Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua13

De azi au început videoconferințele cu copiii, practic toată ziua am fost conectați, ne-am suprapus, m-am străduit să rezolv cumva, colegele întâmpină dificultăți cu tehnologia, mă străduiesc. Lumea începe să fie nervoasă, oamenii sunt tracasați, invadați de griji, întinși ca un elastic.

Aseară când m-am băgat la somn m-a luat tusea. Și frica. Nimeni nu spune, dar ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți sunt în spital?

Ieri mi-a sărit în ochi ce a scris pe facebook și i-am dat mesaj. Am vorbit iar după foarte mult timp. Îmi lipsesc poveștile ei. M-am întrebat unde s-a rupt, când și mai ales de ce? S-a rupt atunci când de pe forum ne-am mutat pe facebook. Nu e prima dată când simt cu toată ființa mea că facebook a lăsat să moară relații, în ciuda conectării permanente.

Îmi amintesc vremurile forumului – cea mai tare chestie era că dacă simțeai chimie în discuții cu câteva persoane, imediat se punea de o întâlnire. Am cunoscut mulți oameni faini, ne-am întâlnit, am făcut vacanțe împreună, crăciunuri, zile de naștere. Când venea în țară vreuna plecată făceam pe dracu în patru și ne întâlneam. Apoi, încet, încet am renunțat să ne mai vedem. Ne vedeam pe facebook. Am renunțat și să mai vorbim, în definitiv știam tot ce facem. Apoi am renunțat de tot. Distanțarea socială s-a produs demult, sunt ani buni de când ne-am distanțat de cei cu care împărtășeam aceleași valori, același stil de viață. Nu am mai fost dispuși să facem efortul de a ne întâlni, ne-am mulțumit ”să ne vedem” pe facebook și să creăm false relații contextuale, bazate pe proximitate.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua12

Iar n-am scris, dar scriu azi pentru ieri. Am avut o stare de lene. N-am făcut mai nimic, doar am pus masa și am mâncat. Am vorbit cu prietena mea de la Brașov, cu prietena mea de la serviciu și apoi am tot cugetat, am călărit facebookul și apoi au apărut gândurile.

Toată lumea glumește, pare că starea generală e bună, dar în spatele acestei imagini frumoase eu încep să văd panica, depresia, descurajarea. Nu am cum să nu mă gândesc iar la porcărioarele motivaționale care mi-au mâncat zilele. E adevărat că am făcut o curățenie drastică în listă de curând, dar chiar și așa, în vremuri de criză majoră au dispărut chiar toți acei guru răsăriți ca ciupercile după ploaie care după un cursuleț de câteva ore deveneau life coach sau oricevretivoi coach și care ne dădeau rețeta fericirii: țac pac, ieși din zona de confort și o să crești ca Făt Frumos.

Uite că suntem toți în afara zonei de confort, chiar la noi acasă unde e confortul maxim sau ar trebui să fie (asta ar trebui să ne dea de gândit) și mai e mult până departe, nici pomeneală de creștere, deocamdată ne zbatem ca muștele prinse la miere să nu cădem de tot. Guru au dispărut, probabil că ei se zbat cel mai tare, au picat de mai sus. N-am cum să nu mă întreb, cum naiba ai putut să crezi că ai trăit toată viața în minciună, ai trecut prin diverse traume, accepți zi de zi frustrări, umilințe, te-ai pierdut de tot, nici nu mai ști cine ești și zbam, mergi la o conferință și iaca iluminarea! Serios? Și ăia care fac ani de zile terapie și aleg conștient și curajos să treacă prin toate stările prin care acum ne trece coronavirusul sunt mai proști, de tâmpiți ce sunt au ales durerea terapiei în locul a-ha-urilor zgomotoase vândute pe bani grei de niște oportuniști? Îmbrățișăm copaci, privim cerul, ne unim cu natura și alte sforăituri de genul, când noi avem frici de tremurat și lacrimi de plâns. Din genunchi se varsă cele mai vindecătoare lacrimi, la pământ se tremură cel mai cu folos…

Am renunțat de mult la lupta asta, nu era lupta mea, dar nu am cum să nu mă revolt când văd disperarea acelor oameni care se credeau cel puțin vindecați, dacă nu chiar superiori.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua9,10,11

Cum e asta, să stau toată ziua acasă și să nu am timp să scriu 3 rânduri? Greu de imaginat, dar munca de acasă îmi ocupă mult mai mult timp decât aceeași muncă făcută la școală.

Joi am ieșit la pădure, asta de lângă casă de pot ajunge și pe jos. Nu mi s-a mai părut atât de sigură. Era lume, nu ca la demonstrație, dar așa cum am mai spus, de 8 ani nu am văzut picior de om, iar acum se auzeau voci din toate părțile și nu, nu erau vocile din capul meu.

E interesant cum timp de 8 ani oamenii ăștia s-au plimbat prin alte locuri, mai de soi probabil. Asta e expresia soacră-mi, nu-mi place deloc, o percep ca fiind foarte arogantă. Dar exact așa este, pădurea asta e aici de sute de ani, Argeșul curge prin același lor, doar oamenii vin abia acum la pădure. Deocamdată nu mă mai duc. Mi se pare…că suntem imbecili, nu înțelegem nimic. Era pădurea plină de hârtie igienică, implicit de pișați. De-aia nu ne mai rabdă pământul, că ne pișăm pe el. Cum mă, ieși tu din casă 30 minute, o oră și în loc să te bucuri de pădurea aia care până acum îți puțea, te piși și lași hârtia igienică pe jos? Nu e ca și când te-a trecut și te-ai pișat că tot erai în pădure, nu! Ai venit pregătit cu hârtie igienică și ai lăsat-o în pădure ca un nesimțit ce ești! Și nu, nu mi se pare, repet, culeg leurdă de 8 ani din același loc, niciodată nu era nici urmă de hârtie igienică, deci e pișat locul acum, în ultima săptămână, proaspăt, de ăștia conștienți și disciplinați care ies din izolare pentru o plimbare în siguranță și de civilizați ce sunt se șterg la cur cu hârtia și o aruncă în pădure. Țăranu când se pișă, se șterge cu frunze sau nu se șterge, total neigienic, noroc cu voi că sunteți civilizați și folosiți hârtie igienică! Așadar nu mai ies, stau în curte. Pișati-vă liniștiți!

Ieri am stat cu ochii în ecrane toată ziua cu o mică pauză de grătar. Da, am făcut grătar, aveam niște mici în congelator. Revenind la ecrane, devin foarte conștientă de legătura cu oamenii, cu copiii de la școală. Mi-e dor de ei. Ieri i-am văzut video, o parte și am avut o stare bună, chiar și așa există un masiv schimb de energie, dăm și primim permanent. O colegă care îmi este și prietenă mi-a deschis ochii și asupra schimburilor (de) materiale, de experiență. Eu dau, așa sunt construită, dar mi s-a întâmplat să fiu într-o echipă unde nimeni nu dă nimic și m-am trezit că nu mai dau nici eu. Am schimbat deja asta și vreau să rămân conștientă de acest aspect tocmai pentru a nu mă mai deturna din drumul meu comportamentele altor oameni.

Azi am gătit, nimic spectaculos. Mai e jumătate de zi. Mă bucur de orice conversație pe mess/whatsapp, vorbesc cu mama. Au fost momente de frică și o să mai fie, mă aștept să fie chiar și mai intense. Sunt singură cu copiii. E adevărat că sunt tânără și puternică, dar gândul că ar rămâne singuri în casă dacă eu ar trebui să merg la spital, mă sperie. O am pe mama care este în categoria de risc major, cu diabet, afecțiuni cardiace și foarte greu deplasabilă, deci nu este o variantă pe care să o iau în calcul. În rest nu am rude, iar prietenii…A venit corona peste noi exact în acea perioadă în care reconsider toate relațiile. Am doar câțiva prieteni care m-ar ajuta într-o astfel de situație, mai exact 2. Pare îngrozitor, mi se strânge stomacul când mă gândesc, dar asta e realitatea mea și dacă stau bine să mă gândesc, si stau, că nu am altceva de făcut, ceea ce mă liniștește totuși este că măcar știu cum stă treaba, ar fi fost mult mai înfricoșător să mă bazez pe 15, 20 de prieteni și să mă trezesc că sunt doar 2. Adevărul, oricât de dur e, este singura variantă care mă liniștește.

Cam asta a fost zilele astea și chiar dacă nu mai merg la pădure, cred în continuare că totul va fi bine.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua8

#ziua 8 nici nu știu când a trecut. Mare lucru nu am făcut, doar că simțind că am tot timpul din lume, m-am implicat cu totul în ce aveam de făcut. Asta e marea scofală de care vorbesc psihologii – când te implici total într-o activitate zboară timpul. Am lucrat la un material pentru colegii mei și am avut de realizat 2 calupuri de muzică, fiecare de 30 de minute. Mi-a luat jumătate de zi numai să aleg muzica, apoi am învățat să editez. Încă o dată constat cât de bine mă simt când învăț să mai fac câte o chestie pe calculator.

Ce m-a enervat azi a fost să constat că în aceste timpuri în care onlineul e viața noi avem așa:

  • Un calculator super șmecher care cu are cameră, deci nu pot comunica video
  • un laptop vechi căruia nu-i mai merg toate tastele și din nu știu ce motiv nici nu se mai conectează la wi fi, doar hot spot de pe telefonul mobil
  • un laptop mai puțin vechi, dar care nu vrea în ruptul capului să mă logheze pe platforma pe care lucrez

Prin urmare caut să-mi comand o cameră video, măcar unul să fie complet funcțional.

Azi am observat, de fapt mi-am confirmat ceva ce observasem mai demult – cu toate că stăm toți 3 de dimineața până seara, zi de zi, nu eram deloc conectați. Abia acum parcă începem să ne vedem, să ne cunoaștem, să ne bucurăm unii de alții, să râdem la glume, să ne luăm la mișto.

Și tot azi a fost prima zi fără narghilea. Mi s-a terminat tutunul, am intrat online, am pus vreo 3 pachete de tutun în coș după care am decis să mă las de șișa pe perioada coronavirusului. De fapt mi-am propus ca narghileaua să fie marele premiu de final de coronavirus. Când vremurile ne vor permite din nou să ne bucurăm unii de alții o să ies la o narghilea cu prietenii ca să sărbătorim revenirea la viața socială.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua7

#ziua7 a fost liniștită, a trecut relativ repede. Notabil este că am făcut ordine în cămară, practic am pus borcanele goale într-o lădiță și în felul acesta am eliberat un raft pe care m-am gândit să pun făină, mălai, orez și ulei. Când o fi, acum nu e! În sufletul meu cred că o să fie. O să fie bine, o să fie și făină, o să umplu raftul acela cu ceva în viitor. O să fie viitor.

Nu știu dacă e chiar o întâmplare, dar mi-a sunat telefonul și am vorbit exact în timpul celor două juarnale de știri pe care mi-am propus să le urmăresc, așa că azi nu am văzut mare lucru. Aseară îmi spunea un cunoscut că el n-ar putea, că vrea să fie informat. Și eu vreau să fiu informată, dar parcă nu mă simt bine dacă las toată avalanșa de știri să mă strivească, cred că e mai bine să am un control. Chiar și așa ajung la mine tot felul de articole despre teoria conspirației, care mai de care mai logice și mai argumentate.

Dacă tot am avut atâta timp să mă gândesc, am revenit la ipoteza mea cu lumea care a luat-o razna. Până la urmă am și eu dreptul la fantezia mea! Dacă ceilalți cred că ”cineva” a scăpat virusul de sub control sau că din contră, îl controlează ca să obțină ceva beneficii, eu cred că de mult au scăpat de sub control relațiile dintre oameni. În era internetului totul a luat-o razna. Înainte, când cea mai mare viteză era a celui mai rapid mijloc de transport cred că cei care stăpânesc matematica ar fi putut calcula cu destul de mare acuratețe probabilitatea întâlnirii între indivizi în orice domeniu, fie el afaceri, cuplu, sex. Există legi după care lucrurile s-au desfășurat până de curând. Exista și hazardul, dar chiar și acela putea fi calculat. Acum? Viteza este cea a internetului iar posibilitaea de a cunoaște oamenii este practic infinită, necontrolată și necontrolabilă, hazardul este legea și nicio altă lege nu mai există, au căzut rând pe rând limitările spațiale, limitările date de limbă, de cultură, au picat morala, a dispărut apropierea pe bază de chimie, prietenia, intimitatea nu mai există, familia este pusă la îndoială. Asta mi se pare mie că a scăpat de sub control și pentru că lucrurile tind să se echilibreze (sper ca măcar legea asta să mai funcționeze) era nevoie de restabilirea unui nou control, doar că lucrurile o luaseră în așa hal razna încât nicio instituție, niciun guvern, nicio putere nu mai putea interveni. Singura putere care poate opri totul în loc este frica. Dacă chiar există un cineva care controlează lucrurile, a găsit o soluție genială – frica. Destructurăm pentru ca apoi să restructurăm. O să ne fie frică, nu o să mai avem încredere, o să trăim în izolare, o să avem timp să ne reevaluăm sistemul de valori și apoi o să apară nevoile. Alea primare, bazale, dar ce ne facem? nu vom avea încredere nici să ne strângem mâna, darămite să facem sex! Ăsta e punctul din care începe reconstrucția, după un scenariu vechi de când lumea. Vom învăța de la cine să ne procurăm mâncarea, cu cine să o împărțim, cum să cunoaștem oamenii, vom învăța să acordăm încredere, vom învăța să prețuim prietenia, vom învăța să nu trădăm.

Da, știu, sunt mai ciudată decât par! Totul o să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua6

#ziua6 M-am trezit mai târziu, adică pe la 7, cu o stare mult mai bună, pesemne că funcționează că nu mai merge televizorul toată ziua. Soarele mi-a dat curaj să ies în curte, dar am găsit gheață în papuci și grade cu minus așa că am renunțat.

A început școala de acasă – instruit copilul mic, entuziamul de început, totul bine! Beep beep, mesaj pe telefon – tatăl copiilor mă întreba ce facem. Da, știu, amuzant. Mi-am amintit cum ani de zile, cu precizia unui ceas elvețian îl sunam nervoasă că întârzie când era exact la colțul străzii. Dacă ar fi vorba despre altcineva poate că mi-ar conveni să cred în poveștile cu conexiunea dintre sufletele pereche, dar cum nu e despre cine vreau eu să fie am preferat o altă ipoteză care nu e neapărat în avantajul meu. Știți glumița aia cu ”nu e nevoie să-i spui unui bărbat la fiecare 6 luni să repare robinetul, o va face când va veni rândul robinetului”? Cam așa e și cu fostul soț, adică nu e că nu s-a interesat de copii în vremuri tulburi de coronavirus, ci că eu l-am criticat prea devreme. Lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni serioase, asta mi se pare esențial și abia azi mi-am dat seama – o să mai am o relație doar atunci când voi întâlni un om care face lucrurile înainte să apuc eu să mă plâng. Practic câteva ore, aproximativ 12, au făcut diferența dintre un tată dezinteresat și unul prezent. Dacă toleranța mea era mai lejeră cu câteva ore nu aș fi trăit nemulțumirea de ieri. Ca în banc, bărbații fac lucruri, important e să apuce să le facă înainte să devenim noi nemulțumite!

Ca să-l și laud, și-a spălat păcatele pentru că ne-a făcut cumpărăturile, m-a scutit de confecționat mască, de un drum, de cărat. Acum suntem ok, nu murim de foame. Făină tot nu am, dar am carne, ceea ce e minunat mai ales că noi mâncăm extrem de puțină.

Cam așa a fost azi, pentru mâine nu am nimic în plan. Aaaaa, ce am uitat să spun e că în #ziua1 mi-am făcut unghiile. De când am intuit că se împute treaba mi-am făcut programare la manichiură. Gurile rele ar putea spune că e invers, că s-a împuțit treaba pentru că am fost eu la unghii, dar nu e adevărat.

O să fie bine!