Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua18

#ziua18
Azi m-am gândit la diferența dintre adaptare și adecvare. Mi se pare că primul termen include conflictul – nu ar trebui să fie așa, dar nu am încotro, așa că fac efort ca să mă mulez pe situație.
Pe când adecvarea e dintr-o altă poveste – mă potrivesc cu situația, am în mine flexibilitatea necesară și folosesc comportamentul potrivit, îl am deja.
Adaptare=ajustare/tăiere/mutilare
Adecvare=potrivire/alegere
Îmi place atât de mult să mă plimb printre sensurile astea. E la fel ca la voiam și vream, înseamnă același lucru, dar când le spun parcă vream ascunde o dorință mai puternică decât voiam. Tot așa și adaptarea mie îmi arată conflict. Poate că e din mine, veșnic neadaptată și totuși de cele mai multe ori adecvată.

Am pus pânza la foișor, de-acum am și umbră. Cel mai mult zilele astea îmi place că am timp să pun masa cum se cuvine. E amintirea meselor din copilărie, cu mama și cu tata, timpul ăla împreună pe care l-am căutat și nu l-am regăsit până acum. Toată atenția acestor zile – gătesc zilnic ceva ce ne place. Nu-mi permit să arunc mâncare, nu-mi permit să greșesc, sunt atentă la ce ne place, ce avem în comun, zilnic caut variante să ne punem împreună în același fel de mâncare și asta să ne aducă mulțumire. Aranjez masa frumos, nu mai mâncăm în bucătărie, vreau să se vadă florile. Aleg la ce să ne uităm la tv, ceva care să ne facă să zâmbim, să avem despre ce vorbi. Durează mult, mâncăm în tihnă, cu plăcere și observ că prelungim acest împreună și după masă.
E prima dată când locuim spațiul de care dispunem, îl folosim, îl îngrijim, iar el ne întoarce posibilitatea lui împreună sau singur, cu plăcere.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua13

De azi au început videoconferințele cu copiii, practic toată ziua am fost conectați, ne-am suprapus, m-am străduit să rezolv cumva, colegele întâmpină dificultăți cu tehnologia, mă străduiesc. Lumea începe să fie nervoasă, oamenii sunt tracasați, invadați de griji, întinși ca un elastic.

Aseară când m-am băgat la somn m-a luat tusea. Și frica. Nimeni nu spune, dar ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți sunt în spital?

Ieri mi-a sărit în ochi ce a scris pe facebook și i-am dat mesaj. Am vorbit iar după foarte mult timp. Îmi lipsesc poveștile ei. M-am întrebat unde s-a rupt, când și mai ales de ce? S-a rupt atunci când de pe forum ne-am mutat pe facebook. Nu e prima dată când simt cu toată ființa mea că facebook a lăsat să moară relații, în ciuda conectării permanente.

Îmi amintesc vremurile forumului – cea mai tare chestie era că dacă simțeai chimie în discuții cu câteva persoane, imediat se punea de o întâlnire. Am cunoscut mulți oameni faini, ne-am întâlnit, am făcut vacanțe împreună, crăciunuri, zile de naștere. Când venea în țară vreuna plecată făceam pe dracu în patru și ne întâlneam. Apoi, încet, încet am renunțat să ne mai vedem. Ne vedeam pe facebook. Am renunțat și să mai vorbim, în definitiv știam tot ce facem. Apoi am renunțat de tot. Distanțarea socială s-a produs demult, sunt ani buni de când ne-am distanțat de cei cu care împărtășeam aceleași valori, același stil de viață. Nu am mai fost dispuși să facem efortul de a ne întâlni, ne-am mulțumit ”să ne vedem” pe facebook și să creăm false relații contextuale, bazate pe proximitate.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua12

Iar n-am scris, dar scriu azi pentru ieri. Am avut o stare de lene. N-am făcut mai nimic, doar am pus masa și am mâncat. Am vorbit cu prietena mea de la Brașov, cu prietena mea de la serviciu și apoi am tot cugetat, am călărit facebookul și apoi au apărut gândurile.

Toată lumea glumește, pare că starea generală e bună, dar în spatele acestei imagini frumoase eu încep să văd panica, depresia, descurajarea. Nu am cum să nu mă gândesc iar la porcărioarele motivaționale care mi-au mâncat zilele. E adevărat că am făcut o curățenie drastică în listă de curând, dar chiar și așa, în vremuri de criză majoră au dispărut chiar toți acei guru răsăriți ca ciupercile după ploaie care după un cursuleț de câteva ore deveneau life coach sau oricevretivoi coach și care ne dădeau rețeta fericirii: țac pac, ieși din zona de confort și o să crești ca Făt Frumos.

Uite că suntem toți în afara zonei de confort, chiar la noi acasă unde e confortul maxim sau ar trebui să fie (asta ar trebui să ne dea de gândit) și mai e mult până departe, nici pomeneală de creștere, deocamdată ne zbatem ca muștele prinse la miere să nu cădem de tot. Guru au dispărut, probabil că ei se zbat cel mai tare, au picat de mai sus. N-am cum să nu mă întreb, cum naiba ai putut să crezi că ai trăit toată viața în minciună, ai trecut prin diverse traume, accepți zi de zi frustrări, umilințe, te-ai pierdut de tot, nici nu mai ști cine ești și zbam, mergi la o conferință și iaca iluminarea! Serios? Și ăia care fac ani de zile terapie și aleg conștient și curajos să treacă prin toate stările prin care acum ne trece coronavirusul sunt mai proști, de tâmpiți ce sunt au ales durerea terapiei în locul a-ha-urilor zgomotoase vândute pe bani grei de niște oportuniști? Îmbrățișăm copaci, privim cerul, ne unim cu natura și alte sforăituri de genul, când noi avem frici de tremurat și lacrimi de plâns. Din genunchi se varsă cele mai vindecătoare lacrimi, la pământ se tremură cel mai cu folos…

Am renunțat de mult la lupta asta, nu era lupta mea, dar nu am cum să nu mă revolt când văd disperarea acelor oameni care se credeau cel puțin vindecați, dacă nu chiar superiori.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua9,10,11

Cum e asta, să stau toată ziua acasă și să nu am timp să scriu 3 rânduri? Greu de imaginat, dar munca de acasă îmi ocupă mult mai mult timp decât aceeași muncă făcută la școală.

Joi am ieșit la pădure, asta de lângă casă de pot ajunge și pe jos. Nu mi s-a mai părut atât de sigură. Era lume, nu ca la demonstrație, dar așa cum am mai spus, de 8 ani nu am văzut picior de om, iar acum se auzeau voci din toate părțile și nu, nu erau vocile din capul meu.

E interesant cum timp de 8 ani oamenii ăștia s-au plimbat prin alte locuri, mai de soi probabil. Asta e expresia soacră-mi, nu-mi place deloc, o percep ca fiind foarte arogantă. Dar exact așa este, pădurea asta e aici de sute de ani, Argeșul curge prin același lor, doar oamenii vin abia acum la pădure. Deocamdată nu mă mai duc. Mi se pare…că suntem imbecili, nu înțelegem nimic. Era pădurea plină de hârtie igienică, implicit de pișați. De-aia nu ne mai rabdă pământul, că ne pișăm pe el. Cum mă, ieși tu din casă 30 minute, o oră și în loc să te bucuri de pădurea aia care până acum îți puțea, te piși și lași hârtia igienică pe jos? Nu e ca și când te-a trecut și te-ai pișat că tot erai în pădure, nu! Ai venit pregătit cu hârtie igienică și ai lăsat-o în pădure ca un nesimțit ce ești! Și nu, nu mi se pare, repet, culeg leurdă de 8 ani din același loc, niciodată nu era nici urmă de hârtie igienică, deci e pișat locul acum, în ultima săptămână, proaspăt, de ăștia conștienți și disciplinați care ies din izolare pentru o plimbare în siguranță și de civilizați ce sunt se șterg la cur cu hârtia și o aruncă în pădure. Țăranu când se pișă, se șterge cu frunze sau nu se șterge, total neigienic, noroc cu voi că sunteți civilizați și folosiți hârtie igienică! Așadar nu mai ies, stau în curte. Pișati-vă liniștiți!

Ieri am stat cu ochii în ecrane toată ziua cu o mică pauză de grătar. Da, am făcut grătar, aveam niște mici în congelator. Revenind la ecrane, devin foarte conștientă de legătura cu oamenii, cu copiii de la școală. Mi-e dor de ei. Ieri i-am văzut video, o parte și am avut o stare bună, chiar și așa există un masiv schimb de energie, dăm și primim permanent. O colegă care îmi este și prietenă mi-a deschis ochii și asupra schimburilor (de) materiale, de experiență. Eu dau, așa sunt construită, dar mi s-a întâmplat să fiu într-o echipă unde nimeni nu dă nimic și m-am trezit că nu mai dau nici eu. Am schimbat deja asta și vreau să rămân conștientă de acest aspect tocmai pentru a nu mă mai deturna din drumul meu comportamentele altor oameni.

Azi am gătit, nimic spectaculos. Mai e jumătate de zi. Mă bucur de orice conversație pe mess/whatsapp, vorbesc cu mama. Au fost momente de frică și o să mai fie, mă aștept să fie chiar și mai intense. Sunt singură cu copiii. E adevărat că sunt tânără și puternică, dar gândul că ar rămâne singuri în casă dacă eu ar trebui să merg la spital, mă sperie. O am pe mama care este în categoria de risc major, cu diabet, afecțiuni cardiace și foarte greu deplasabilă, deci nu este o variantă pe care să o iau în calcul. În rest nu am rude, iar prietenii…A venit corona peste noi exact în acea perioadă în care reconsider toate relațiile. Am doar câțiva prieteni care m-ar ajuta într-o astfel de situație, mai exact 2. Pare îngrozitor, mi se strânge stomacul când mă gândesc, dar asta e realitatea mea și dacă stau bine să mă gândesc, si stau, că nu am altceva de făcut, ceea ce mă liniștește totuși este că măcar știu cum stă treaba, ar fi fost mult mai înfricoșător să mă bazez pe 15, 20 de prieteni și să mă trezesc că sunt doar 2. Adevărul, oricât de dur e, este singura variantă care mă liniștește.

Cam asta a fost zilele astea și chiar dacă nu mai merg la pădure, cred în continuare că totul va fi bine.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua8

#ziua 8 nici nu știu când a trecut. Mare lucru nu am făcut, doar că simțind că am tot timpul din lume, m-am implicat cu totul în ce aveam de făcut. Asta e marea scofală de care vorbesc psihologii – când te implici total într-o activitate zboară timpul. Am lucrat la un material pentru colegii mei și am avut de realizat 2 calupuri de muzică, fiecare de 30 de minute. Mi-a luat jumătate de zi numai să aleg muzica, apoi am învățat să editez. Încă o dată constat cât de bine mă simt când învăț să mai fac câte o chestie pe calculator.

Ce m-a enervat azi a fost să constat că în aceste timpuri în care onlineul e viața noi avem așa:

  • Un calculator super șmecher care cu are cameră, deci nu pot comunica video
  • un laptop vechi căruia nu-i mai merg toate tastele și din nu știu ce motiv nici nu se mai conectează la wi fi, doar hot spot de pe telefonul mobil
  • un laptop mai puțin vechi, dar care nu vrea în ruptul capului să mă logheze pe platforma pe care lucrez

Prin urmare caut să-mi comand o cameră video, măcar unul să fie complet funcțional.

Azi am observat, de fapt mi-am confirmat ceva ce observasem mai demult – cu toate că stăm toți 3 de dimineața până seara, zi de zi, nu eram deloc conectați. Abia acum parcă începem să ne vedem, să ne cunoaștem, să ne bucurăm unii de alții, să râdem la glume, să ne luăm la mișto.

Și tot azi a fost prima zi fără narghilea. Mi s-a terminat tutunul, am intrat online, am pus vreo 3 pachete de tutun în coș după care am decis să mă las de șișa pe perioada coronavirusului. De fapt mi-am propus ca narghileaua să fie marele premiu de final de coronavirus. Când vremurile ne vor permite din nou să ne bucurăm unii de alții o să ies la o narghilea cu prietenii ca să sărbătorim revenirea la viața socială.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua7

#ziua7 a fost liniștită, a trecut relativ repede. Notabil este că am făcut ordine în cămară, practic am pus borcanele goale într-o lădiță și în felul acesta am eliberat un raft pe care m-am gândit să pun făină, mălai, orez și ulei. Când o fi, acum nu e! În sufletul meu cred că o să fie. O să fie bine, o să fie și făină, o să umplu raftul acela cu ceva în viitor. O să fie viitor.

Nu știu dacă e chiar o întâmplare, dar mi-a sunat telefonul și am vorbit exact în timpul celor două juarnale de știri pe care mi-am propus să le urmăresc, așa că azi nu am văzut mare lucru. Aseară îmi spunea un cunoscut că el n-ar putea, că vrea să fie informat. Și eu vreau să fiu informată, dar parcă nu mă simt bine dacă las toată avalanșa de știri să mă strivească, cred că e mai bine să am un control. Chiar și așa ajung la mine tot felul de articole despre teoria conspirației, care mai de care mai logice și mai argumentate.

Dacă tot am avut atâta timp să mă gândesc, am revenit la ipoteza mea cu lumea care a luat-o razna. Până la urmă am și eu dreptul la fantezia mea! Dacă ceilalți cred că ”cineva” a scăpat virusul de sub control sau că din contră, îl controlează ca să obțină ceva beneficii, eu cred că de mult au scăpat de sub control relațiile dintre oameni. În era internetului totul a luat-o razna. Înainte, când cea mai mare viteză era a celui mai rapid mijloc de transport cred că cei care stăpânesc matematica ar fi putut calcula cu destul de mare acuratețe probabilitatea întâlnirii între indivizi în orice domeniu, fie el afaceri, cuplu, sex. Există legi după care lucrurile s-au desfășurat până de curând. Exista și hazardul, dar chiar și acela putea fi calculat. Acum? Viteza este cea a internetului iar posibilitaea de a cunoaște oamenii este practic infinită, necontrolată și necontrolabilă, hazardul este legea și nicio altă lege nu mai există, au căzut rând pe rând limitările spațiale, limitările date de limbă, de cultură, au picat morala, a dispărut apropierea pe bază de chimie, prietenia, intimitatea nu mai există, familia este pusă la îndoială. Asta mi se pare mie că a scăpat de sub control și pentru că lucrurile tind să se echilibreze (sper ca măcar legea asta să mai funcționeze) era nevoie de restabilirea unui nou control, doar că lucrurile o luaseră în așa hal razna încât nicio instituție, niciun guvern, nicio putere nu mai putea interveni. Singura putere care poate opri totul în loc este frica. Dacă chiar există un cineva care controlează lucrurile, a găsit o soluție genială – frica. Destructurăm pentru ca apoi să restructurăm. O să ne fie frică, nu o să mai avem încredere, o să trăim în izolare, o să avem timp să ne reevaluăm sistemul de valori și apoi o să apară nevoile. Alea primare, bazale, dar ce ne facem? nu vom avea încredere nici să ne strângem mâna, darămite să facem sex! Ăsta e punctul din care începe reconstrucția, după un scenariu vechi de când lumea. Vom învăța de la cine să ne procurăm mâncarea, cu cine să o împărțim, cum să cunoaștem oamenii, vom învăța să acordăm încredere, vom învăța să prețuim prietenia, vom învăța să nu trădăm.

Da, știu, sunt mai ciudată decât par! Totul o să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua6

#ziua6 M-am trezit mai târziu, adică pe la 7, cu o stare mult mai bună, pesemne că funcționează că nu mai merge televizorul toată ziua. Soarele mi-a dat curaj să ies în curte, dar am găsit gheață în papuci și grade cu minus așa că am renunțat.

A început școala de acasă – instruit copilul mic, entuziamul de început, totul bine! Beep beep, mesaj pe telefon – tatăl copiilor mă întreba ce facem. Da, știu, amuzant. Mi-am amintit cum ani de zile, cu precizia unui ceas elvețian îl sunam nervoasă că întârzie când era exact la colțul străzii. Dacă ar fi vorba despre altcineva poate că mi-ar conveni să cred în poveștile cu conexiunea dintre sufletele pereche, dar cum nu e despre cine vreau eu să fie am preferat o altă ipoteză care nu e neapărat în avantajul meu. Știți glumița aia cu ”nu e nevoie să-i spui unui bărbat la fiecare 6 luni să repare robinetul, o va face când va veni rândul robinetului”? Cam așa e și cu fostul soț, adică nu e că nu s-a interesat de copii în vremuri tulburi de coronavirus, ci că eu l-am criticat prea devreme. Lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni serioase, asta mi se pare esențial și abia azi mi-am dat seama – o să mai am o relație doar atunci când voi întâlni un om care face lucrurile înainte să apuc eu să mă plâng. Practic câteva ore, aproximativ 12, au făcut diferența dintre un tată dezinteresat și unul prezent. Dacă toleranța mea era mai lejeră cu câteva ore nu aș fi trăit nemulțumirea de ieri. Ca în banc, bărbații fac lucruri, important e să apuce să le facă înainte să devenim noi nemulțumite!

Ca să-l și laud, și-a spălat păcatele pentru că ne-a făcut cumpărăturile, m-a scutit de confecționat mască, de un drum, de cărat. Acum suntem ok, nu murim de foame. Făină tot nu am, dar am carne, ceea ce e minunat mai ales că noi mâncăm extrem de puțină.

Cam așa a fost azi, pentru mâine nu am nimic în plan. Aaaaa, ce am uitat să spun e că în #ziua1 mi-am făcut unghiile. De când am intuit că se împute treaba mi-am făcut programare la manichiură. Gurile rele ar putea spune că e invers, că s-a împuțit treaba pentru că am fost eu la unghii, dar nu e adevărat.

O să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus

pixabay.com

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.

Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.

#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.

#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.

#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.

#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.

#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.

O să fie bine!

Anul I d.d.

Am încheiat 2018 cu o foarte serioasă listă de “ce-mi propun să fac la anul”. Am pus pe listă lucruri pe care mi le doream și despre care știam că stă în puterea mea să le realizez. Periodic am verificat și am tot bifat până am cam realizat tot ce mi-am propus. Au fost multe, foarte multe. Știu că anii grei par mai lungi. Al meu a fost un an bun, dar când privesc în urmă pare că au trecut vreo doi ani, atât de multe am făcut anul acesta.

Am analizat din timp în timp ce mai am de făcut, ce a mers bine și unde am greșit. Am corectat mult, nu am renunțat la ce era important, chiar dacă nu a mers din prima, am insistat, am muncit ca să meargă. Așa am văzut mai clar ce nu este important pentru mine. Sau cine nu este important. A fost surprinzătoare ușurința cu care a renunțat la unii oameni.

După divorț au dispărut majoritatea „prietenilor” mei. Pur și simplu nu au mai vrut să aibă de-a face cu mine. Câțiva au ținut morțiș să mai apară un pic în viața mea, cât să arunce câteva cuvinte otrăvite. După aceste episoade toxice i-am ajutat eu să dispară. Definitiv.

A fost chiar și o doamnă care și-a imaginat că dacă tot am divorțat și sunt liberă de sarcini, îmi oferă dumneaei posibilitatea (care se transformă în obligație) să prestez ca șofer și îngrijitor de copii pe la alte case. Am râs mult (de situație) și am simțit chiar satisfacție când am pus punct. Nici la restul nu am simțit regret, doar m-a surprins cât de mult mint oamenii, cât de mult se prefac că le este bine, cât de frică le este să facă ceva ca să le fie bine.

Că tot am amintit de divorț, am aflat două lucruri pe care nu mi le spusese nimeni, le-am gândit eu cu creierul meu.

Tot tăind în carne vie cu curățenia asta relațională, m-am pomenit că-mi spune cineva că noi, astea divorțate, ne mulțumim cu puțin, ne vindem ieftin. Nu știu la alții cum e, dar la mine….mie mi-e atât de bine încât nu mai sunt de vânzare, nici ieftin, nici scump. Tocmai invers, am divorțat când am vrut mai mult, nu m-a mai mulțumit puținul pe care-l aveam și am mers mai departe, mi-am făcut liste, am muncit și am realizat atât de multe încât pare că au trecut mai mulți ani. Cert este că tocmai din cauză că nu mă mai mulțumeam cu puțin, am divorțat.

Pe de altă parte, curioșii binevoitori mă întreabă dacă mi-am refăcut viața. Da, mi-am refăcut-o, mi-am recăpătat libertatea, demnitatea și respectul. Duc o viață despre care nu mai trebuie să mint, dar nici nu simt nevoia să o expun online, am un loc de muncă bun unde merg cu drag, am puțini prieteni, fac ce-mi place, sunt liberă să spun NU de câte ori este nu. Practic, am o viață!

Trist e că cei care întreabă cred că viață refăcută este doar atunci când am un bărbat. Încă mai sunt oameni cu potențial intelectual care cred că viața unui om depinde de existența unui “celălalt”. Sigur, cuplul este o bucurie, dar viață înseamnă mult mai mult. Înainte de divorț mi-au lipsit demnitatea, respectul, libertatea și toate au legătura cu prezența unui „celălalt” total nepotrivit. Prezența unui „celălalt” doar ca să bifezi căsătoria este rea, sunt lanțuri grele, umilință, privare de libertate. Eu mi-am refăcut viața, am tot ce-mi trebuie ca să pot construi orice îmi doresc și mai ales am mare grijă pe cine las să intre în viața mea ca nu cumva să mai ajung vreodată să-mi pierd demnitatea, respectul și libertatea. Despre asta este viața.

Pentru la anul am făcut altă listă, total diferită, dovadă că nevoile mele s-au schimbat mult în anul ce a trecut.

La mulți ani în care să știm ce ne dorim și să facem tot ce putem ca să obținem!

Uneori mi-e dor să scriu…