Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua9,10,11

Cum e asta, să stau toată ziua acasă și să nu am timp să scriu 3 rânduri? Greu de imaginat, dar munca de acasă îmi ocupă mult mai mult timp decât aceeași muncă făcută la școală.

Joi am ieșit la pădure, asta de lângă casă de pot ajunge și pe jos. Nu mi s-a mai părut atât de sigură. Era lume, nu ca la demonstrație, dar așa cum am mai spus, de 8 ani nu am văzut picior de om, iar acum se auzeau voci din toate părțile și nu, nu erau vocile din capul meu.

E interesant cum timp de 8 ani oamenii ăștia s-au plimbat prin alte locuri, mai de soi probabil. Asta e expresia soacră-mi, nu-mi place deloc, o percep ca fiind foarte arogantă. Dar exact așa este, pădurea asta e aici de sute de ani, Argeșul curge prin același lor, doar oamenii vin abia acum la pădure. Deocamdată nu mă mai duc. Mi se pare…că suntem imbecili, nu înțelegem nimic. Era pădurea plină de hârtie igienică, implicit de pișați. De-aia nu ne mai rabdă pământul, că ne pișăm pe el. Cum mă, ieși tu din casă 30 minute, o oră și în loc să te bucuri de pădurea aia care până acum îți puțea, te piși și lași hârtia igienică pe jos? Nu e ca și când te-a trecut și te-ai pișat că tot erai în pădure, nu! Ai venit pregătit cu hârtie igienică și ai lăsat-o în pădure ca un nesimțit ce ești! Și nu, nu mi se pare, repet, culeg leurdă de 8 ani din același loc, niciodată nu era nici urmă de hârtie igienică, deci e pișat locul acum, în ultima săptămână, proaspăt, de ăștia conștienți și disciplinați care ies din izolare pentru o plimbare în siguranță și de civilizați ce sunt se șterg la cur cu hârtia și o aruncă în pădure. Țăranu când se pișă, se șterge cu frunze sau nu se șterge, total neigienic, noroc cu voi că sunteți civilizați și folosiți hârtie igienică! Așadar nu mai ies, stau în curte. Pișati-vă liniștiți!

Ieri am stat cu ochii în ecrane toată ziua cu o mică pauză de grătar. Da, am făcut grătar, aveam niște mici în congelator. Revenind la ecrane, devin foarte conștientă de legătura cu oamenii, cu copiii de la școală. Mi-e dor de ei. Ieri i-am văzut video, o parte și am avut o stare bună, chiar și așa există un masiv schimb de energie, dăm și primim permanent. O colegă care îmi este și prietenă mi-a deschis ochii și asupra schimburilor (de) materiale, de experiență. Eu dau, așa sunt construită, dar mi s-a întâmplat să fiu într-o echipă unde nimeni nu dă nimic și m-am trezit că nu mai dau nici eu. Am schimbat deja asta și vreau să rămân conștientă de acest aspect tocmai pentru a nu mă mai deturna din drumul meu comportamentele altor oameni.

Azi am gătit, nimic spectaculos. Mai e jumătate de zi. Mă bucur de orice conversație pe mess/whatsapp, vorbesc cu mama. Au fost momente de frică și o să mai fie, mă aștept să fie chiar și mai intense. Sunt singură cu copiii. E adevărat că sunt tânără și puternică, dar gândul că ar rămâne singuri în casă dacă eu ar trebui să merg la spital, mă sperie. O am pe mama care este în categoria de risc major, cu diabet, afecțiuni cardiace și foarte greu deplasabilă, deci nu este o variantă pe care să o iau în calcul. În rest nu am rude, iar prietenii…A venit corona peste noi exact în acea perioadă în care reconsider toate relațiile. Am doar câțiva prieteni care m-ar ajuta într-o astfel de situație, mai exact 2. Pare îngrozitor, mi se strânge stomacul când mă gândesc, dar asta e realitatea mea și dacă stau bine să mă gândesc, si stau, că nu am altceva de făcut, ceea ce mă liniștește totuși este că măcar știu cum stă treaba, ar fi fost mult mai înfricoșător să mă bazez pe 15, 20 de prieteni și să mă trezesc că sunt doar 2. Adevărul, oricât de dur e, este singura variantă care mă liniștește.

Cam asta a fost zilele astea și chiar dacă nu mai merg la pădure, cred în continuare că totul va fi bine.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua8

#ziua 8 nici nu știu când a trecut. Mare lucru nu am făcut, doar că simțind că am tot timpul din lume, m-am implicat cu totul în ce aveam de făcut. Asta e marea scofală de care vorbesc psihologii – când te implici total într-o activitate zboară timpul. Am lucrat la un material pentru colegii mei și am avut de realizat 2 calupuri de muzică, fiecare de 30 de minute. Mi-a luat jumătate de zi numai să aleg muzica, apoi am învățat să editez. Încă o dată constat cât de bine mă simt când învăț să mai fac câte o chestie pe calculator.

Ce m-a enervat azi a fost să constat că în aceste timpuri în care onlineul e viața noi avem așa:

  • Un calculator super șmecher care cu are cameră, deci nu pot comunica video
  • un laptop vechi căruia nu-i mai merg toate tastele și din nu știu ce motiv nici nu se mai conectează la wi fi, doar hot spot de pe telefonul mobil
  • un laptop mai puțin vechi, dar care nu vrea în ruptul capului să mă logheze pe platforma pe care lucrez

Prin urmare caut să-mi comand o cameră video, măcar unul să fie complet funcțional.

Azi am observat, de fapt mi-am confirmat ceva ce observasem mai demult – cu toate că stăm toți 3 de dimineața până seara, zi de zi, nu eram deloc conectați. Abia acum parcă începem să ne vedem, să ne cunoaștem, să ne bucurăm unii de alții, să râdem la glume, să ne luăm la mișto.

Și tot azi a fost prima zi fără narghilea. Mi s-a terminat tutunul, am intrat online, am pus vreo 3 pachete de tutun în coș după care am decis să mă las de șișa pe perioada coronavirusului. De fapt mi-am propus ca narghileaua să fie marele premiu de final de coronavirus. Când vremurile ne vor permite din nou să ne bucurăm unii de alții o să ies la o narghilea cu prietenii ca să sărbătorim revenirea la viața socială.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua7

#ziua7 a fost liniștită, a trecut relativ repede. Notabil este că am făcut ordine în cămară, practic am pus borcanele goale într-o lădiță și în felul acesta am eliberat un raft pe care m-am gândit să pun făină, mălai, orez și ulei. Când o fi, acum nu e! În sufletul meu cred că o să fie. O să fie bine, o să fie și făină, o să umplu raftul acela cu ceva în viitor. O să fie viitor.

Nu știu dacă e chiar o întâmplare, dar mi-a sunat telefonul și am vorbit exact în timpul celor două juarnale de știri pe care mi-am propus să le urmăresc, așa că azi nu am văzut mare lucru. Aseară îmi spunea un cunoscut că el n-ar putea, că vrea să fie informat. Și eu vreau să fiu informată, dar parcă nu mă simt bine dacă las toată avalanșa de știri să mă strivească, cred că e mai bine să am un control. Chiar și așa ajung la mine tot felul de articole despre teoria conspirației, care mai de care mai logice și mai argumentate.

Dacă tot am avut atâta timp să mă gândesc, am revenit la ipoteza mea cu lumea care a luat-o razna. Până la urmă am și eu dreptul la fantezia mea! Dacă ceilalți cred că ”cineva” a scăpat virusul de sub control sau că din contră, îl controlează ca să obțină ceva beneficii, eu cred că de mult au scăpat de sub control relațiile dintre oameni. În era internetului totul a luat-o razna. Înainte, când cea mai mare viteză era a celui mai rapid mijloc de transport cred că cei care stăpânesc matematica ar fi putut calcula cu destul de mare acuratețe probabilitatea întâlnirii între indivizi în orice domeniu, fie el afaceri, cuplu, sex. Există legi după care lucrurile s-au desfășurat până de curând. Exista și hazardul, dar chiar și acela putea fi calculat. Acum? Viteza este cea a internetului iar posibilitaea de a cunoaște oamenii este practic infinită, necontrolată și necontrolabilă, hazardul este legea și nicio altă lege nu mai există, au căzut rând pe rând limitările spațiale, limitările date de limbă, de cultură, au picat morala, a dispărut apropierea pe bază de chimie, prietenia, intimitatea nu mai există, familia este pusă la îndoială. Asta mi se pare mie că a scăpat de sub control și pentru că lucrurile tind să se echilibreze (sper ca măcar legea asta să mai funcționeze) era nevoie de restabilirea unui nou control, doar că lucrurile o luaseră în așa hal razna încât nicio instituție, niciun guvern, nicio putere nu mai putea interveni. Singura putere care poate opri totul în loc este frica. Dacă chiar există un cineva care controlează lucrurile, a găsit o soluție genială – frica. Destructurăm pentru ca apoi să restructurăm. O să ne fie frică, nu o să mai avem încredere, o să trăim în izolare, o să avem timp să ne reevaluăm sistemul de valori și apoi o să apară nevoile. Alea primare, bazale, dar ce ne facem? nu vom avea încredere nici să ne strângem mâna, darămite să facem sex! Ăsta e punctul din care începe reconstrucția, după un scenariu vechi de când lumea. Vom învăța de la cine să ne procurăm mâncarea, cu cine să o împărțim, cum să cunoaștem oamenii, vom învăța să acordăm încredere, vom învăța să prețuim prietenia, vom învăța să nu trădăm.

Da, știu, sunt mai ciudată decât par! Totul o să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua6

#ziua6 M-am trezit mai târziu, adică pe la 7, cu o stare mult mai bună, pesemne că funcționează că nu mai merge televizorul toată ziua. Soarele mi-a dat curaj să ies în curte, dar am găsit gheață în papuci și grade cu minus așa că am renunțat.

A început școala de acasă – instruit copilul mic, entuziamul de început, totul bine! Beep beep, mesaj pe telefon – tatăl copiilor mă întreba ce facem. Da, știu, amuzant. Mi-am amintit cum ani de zile, cu precizia unui ceas elvețian îl sunam nervoasă că întârzie când era exact la colțul străzii. Dacă ar fi vorba despre altcineva poate că mi-ar conveni să cred în poveștile cu conexiunea dintre sufletele pereche, dar cum nu e despre cine vreau eu să fie am preferat o altă ipoteză care nu e neapărat în avantajul meu. Știți glumița aia cu ”nu e nevoie să-i spui unui bărbat la fiecare 6 luni să repare robinetul, o va face când va veni rândul robinetului”? Cam așa e și cu fostul soț, adică nu e că nu s-a interesat de copii în vremuri tulburi de coronavirus, ci că eu l-am criticat prea devreme. Lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni serioase, asta mi se pare esențial și abia azi mi-am dat seama – o să mai am o relație doar atunci când voi întâlni un om care face lucrurile înainte să apuc eu să mă plâng. Practic câteva ore, aproximativ 12, au făcut diferența dintre un tată dezinteresat și unul prezent. Dacă toleranța mea era mai lejeră cu câteva ore nu aș fi trăit nemulțumirea de ieri. Ca în banc, bărbații fac lucruri, important e să apuce să le facă înainte să devenim noi nemulțumite!

Ca să-l și laud, și-a spălat păcatele pentru că ne-a făcut cumpărăturile, m-a scutit de confecționat mască, de un drum, de cărat. Acum suntem ok, nu murim de foame. Făină tot nu am, dar am carne, ceea ce e minunat mai ales că noi mâncăm extrem de puțină.

Cam așa a fost azi, pentru mâine nu am nimic în plan. Aaaaa, ce am uitat să spun e că în #ziua1 mi-am făcut unghiile. De când am intuit că se împute treaba mi-am făcut programare la manichiură. Gurile rele ar putea spune că e invers, că s-a împuțit treaba pentru că am fost eu la unghii, dar nu e adevărat.

O să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus

pixabay.com

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.

Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.

#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.

#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.

#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.

#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.

#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.

O să fie bine!

Anul I d.d.

Am încheiat 2018 cu o foarte serioasă listă de “ce-mi propun să fac la anul”. Am pus pe listă lucruri pe care mi le doream și despre care știam că stă în puterea mea să le realizez. Periodic am verificat și am tot bifat până am cam realizat tot ce mi-am propus. Au fost multe, foarte multe. Știu că anii grei par mai lungi. Al meu a fost un an bun, dar când privesc în urmă pare că au trecut vreo doi ani, atât de multe am făcut anul acesta.

Am analizat din timp în timp ce mai am de făcut, ce a mers bine și unde am greșit. Am corectat mult, nu am renunțat la ce era important, chiar dacă nu a mers din prima, am insistat, am muncit ca să meargă. Așa am văzut mai clar ce nu este important pentru mine. Sau cine nu este important. A fost surprinzătoare ușurința cu care a renunțat la unii oameni.

După divorț au dispărut majoritatea „prietenilor” mei. Pur și simplu nu au mai vrut să aibă de-a face cu mine. Câțiva au ținut morțiș să mai apară un pic în viața mea, cât să arunce câteva cuvinte otrăvite. După aceste episoade toxice i-am ajutat eu să dispară. Definitiv.

A fost chiar și o doamnă care și-a imaginat că dacă tot am divorțat și sunt liberă de sarcini, îmi oferă dumneaei posibilitatea (care se transformă în obligație) să prestez ca șofer și îngrijitor de copii pe la alte case. Am râs mult (de situație) și am simțit chiar satisfacție când am pus punct. Nici la restul nu am simțit regret, doar m-a surprins cât de mult mint oamenii, cât de mult se prefac că le este bine, cât de frică le este să facă ceva ca să le fie bine.

Că tot am amintit de divorț, am aflat două lucruri pe care nu mi le spusese nimeni, le-am gândit eu cu creierul meu.

Tot tăind în carne vie cu curățenia asta relațională, m-am pomenit că-mi spune cineva că noi, astea divorțate, ne mulțumim cu puțin, ne vindem ieftin. Nu știu la alții cum e, dar la mine….mie mi-e atât de bine încât nu mai sunt de vânzare, nici ieftin, nici scump. Tocmai invers, am divorțat când am vrut mai mult, nu m-a mai mulțumit puținul pe care-l aveam și am mers mai departe, mi-am făcut liste, am muncit și am realizat atât de multe încât pare că au trecut mai mulți ani. Cert este că tocmai din cauză că nu mă mai mulțumeam cu puțin, am divorțat.

Pe de altă parte, curioșii binevoitori mă întreabă dacă mi-am refăcut viața. Da, mi-am refăcut-o, mi-am recăpătat libertatea, demnitatea și respectul. Duc o viață despre care nu mai trebuie să mint, dar nici nu simt nevoia să o expun online, am un loc de muncă bun unde merg cu drag, am puțini prieteni, fac ce-mi place, sunt liberă să spun NU de câte ori este nu. Practic, am o viață!

Trist e că cei care întreabă cred că viață refăcută este doar atunci când am un bărbat. Încă mai sunt oameni cu potențial intelectual care cred că viața unui om depinde de existența unui “celălalt”. Sigur, cuplul este o bucurie, dar viață înseamnă mult mai mult. Înainte de divorț mi-au lipsit demnitatea, respectul, libertatea și toate au legătura cu prezența unui „celălalt” total nepotrivit. Prezența unui „celălalt” doar ca să bifezi căsătoria este rea, sunt lanțuri grele, umilință, privare de libertate. Eu mi-am refăcut viața, am tot ce-mi trebuie ca să pot construi orice îmi doresc și mai ales am mare grijă pe cine las să intre în viața mea ca nu cumva să mai ajung vreodată să-mi pierd demnitatea, respectul și libertatea. Despre asta este viața.

Pentru la anul am făcut altă listă, total diferită, dovadă că nevoile mele s-au schimbat mult în anul ce a trecut.

La mulți ani în care să știm ce ne dorim și să facem tot ce putem ca să obținem!

Uneori mi-e dor să scriu…

5 remarci bizare după divorț

Sunt cu laptopul în brațe pregătită să scriu despre divorț. Se împlinește 1 an de când toate actele sunt în regulă și mai mult de 6 ani de când am știut (chiar dacă nu am recunoscut de la început) că această căsătorie a fost o greșeală dinainte să se înfăptuiască.

În acest ultim an am auzit cele mai bizare remarci. Le iau pe rând în ordinea în care mi le amintesc:

  • ”Îți dai seama că acum (după divorț) copiilor le este foarte rău”

Nu, nu îmi dau seama! Nu e ca și cum până azi totul în viața noastră a fost minunat, toată lumea a fost fericită și zbam!!! am divorțat și copiilor le este foarte rău. Divorțul este decizia pe care am luat-o după mulți ani de suferință în 4, suferință în care au fost părtași și copiii 100% și este o decizie a noastră, a celor 4 implicați. Desigur, oricărui copil îi este mai bine într-o familie funcțională. Noi nu ne-am calificat la funcționalitate, ne-a fost rău și tocmai de-asta am divorțat, ne-am acordat o șansă să ne fie bine. Și ce să vezi? Chiar ne este! Ca să nu mai spun că nu are logică, nimeni nu divorțează de bine ca să te poți aștepta la un rău ulterior. Cuplurile divorțează de rău și după le poate fi mai puțin rău sau chiar bine. Nouă ne este bine.

  • Preferata mea – ”Dacă soțul meu ar muri, eu sigur nu m-aș descurca!

Din fericire fostul meu soț nu a murit, trăiește și sper din tot sufletul că este sănătos. Practic ce ar trebui eu să aud este că ”pe noi doar moartea ne poate despărți și în cazul în care el ar muri, eu nu aș mai reuși să trăiesc”. Mi se pare o gândire extrem de toxică. Sunt puțini aceia care știu, dar sunt totuși câțiva, că eu am făcut atacuri de panică înainte de căsătorie pe motiv că îmi era foarte frică să fac pasul pentru totdeauna. Cum ar veni, și eu, la fel ca toți ceilalți oameni de pe planetă mi-am asumat și am sperat să mă căsătoresc o dată și bine, că dacă mă gândeam că o fac pentru 2 luni, 1 an sau 17 ani, nu o mai făceam, nu mă legam la cap aiurea. Și cu toate că mi-am asumat o căsnicie pe viață, mi-am permis luxul de a-mi păstra demnitatea. Nu e nevoie ca celălalt să moară, este suficient să nu mai îmi fie bine, să nu mă mai simt respectată, protejată, ascultată ca să plec, să divorțez. Și mă descurc. M-am născut într-o familie, am doi părinți care m-au învățat una alta, la vârsta căsătoriei eram capabilă deja să mă descurc, deci mă descurc și după căsătorie și după divorț. Chiar bine!

  • ”El ce face, are pe alta, ce-ai aflat?”

Ăăăăăă, ce era de aflat am aflat înainte de divorț, că de-aia am divorțat, acum nu mă mai interesează. Nu mă străduiesc să aflu ce face el pentru că sunt foarte ocupată cu ce fac eu. Altufelu, întrebarea asta vine de la persoane care timp de 17 ani cât am fost căsătorită nu m-au întrebat o dată măcar ce face el, dar brusc sunt foarte interesați acum. Ce înțeleg eu din întrebarea asta? Că de fapt oamenii sunt dornici să judece, ar fi curioși să o vadă pe ”aia” ca să dea verdictul ”aia e mai bună, tu ești rea, iar el a fost fraier că a stat atâta vreme cu tine” sau ”aia e nașpa, el e un dobitoc că te-a lăsat”, practic lumea are nevoie să știe care dintre noi e ăla greșitu.

  • ”Tu ce faci, ți-ai găsit pe altu?”

Ce să vezi, am fost prinsă cu altele și nu m-am preocupat de căutări! În plus, la vârsta mea și după toate cele trăite nu mai țin morțiș ”să-mi găsesc pe altul”. Mi-a ajuns ăla pe care l-am avut, altul nu mai vreau. A se înțelege de aici că am tot ce-mi trebuie, nimic nu mă zorește să-mi găsesc pe unul oarecare, doar ca să fie. Am depășit etapa în care trebuia să fiu în rândul lumii, măritată, cu copii, la casa mea. Mi-am câștigat dreptul să aleg de pe poziția celui care are suficient.

  • ”Îți dă bani?”

Nu, nu îmi dă bani, am propriul meu venit. Lunar plătește pensia alimentară pe care am stabilit-o de comun acord, banii fiind destinați copiilor. Suma este scrisă în contract și este doar treaba noastră. De-a lungul timpului am decis împreună că putem susține diverse activități ale copiilor, ceea ce am și făcut în limita bugetului de care dispunem. Și da, m-a ajutat și l-am ajutat, când nu ne certăm încă mai reușim să practicăm un gen de umor despre care îmi place să cred că va rămâne mereu doar al nostru.

În afară de aceste remarci și întrebări, în ultimul an s-au evaporat din viața mea o serie de oameni pe prietenia cărora contam, la fel cum alți oameni (foarte puțini) au continuat să-mi fie prieteni, iar alții pe care nici nu-i bănuiam mi-au întins o mână în cel mai firesc mod cu putință. Au fost și din aceia care au considerat că de-acum pot profita de mine, a nimănui fiind, de parcă prin căsătorie devenisem proprietatea cuiva și acum s-a dat liber la muls.

Ca o concluzie, fiecare divorț este diferit, sunt oameni care suferă și au nevoie de timp să-și revină, sunt care se simt bine, sunt care înfloresc și alții care se usucă. Eu m-am simțit judecată și pusă la zid uneori pentru că mi-a fost bine și am lăsat să se vadă, acesta fiind și motivul pentru care nu am scris. Nu vreau nici să-l acuz pe el, nici să mă scuz, nici să mă dau mare că mi-e bine, nici să ascund vreo suferință, lucrurile stau exact așa cum se vede și dacă am vreo așteptare de la cei din jur, aceea ar fi să nu mai judece, să nu mai pretindă că dețin adevărul în legătură cu căsătoria încheiată, cu viața de după. Nimeni nu a trăit nici măcar o secundă în papucii mei, deci nimeni nu știe adevărul, nici măcar noi doi, cei implicați.

Liniște că duc gunoiul!

Abia 3 pași am făcut și am auzit liniștea. E greșit să spun așa, știu! Încerc altfel…Este atât de liniște afară încât inevitabil mi-a răsunat în cap gălăgia din mine. A fost mai zarvă ca acum, a fost mult mai rău, a fost o vreme când mulți intrau când pofteau, făceau gălăgie sau mizerie, iar eu, tot ce făceam era să-i rog să se oprească, să-i cert, să fac și eu mai multă gălăgie în încercarea de a face liniște, de a munci enorm ca să repun lucrurile în ordine, fiind de la sine înțeles și niciodată pus la îndoială faptul că acesta e rolul meu în viață. A fost haos, uși și ferestre larg deschise, o vânzoleală de nedescris. Continuă lectura

2018 – anul meu

Parcul Chindia. Târgoviște

Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.

Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.

Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.

Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.

Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.

Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.