmi pot trăi liniștită privarea de libertate este pentru că am muncit din greu, cu perseverență. Nu mi-a picat din cer nici liniștea asta care de fapt nu e liniște. Aș numi-o prezență.

Mă aflu izolată la domiciliu de mai bine de o lună, e o situație care nu-mi place, dar lucrurile sunt bine, am mult spațiu, pot sta la aer și la soare, am de lucru acasă, voluntariez ca psiholog, mi-am făcut un program de care mă străduiesc să mă țin, caut filme care să-mi placă, îmi îngrijesc plantele. Sunt atentă la ceea ce se întâmplă cu mine, îmi recunosc nevoile și caut soluții. Sunt lucruri pe care le știam, dar acum se acutizează.

Sunt un ambivert, am nevoie de schimbări de ritm dese, am nevoie să trec de la intens la lent, de la haos la ordine, de la gălăgie la liniște. De o lună de zile am doar liniște, ordine și lentoare. Îmi este dor de cealaltă jumătate, jobul meu.

Sunt omul care vede partea bună a lucrurilor. Chiar și acum. Îmi e dor de jobul meu pentru că îmi dă echilibru. Îmi iubesc locul de muncă. Liniștea de acasă nu este liniște în absența gălăgiei de la școală. Totul este valoros doar în contrabalans, altfel nu are sens.

A trecut o lună. Rămân în casă, asta îmi este decizia chiar dacă sunt într-o comunitate unde nu există niciun caz de îmbolnăvire. Nu mă mint că îmi place, e bine că am curte, îmi doresc să se termine cât mai repede, dar îmi este teamă că se va prelungi. Sunt mulți oameni al căror instinct de supraviețuire e alienat. Oameni care găsesc tot felul de pretexte ca să iasă, e ca o competiție, cum să fac să mai inventez încă un motiv ca să ies. Sunt oameni care în loc să stea în casă sau să se protejeze cu mască chirurgicală, aleg să defileze cu măști frumos colorate care nu oferă nicio protecție doar ca să-și facă selfieuri.

La o lună de stat în casă am comandat pizza și o sticlă de pepsi. Prima pizza și primul suc de când a început nebunia asta.

Totul va fi bine!

3 gânduri despre “Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua32

Lasă un răspuns la Mihaela Roxana Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s