Tânjesc după ceva

pixabey

Un fado melancolic mă poartă către alte vremuri, pe un drum liber, cu munții mari la orizont, viteza fluturându-ne pletele și muzica provocându-ne să o urmăm, cu emoție și multă veselie. Un fado cântat de o frumoasă fată într-un loc ce pare acasă. Masa retrasă, lumina caldă și difuză, ceaiul aromat servit în cești alese pentru fiecare în parte, tablourile ce adună în jurul lor mici lumi distincte, totul arată ca o călătorie și totuși atât de acasă. Corpul devine greu și își ocupă cu generozitate locul într-un spațiu ce poate deveni al meu pe perioadă limitată. Fado înseamnă destin și de cele mai multe ori este asociat cu ”tânjesc după ceva”

Nici anul acesta n-am reușit să iau un pic din Lisabona la mine acasă, ci doar să las muzica asta să crească în mine dorința, să-mi smulgă promisiunea că mă voi lăsa purtată către țara la cere visez de ceva timp.

Am Grecia acasă, un mic colțișor. Am și Italia în condimente și paste colorate. Tânjesc să am și Portugalia.

E atmosfera asta din ceainării sau din micuțele restaurante cochete care mă face să visez la alte locuri, nevăzute. Îmi stă în putere să fac din casa mea călătoria în jurul lumii. Mi-a plăcut o idee din Eleganța ariciului – menajera portugheză, o aristocrată desăvârșită a intelectului remarcă cum în casele bogaților sunt tot câte două veioze la fel, două fotolii, două vaze, tot câte două obiecte la fel, ca o dovadă a abundenței, a bunăstării. Mai puțin la domnul Ozu care este japonez. Dumnealui are multe obiecte ne-pereche, într-o îmbinare care conferă spațiului personalitate și rafinament.

Dă-i casei din personalitatea ta! Asta-i ce fac cu locul meu, iar mie îmi place să călătoresc în locuri diferite, dar și în timpuri diferite. Livingul păstrează aerul burgez al bunicilor mei, cu mobila veche din lemn masiv cu încrustații metalice, samovarul rusesc salvat de bunicul de prin războaiele vremurilor, tablourile cu rame sobre care împodobesc pereții albi, sobrietate încălzită de soba românească din cahle de culoarea untului topit ce ne adună în jurul ei în zilele mai răcoroase. Dușumeaua din lemn de esență tare se continuă cromatic cu scara care ne duce într-o altă lume, mai însorită, mai albastră, mai aproape de Grecia. Vase mici cu lavandă, un tablou cu peisaj marin, mobila simplă, gemurile mici, câteva scoici în baie sunt detalii care mă poartă în locuri dragi. Ar fi fost mai simplu un decor scandinav, dar sufletul meu se relaxează pe malul mării, printre scoici, în miros de mirodenii și zgomot de valuri. Vacanța mea e vara, acela e timpul odihnei, e pauza dintre perioade intense. Relaxarea asta o vreau în dormitor după o zi grea la serviciu, când vin acasă să mă simt ca pe o insulă însorită și liniștită, ca nisipul moale și fierbinte să-mi fie covorul pe care calc cei câțiva pași de la ușă până la patul cu miros de mare albastră.

Biano

Curtea o să fie Portugalia mea. Visez la o măsuță de cafea în jurul căreia să construiesc o lume colorată și plină de iubire, printre trandafirii cățărători și boltele de viță, în acorduri de melancolic fado, alături de prieteni cu care să râd și să plâng, să trăiesc intens și să visez la noi călătorii.

Acasă este despre mine, despre cum sunt, cum mă simt și vum vreau să-mi fie viața. Între o carte și un film de atmosferă, printre atâtea călătorii reale și imaginare, îmi place să poposesc și să mă pierd pe câte un site de mobilier și decorațiuni – este ca un portal magic către ce va fi, cum va fi.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua20

#ziua20
Azi am râs la final. Una din zilele acelea în care viața râde de mine și râd și eu cu ea.
Am zis deja că ieri m-am bucurat de foștii colegi. Azi am continuat să vorbim, de data asta în mesaje private. Am vorbit de toate, și serioase, și mai puțin serioase. M-am mirat la un moment dat cât de firesc curge o discuție cu un om cu care nu am vorbit de 30 de ani și chiar i-am spus ca în 4 ani cât am fost colegi nu cred că am vorbit cât am vorbit azi. Si că o să fie drăguț să cunosc oameni pe care îi cunosc de mult. Si un pic îmi părea rău că nu ne-am văzut în tot timpul ăsta, că drumurile ni s-au despărțit și nimic nu ne-a mai adus împreună. (!!!)
Am mai săpat prin grădină, m-am luat cu treabă și pe seară, ca orice femeie serioasă m-am apucat de stalkerit. Asta e o îndeletnicire foarte reconfortantă, afli lucruri fel de fel și uneori te distrezi de minune. Am găsit eu pe pagina omului că doi prieteni de-ai mei, soț și soție i-au dat like. N-avea cum să fie coincidență! Il întreb și-mi confirmă că-i cunoaște și că nu numai pe ei, ci toată vechea mea gașcă, inclusiv pe fostul soț. Deja muream de râs, dar am mers mai departe și mi-am sunat prietenii convinsă fiind că o să fie foarte surprinși de marea mea descoperire. Eu în extaz povestesc dintr-o suflare, ea calmă, placidă, mă întreabă „Așa, și? Mereu te-am întrebat de ce nu mergi la băiatul ăsta (prestează el niște servicii de care am avut și eu nevoie) și nu ai zis nimic. Știam că îl cunoști, dar am crezut că nu vrei. Toți te-am întrebat. Și când ne vedeam la bloc la xulică, era și el câțiva metri mai încolo de fiecare dată.” Practic de 18 ani probabil că am trecut de multe ori unul pe lângă altul, am fost îndemnată să-l caut, dar niciodată nu am făcut legătura dintre numele pe care prietenii mei îl spuneau și fostul meu coleg de clasă. Cum nu am făcut-o nici când el mi-a zis că îi cunoaște.
N-am cum să nu mă întreb de câte ori am mai fost atât de oarbă, câte chestii am ratat, câte șuturi în fund a trebuit să-mi dea viața în anumite situații că să înțeleg ceva și mai ales câte nu le-am înțeles încă?
Acum abia aștept să treacă mizeria asta ca să recuperez cei 18 ani de ignoranță.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua19

#ziua19
Până la urmă am cedat și am adus cutia cu poze din garaj. Anul trecut pe când am avut șantier am dus-o acolo și nu că am uitat de ea, dar nu m-a atras deloc să le mai aranjez. Sunt poze cu fostul soț, e viața noastră împreună de până să se strice șandramaua de tot. Nici când le-am făcut nu era roz, acum știu asta. După ce s-a stricat tot am mai făcut miliarde de poze, dar sunt stocate în laptop. Astea sunt din vremea când le printam. Nu vreau să le arunc, dar nici dragi nu-mi sunt. Știam că sunt și poze mai vechi, dar ca să le găsesc trebuia să le iau la mână pe toate. A fost ciudat să le revăd. Sunt acolo mulți care nu mai sunt cu noi. Sună ciudat – sunt care nu mai sunt. Cei care nu mai sunt sunt morți, dar unii mai trăiesc și tot nu mai sunt.
Căutam poze din copilărie ca să răspund provocării care a tot circulat pe facebook. Prima pe care am găsit-o este cu foștii colegi din primar. Am pus-o pe facebook și a urmat o adevărată desfătare în toată această izolare, s-au activat cei cu care am ținut legatura și ei la rândul lor i-au activat pe alții și uite așa timp de mai multe ore ne-am reîntors în urmă cu vreo 35 de ani și am fost foarte bucuroasă.
Fascinant cât de ușor mi-a fost să readuc la viață amintiri atât de vechi, detalii, nume, chipuri, iubiri, certuri.
Toată ziua am avut o stare bună, m-am gândit la ei, am râs în hohote la interior și am zâmbit la exterior.
Am ratat jurnalul de la ora 13 și a fost bine.
Apoi am făcut clătite. De obicei nu-mi place să fac asta, dar acum am găsit că e plăcut să stăm în bucătărie și să pălăvrăgim. Se naște zilele astea o altfel de intimitate între noi, e ceva bun, ceva ce aveam eu cu tata și nu am știut niciodată cum să fac să am și cu altcineva. Acum se întâmplă, tot nu știu cum, doar o simt.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua18

#ziua18
Azi m-am gândit la diferența dintre adaptare și adecvare. Mi se pare că primul termen include conflictul – nu ar trebui să fie așa, dar nu am încotro, așa că fac efort ca să mă mulez pe situație.
Pe când adecvarea e dintr-o altă poveste – mă potrivesc cu situația, am în mine flexibilitatea necesară și folosesc comportamentul potrivit, îl am deja.
Adaptare=ajustare/tăiere/mutilare
Adecvare=potrivire/alegere
Îmi place atât de mult să mă plimb printre sensurile astea. E la fel ca la voiam și vream, înseamnă același lucru, dar când le spun parcă vream ascunde o dorință mai puternică decât voiam. Tot așa și adaptarea mie îmi arată conflict. Poate că e din mine, veșnic neadaptată și totuși de cele mai multe ori adecvată.

Am pus pânza la foișor, de-acum am și umbră. Cel mai mult zilele astea îmi place că am timp să pun masa cum se cuvine. E amintirea meselor din copilărie, cu mama și cu tata, timpul ăla împreună pe care l-am căutat și nu l-am regăsit până acum. Toată atenția acestor zile – gătesc zilnic ceva ce ne place. Nu-mi permit să arunc mâncare, nu-mi permit să greșesc, sunt atentă la ce ne place, ce avem în comun, zilnic caut variante să ne punem împreună în același fel de mâncare și asta să ne aducă mulțumire. Aranjez masa frumos, nu mai mâncăm în bucătărie, vreau să se vadă florile. Aleg la ce să ne uităm la tv, ceva care să ne facă să zâmbim, să avem despre ce vorbi. Durează mult, mâncăm în tihnă, cu plăcere și observ că prelungim acest împreună și după masă.
E prima dată când locuim spațiul de care dispunem, îl folosim, îl îngrijim, iar el ne întoarce posibilitatea lui împreună sau singur, cu plăcere.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua13

De azi au început videoconferințele cu copiii, practic toată ziua am fost conectați, ne-am suprapus, m-am străduit să rezolv cumva, colegele întâmpină dificultăți cu tehnologia, mă străduiesc. Lumea începe să fie nervoasă, oamenii sunt tracasați, invadați de griji, întinși ca un elastic.

Aseară când m-am băgat la somn m-a luat tusea. Și frica. Nimeni nu spune, dar ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți sunt în spital?

Ieri mi-a sărit în ochi ce a scris pe facebook și i-am dat mesaj. Am vorbit iar după foarte mult timp. Îmi lipsesc poveștile ei. M-am întrebat unde s-a rupt, când și mai ales de ce? S-a rupt atunci când de pe forum ne-am mutat pe facebook. Nu e prima dată când simt cu toată ființa mea că facebook a lăsat să moară relații, în ciuda conectării permanente.

Îmi amintesc vremurile forumului – cea mai tare chestie era că dacă simțeai chimie în discuții cu câteva persoane, imediat se punea de o întâlnire. Am cunoscut mulți oameni faini, ne-am întâlnit, am făcut vacanțe împreună, crăciunuri, zile de naștere. Când venea în țară vreuna plecată făceam pe dracu în patru și ne întâlneam. Apoi, încet, încet am renunțat să ne mai vedem. Ne vedeam pe facebook. Am renunțat și să mai vorbim, în definitiv știam tot ce facem. Apoi am renunțat de tot. Distanțarea socială s-a produs demult, sunt ani buni de când ne-am distanțat de cei cu care împărtășeam aceleași valori, același stil de viață. Nu am mai fost dispuși să facem efortul de a ne întâlni, ne-am mulțumit ”să ne vedem” pe facebook și să creăm false relații contextuale, bazate pe proximitate.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua12

Iar n-am scris, dar scriu azi pentru ieri. Am avut o stare de lene. N-am făcut mai nimic, doar am pus masa și am mâncat. Am vorbit cu prietena mea de la Brașov, cu prietena mea de la serviciu și apoi am tot cugetat, am călărit facebookul și apoi au apărut gândurile.

Toată lumea glumește, pare că starea generală e bună, dar în spatele acestei imagini frumoase eu încep să văd panica, depresia, descurajarea. Nu am cum să nu mă gândesc iar la porcărioarele motivaționale care mi-au mâncat zilele. E adevărat că am făcut o curățenie drastică în listă de curând, dar chiar și așa, în vremuri de criză majoră au dispărut chiar toți acei guru răsăriți ca ciupercile după ploaie care după un cursuleț de câteva ore deveneau life coach sau oricevretivoi coach și care ne dădeau rețeta fericirii: țac pac, ieși din zona de confort și o să crești ca Făt Frumos.

Uite că suntem toți în afara zonei de confort, chiar la noi acasă unde e confortul maxim sau ar trebui să fie (asta ar trebui să ne dea de gândit) și mai e mult până departe, nici pomeneală de creștere, deocamdată ne zbatem ca muștele prinse la miere să nu cădem de tot. Guru au dispărut, probabil că ei se zbat cel mai tare, au picat de mai sus. N-am cum să nu mă întreb, cum naiba ai putut să crezi că ai trăit toată viața în minciună, ai trecut prin diverse traume, accepți zi de zi frustrări, umilințe, te-ai pierdut de tot, nici nu mai ști cine ești și zbam, mergi la o conferință și iaca iluminarea! Serios? Și ăia care fac ani de zile terapie și aleg conștient și curajos să treacă prin toate stările prin care acum ne trece coronavirusul sunt mai proști, de tâmpiți ce sunt au ales durerea terapiei în locul a-ha-urilor zgomotoase vândute pe bani grei de niște oportuniști? Îmbrățișăm copaci, privim cerul, ne unim cu natura și alte sforăituri de genul, când noi avem frici de tremurat și lacrimi de plâns. Din genunchi se varsă cele mai vindecătoare lacrimi, la pământ se tremură cel mai cu folos…

Am renunțat de mult la lupta asta, nu era lupta mea, dar nu am cum să nu mă revolt când văd disperarea acelor oameni care se credeau cel puțin vindecați, dacă nu chiar superiori.

Totul va fi bine!