Calendarul de advent

În această ultimă zi de toamnă pe care iarna și-a îngăduit să și-o revendice m-am tot gândit ce calendar de advent să fac. Îmi place ideea de a intra treptat în atmosfera de sărbătoare, mă încântă nerăbdarea cu care numărăm cele 24 de zile până la Crăciun.

Partea mai puțin frumoasă este că a trecut vremea când puteam să pun câte un dulce mic în fiecare zi, am încercat în alți ani calendarele cu activități luate de pe internet și am eșuat grav. După o săptămână totul se transforma într-un chin, copiii insistau să facem activitatea, iar eu nu mai reușeam să găsesc nici timp, nici plăcere. Plus că unele nu se potriveau cu programul nostru, de exemplu scrisoarea pentru Moș Crăciun noi o scriam mai repede, prin noiembrie, bradul îl facem pe 1 sau pe 5 decembrie. Cert e că oricât îmi plăcea ideea, până la final își pierdea de tot bucuria și se transforma în ceva ce ne dădea tot programul peste cap.

Astăzi mi-am spus că e ultima zi în care mai pot face calendarul și că ar fi bine să mă hotărăsc. M-am gândit că e acea perioadă din an în care totul este despre familie, despre cei dragi și mi se părea foarte impersonal un advent general cu clasicele ”fă o decorațiune handmade”, ”scrie o felicitare” etc. Îmi doresc să facem lucruri care au sens pentru noi, care ne bucură, pe care să le așteptăm cu drag.

Așa s-a născut ideea pe care deja am pus-o în practică!

Împreună cu băieții am scris pe bilețele acele activități pe care le facem mereu cu drag, cele în legătură cu care avem cele mai frumoase amintiri, câte o activitate pe fiecare bilețel, fiecare a compus 8 bilețele, 8×3=24 de zile de mâine până în ajunul Crăciunului vom face ceva ce ne place. Am decorat frumos un vas de lut și în fiecare dimineață vom extrage un bilețel. Avem ciocolată caldă, excursii, filme, povești, fursecuri și multe altele pe placul nostru.

Interesant va fi să vedem care activități se repetă pentru că e posibil ca toți 3 să fi scris aceleași lucruri, la fel cum e interesant să aflăm ce-și dorește fiecare, un timp bun să ne cunoaștem mai bine, să ne facem mici plăceri unul altuia. Și ce e cu adevărat minunat este că fiecare membru al familiei va găsi în borcanul de advent măcar câteva activități care-i fac mare plăcere, că doar el le-a ales! Elementul surpriză rămâne, fiecare știe ce a pus, dar nu știe ce au pus ceilalți și nimeni nu știe ce urmează.

Presimt că anul acesta va fi un advent mult mai special pentru că este al nostru în totalitate, inspirat din viața noastră, am pus în vasul de lut toate acele lucruri care ne-au bucurat peste an și pe care le vom concentra acum în 24 de zile.

Vă invit să vă faceți și voi borcanul de advent cu cei dragi vouă și să puneți în el exact ce vă place! Avem mare nevoie de bucurie.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua32

Practic s-a împlinit o lună calendaristică de când nu am mai părăsit proprietatea. Sunt printre fericiții care au curte și mă felicit pentru a nuștiucâtaoară că am ales așa și nu altfel. Nu mi-a picat din cer curtea, așa cum nimic nu mi-a picat din cer în viața asta. Și de data asta am avut de făcut niște alegeri și implicit am renunțat la diverse. Concret am renunțat la apartamentul din București pentru casa cu curte de la țară, am renunțat la confortul de a avea totul la câțiva metri de casă pentru naveta pentru orice și când zic orice mă refer la orice începând de la McDonalds, Cremeria Emilia, film, mall, teatru, job, mamă, prieteni. Tot. Cred că oricine poate face alegerea asta, dar nu toată lumea o face, ceea ce este ok.

De multe ori am fost dezavantajată că nu mai stau în București, fie că amicii au renunțat să mă mai cheme la întâlniri pe motiv că sunt departe și până vin toată lumea pleacă, fie că am rămas înzăpezită și nu am reușit să ajung decât greu. De data asta sunt avantajată și este echitabil.

Ca să înțeleg ce înseamnă izolarea forțată este nevoie să știu cât valorează libertatea. Enorm, familia și libertatea sunt cele două valori fără de care mi-ar fi foarte dificil să mai văd drumul pe care-l am de parcurs. Privarea de libertate este moarte. Acum o lună, din prima zi am încălcat regula, am fost o oră în pădurea de lângă casă. Pe 13 martie. În ziua aceea mi-am spus că e cazul să decid să rămân izolată. Decizia trebuia să-mi aparțină pentru a-mi păstra libertatea. Iată-mă la o lună după, o lună în care nu am ieșit. Aș fi putut, o am pe mama în București singură, pot să-mi fac declarație că merg să o îngrijesc sau că merg la cumpărături, dar nu o fac. De ce? Pentru că mama se descurcă, iar eu nu am nevoie să merg la cumpărături. Aș semna o minciună dacă aș face acea declarație.

Hrana e la baza piramidei. Nu sunt o carnivoră, mănânc carne, dar am nevoie de legume crude lângă ea. Și îmi plac lactatele și brânzeturile. Am căutat și am găsit mici producători locali care-mi livrează produse proaspete. Deci am rezolvat acest aspect.

Restul nevoilor le-am suspendat. Am învățat să funcționez pe modul de supraviețuire, cu consum mic de energie, fără stres. Am învățat. Asta înseamnă că structural nu sunt așa, dar am învățat să fac asta.

Mulți cred că diploma de psiholog îți deschide o cale de acces scurtă și directă către eu și doar îi poruncești ”fă asta” sau ”fă ailaltă” și eul face, în timp ce muritorii de rând trebuie să se complice teribil cu yoga, meditații și alte practici care de cele mai multe ori dau kix, iar în final cad pradă disperării – ”eu nu pot!”

Diploma de psiholog este la fel ca diploma de inginer sau cea de arhitect sau de economist, un fel de 0 (zero) în absența practicii/formării.

Acum 17 ani făceam primul atac de panică. Corpul meu îmi trimisese mai multe semnale că ceva nu e în regulă, dar diploma de psiholog nu m-a ajutat deloc să le înțeleg, așa că într-o seară, în autobuz am făcut primul atac de panică. A urmat încă unul și încă unul și încă unul, vizita la cardio, verificat tiroida, ajuns la psihiatrie, tratament cu xanax, tot tacâmul, ca la carte. Am avut noroc, cardiologul era un om în vârstă care a recunoscut simptomele. El mi-a dat xanax, cea mai mică concentrație și doză extrem de mică. Dacă nu era el probabil că eram pe pastile ani de zile. Doza aia mică mi-a oferit o pauză, o mică relaxare în anxietatea pe care o trăiam și am decis să încep psihoterapia. Evident că mai întâi am ajuns la o tânără cognitivistă cu care în cam o lună am învățat să controlez simptomele, dar nu-mi era bine deloc așa că am renunțat la ea și am căutat mai departe. Am găsit un alt terapeut. Am început terapia, am renunțat la xanax și la câteva luni am intrat în formare. Au urmat mulți ani de lucru intens cu mine, atât în terapie cât mai ales în formare. A fost greu, momente cu mult mai dure decât atacurile de panică cu care mă confruntasem. Formare nu înseamnă că mi s-a predat teorie și că mi-am luat notițe. În anii aceia am ales să mă pun în situații grele, uneori neplăcute pentru a-mi găsi resursele să supraviețuiesc sau măcar pentru a învăța să le caut. Au fost ani de zile și apoi am continuat în viața de zi cu zi să trăiesc conștient și să învăț câte ceva din tot ce mi se întâmplă. Asta e calea către mine, aspră, dură, grea, cu răni grele, nu e o cale pe care o ai pur și simplu, ci o construiești pas cu pas o viață întreagă. Nu m-am mai întors niciodată la atacurile de panică cu toate că prima mea terapeută, cognitivista, mi-a spus că astea nu se vindecă. Se vindecă cu psihoterapie, dar trebuie să tratezi cauza și nu simptomul.

Dacă acum îmi pot trăi liniștită privarea de libertate este pentru că am muncit din greu, cu perseverență. Nu mi-a picat din cer nici liniștea asta care de fapt nu e liniște. Aș numi-o prezență.

Mă aflu izolată la domiciliu de mai bine de o lună, e o situație care nu-mi place, dar lucrurile sunt bine, am mult spațiu, pot sta la aer și la soare, am de lucru acasă, voluntariez ca psiholog, mi-am făcut un program de care mă străduiesc să mă țin, caut filme care să-mi placă, îmi îngrijesc plantele. Sunt atentă la ceea ce se întâmplă cu mine, îmi recunosc nevoile și caut soluții. Sunt lucruri pe care le știam, dar acum se acutizează.

Sunt un ambivert, am nevoie de schimbări de ritm dese, am nevoie să trec de la intens la lent, de la haos la ordine, de la gălăgie la liniște. De o lună de zile am doar liniște, ordine și lentoare. Îmi este dor de cealaltă jumătate, jobul meu.

Sunt omul care vede partea bună a lucrurilor. Chiar și acum. Îmi e dor de jobul meu pentru că îmi dă echilibru. Îmi iubesc locul de muncă. Liniștea de acasă nu este liniște în absența gălăgiei de la școală. Totul este valoros doar în contrabalans, altfel nu are sens.

A trecut o lună. Rămân în casă, asta îmi este decizia chiar dacă sunt într-o comunitate unde nu există niciun caz de îmbolnăvire. Nu mă mint că îmi place, e bine că am curte, îmi doresc să se termine cât mai repede, dar îmi este teamă că se va prelungi. Sunt mulți oameni al căror instinct de supraviețuire e alienat. Oameni care găsesc tot felul de pretexte ca să iasă, e ca o competiție, cum să fac să mai inventez încă un motiv ca să ies. Sunt oameni care în loc să stea în casă sau să se protejeze cu mască chirurgicală, aleg să defileze cu măști frumos colorate care nu oferă nicio protecție doar ca să-și facă selfieuri.

La o lună de stat în casă am comandat pizza și o sticlă de pepsi. Prima pizza și primul suc de când a început nebunia asta.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua28

Nu mai am chef să scriu. M-am plictisit. Singurul lucru care mă face să râd răutăcios sunt cei care au pornit izolarea cu heirupuri gen ”e un timp bun să mă conectez cu mine/cu copiii/cu soțul”, ”fac sport/citesc/văd filme” și alte câteva, sport, curățenie, odihnă. Orice numai să nu acceptăm realitatea și anume că suntem obligați să stăm izolați.

Sunt 28 de zile de când oamenii din jurul meu, mă rog, majoritatea, se mint că e un timp minunat. Extrem de puțini realiști am văzut în bula mea, vreo 3, cu mine 4. Bine, mulți nu au zis nimic, deci le acord o șansă!

Cert e că se cam sparge buboiul, tare sunt curioasă ce ”bine” mai sunt în stare oamenii să inventeze.

Am pornit cu ideea să rezist. Am curte, deci nu am chiar așa mare problemă cu mișcarea, sunt la fel ca înainte. Mintea mi-o țin ocupată cu tot felul de gânduri, scenarii cărora nu le-am dat suficient timp în trecut. Am răspuns provocării cu pozele vechi, am trecut câteva zile cu emoții frumoase, am văzut La Casa de papel și alte câteva filme. Ba chiar mi-am amintit că nu am avut anul trecut chef să văd ultimul sezon din GOT și trag de el acum, dar mă plictisește groaznic. Nici nu am fost mare fan, am refuzat să-l văd până ajunsese pe la sezonul 6, apoi am cedat. Mi s-a părut de la început un film făcut după un tipar clar, dar cumva l-am înghițit. Acum e mai greu.

Am intrat în faza gătitului abia acum. La început nu am avut de niciunele, am bagat carne și conserve până la refuz. De fapt până am căutat și găsit soluții, asta mi-a mai luat vreo 2 zile. Am acum sursa de brânză și sursă de legume. Am făcut rost și de drojdie, deci gătesc. Bine, nu ca nebuna, dar să zicem că mai trec vreo 3 zile până mă plictisesc și de asta.

Am făcut și curățenia de Paște mai temeinic ca niciodată, dar și fără niciun chef.

Adevărul e că nu-mi place absolut deloc privarea asta de libertate. Nu sunt cea mai sociabilă ființă, chiar îmi plac locurile liniștite, dar nici să mă oblige cineva să stau într-un astfel de loc nu-mi place.

Mă gândesc totuși că psihoterapia mă ajută acum, reușesc să rămân prezentă, sunt aconcorată în realitate, nu mă mint că e minunat, dar nici nu mă apucă disperarea. Fac diferența între nevoi și pofte, ceea ce este mare lucru. Am fost tentată să comand înghețată de 150 de lei și am renunțat. Nu e momentul, nu am de ce să fac asta.

Am avut timp să mă gândesc la ce am greșit, mi-am făcut un plan să repar.

Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că după ce se termină chestia asta o să aleg să mă relaxez acasă câteva zile. Vreau ca acasă să redevină locul unde aleg să-mi petrec timpul, nu locul unde sunt obligată să trăiesc.

Și gândul cel mai urât – toți ne gândim la cum o să fie după, ce o să facem după, ca și când e o certitudine că va exista un după. Și dacă nu va fi niciun după, dacă asta a fost tot?

Totul va fi bine?

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua20

#ziua20
Azi am râs la final. Una din zilele acelea în care viața râde de mine și râd și eu cu ea.
Am zis deja că ieri m-am bucurat de foștii colegi. Azi am continuat să vorbim, de data asta în mesaje private. Am vorbit de toate, și serioase, și mai puțin serioase. M-am mirat la un moment dat cât de firesc curge o discuție cu un om cu care nu am vorbit de 30 de ani și chiar i-am spus ca în 4 ani cât am fost colegi nu cred că am vorbit cât am vorbit azi. Si că o să fie drăguț să cunosc oameni pe care îi cunosc de mult. Si un pic îmi părea rău că nu ne-am văzut în tot timpul ăsta, că drumurile ni s-au despărțit și nimic nu ne-a mai adus împreună. (!!!)
Am mai săpat prin grădină, m-am luat cu treabă și pe seară, ca orice femeie serioasă m-am apucat de stalkerit. Asta e o îndeletnicire foarte reconfortantă, afli lucruri fel de fel și uneori te distrezi de minune. Am găsit eu pe pagina omului că doi prieteni de-ai mei, soț și soție i-au dat like. N-avea cum să fie coincidență! Il întreb și-mi confirmă că-i cunoaște și că nu numai pe ei, ci toată vechea mea gașcă, inclusiv pe fostul soț. Deja muream de râs, dar am mers mai departe și mi-am sunat prietenii convinsă fiind că o să fie foarte surprinși de marea mea descoperire. Eu în extaz povestesc dintr-o suflare, ea calmă, placidă, mă întreabă „Așa, și? Mereu te-am întrebat de ce nu mergi la băiatul ăsta (prestează el niște servicii de care am avut și eu nevoie) și nu ai zis nimic. Știam că îl cunoști, dar am crezut că nu vrei. Toți te-am întrebat. Și când ne vedeam la bloc la xulică, era și el câțiva metri mai încolo de fiecare dată.” Practic de 18 ani probabil că am trecut de multe ori unul pe lângă altul, am fost îndemnată să-l caut, dar niciodată nu am făcut legătura dintre numele pe care prietenii mei îl spuneau și fostul meu coleg de clasă. Cum nu am făcut-o nici când el mi-a zis că îi cunoaște.
N-am cum să nu mă întreb de câte ori am mai fost atât de oarbă, câte chestii am ratat, câte șuturi în fund a trebuit să-mi dea viața în anumite situații că să înțeleg ceva și mai ales câte nu le-am înțeles încă?
Acum abia aștept să treacă mizeria asta ca să recuperez cei 18 ani de ignoranță.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua18

#ziua18
Azi m-am gândit la diferența dintre adaptare și adecvare. Mi se pare că primul termen include conflictul – nu ar trebui să fie așa, dar nu am încotro, așa că fac efort ca să mă mulez pe situație.
Pe când adecvarea e dintr-o altă poveste – mă potrivesc cu situația, am în mine flexibilitatea necesară și folosesc comportamentul potrivit, îl am deja.
Adaptare=ajustare/tăiere/mutilare
Adecvare=potrivire/alegere
Îmi place atât de mult să mă plimb printre sensurile astea. E la fel ca la voiam și vream, înseamnă același lucru, dar când le spun parcă vream ascunde o dorință mai puternică decât voiam. Tot așa și adaptarea mie îmi arată conflict. Poate că e din mine, veșnic neadaptată și totuși de cele mai multe ori adecvată.

Am pus pânza la foișor, de-acum am și umbră. Cel mai mult zilele astea îmi place că am timp să pun masa cum se cuvine. E amintirea meselor din copilărie, cu mama și cu tata, timpul ăla împreună pe care l-am căutat și nu l-am regăsit până acum. Toată atenția acestor zile – gătesc zilnic ceva ce ne place. Nu-mi permit să arunc mâncare, nu-mi permit să greșesc, sunt atentă la ce ne place, ce avem în comun, zilnic caut variante să ne punem împreună în același fel de mâncare și asta să ne aducă mulțumire. Aranjez masa frumos, nu mai mâncăm în bucătărie, vreau să se vadă florile. Aleg la ce să ne uităm la tv, ceva care să ne facă să zâmbim, să avem despre ce vorbi. Durează mult, mâncăm în tihnă, cu plăcere și observ că prelungim acest împreună și după masă.
E prima dată când locuim spațiul de care dispunem, îl folosim, îl îngrijim, iar el ne întoarce posibilitatea lui împreună sau singur, cu plăcere.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua13

De azi au început videoconferințele cu copiii, practic toată ziua am fost conectați, ne-am suprapus, m-am străduit să rezolv cumva, colegele întâmpină dificultăți cu tehnologia, mă străduiesc. Lumea începe să fie nervoasă, oamenii sunt tracasați, invadați de griji, întinși ca un elastic.

Aseară când m-am băgat la somn m-a luat tusea. Și frica. Nimeni nu spune, dar ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți sunt în spital?

Ieri mi-a sărit în ochi ce a scris pe facebook și i-am dat mesaj. Am vorbit iar după foarte mult timp. Îmi lipsesc poveștile ei. M-am întrebat unde s-a rupt, când și mai ales de ce? S-a rupt atunci când de pe forum ne-am mutat pe facebook. Nu e prima dată când simt cu toată ființa mea că facebook a lăsat să moară relații, în ciuda conectării permanente.

Îmi amintesc vremurile forumului – cea mai tare chestie era că dacă simțeai chimie în discuții cu câteva persoane, imediat se punea de o întâlnire. Am cunoscut mulți oameni faini, ne-am întâlnit, am făcut vacanțe împreună, crăciunuri, zile de naștere. Când venea în țară vreuna plecată făceam pe dracu în patru și ne întâlneam. Apoi, încet, încet am renunțat să ne mai vedem. Ne vedeam pe facebook. Am renunțat și să mai vorbim, în definitiv știam tot ce facem. Apoi am renunțat de tot. Distanțarea socială s-a produs demult, sunt ani buni de când ne-am distanțat de cei cu care împărtășeam aceleași valori, același stil de viață. Nu am mai fost dispuși să facem efortul de a ne întâlni, ne-am mulțumit ”să ne vedem” pe facebook și să creăm false relații contextuale, bazate pe proximitate.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua8

#ziua 8 nici nu știu când a trecut. Mare lucru nu am făcut, doar că simțind că am tot timpul din lume, m-am implicat cu totul în ce aveam de făcut. Asta e marea scofală de care vorbesc psihologii – când te implici total într-o activitate zboară timpul. Am lucrat la un material pentru colegii mei și am avut de realizat 2 calupuri de muzică, fiecare de 30 de minute. Mi-a luat jumătate de zi numai să aleg muzica, apoi am învățat să editez. Încă o dată constat cât de bine mă simt când învăț să mai fac câte o chestie pe calculator.

Ce m-a enervat azi a fost să constat că în aceste timpuri în care onlineul e viața noi avem așa:

  • Un calculator super șmecher care cu are cameră, deci nu pot comunica video
  • un laptop vechi căruia nu-i mai merg toate tastele și din nu știu ce motiv nici nu se mai conectează la wi fi, doar hot spot de pe telefonul mobil
  • un laptop mai puțin vechi, dar care nu vrea în ruptul capului să mă logheze pe platforma pe care lucrez

Prin urmare caut să-mi comand o cameră video, măcar unul să fie complet funcțional.

Azi am observat, de fapt mi-am confirmat ceva ce observasem mai demult – cu toate că stăm toți 3 de dimineața până seara, zi de zi, nu eram deloc conectați. Abia acum parcă începem să ne vedem, să ne cunoaștem, să ne bucurăm unii de alții, să râdem la glume, să ne luăm la mișto.

Și tot azi a fost prima zi fără narghilea. Mi s-a terminat tutunul, am intrat online, am pus vreo 3 pachete de tutun în coș după care am decis să mă las de șișa pe perioada coronavirusului. De fapt mi-am propus ca narghileaua să fie marele premiu de final de coronavirus. Când vremurile ne vor permite din nou să ne bucurăm unii de alții o să ies la o narghilea cu prietenii ca să sărbătorim revenirea la viața socială.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua7

#ziua7 a fost liniștită, a trecut relativ repede. Notabil este că am făcut ordine în cămară, practic am pus borcanele goale într-o lădiță și în felul acesta am eliberat un raft pe care m-am gândit să pun făină, mălai, orez și ulei. Când o fi, acum nu e! În sufletul meu cred că o să fie. O să fie bine, o să fie și făină, o să umplu raftul acela cu ceva în viitor. O să fie viitor.

Nu știu dacă e chiar o întâmplare, dar mi-a sunat telefonul și am vorbit exact în timpul celor două juarnale de știri pe care mi-am propus să le urmăresc, așa că azi nu am văzut mare lucru. Aseară îmi spunea un cunoscut că el n-ar putea, că vrea să fie informat. Și eu vreau să fiu informată, dar parcă nu mă simt bine dacă las toată avalanșa de știri să mă strivească, cred că e mai bine să am un control. Chiar și așa ajung la mine tot felul de articole despre teoria conspirației, care mai de care mai logice și mai argumentate.

Dacă tot am avut atâta timp să mă gândesc, am revenit la ipoteza mea cu lumea care a luat-o razna. Până la urmă am și eu dreptul la fantezia mea! Dacă ceilalți cred că ”cineva” a scăpat virusul de sub control sau că din contră, îl controlează ca să obțină ceva beneficii, eu cred că de mult au scăpat de sub control relațiile dintre oameni. În era internetului totul a luat-o razna. Înainte, când cea mai mare viteză era a celui mai rapid mijloc de transport cred că cei care stăpânesc matematica ar fi putut calcula cu destul de mare acuratețe probabilitatea întâlnirii între indivizi în orice domeniu, fie el afaceri, cuplu, sex. Există legi după care lucrurile s-au desfășurat până de curând. Exista și hazardul, dar chiar și acela putea fi calculat. Acum? Viteza este cea a internetului iar posibilitaea de a cunoaște oamenii este practic infinită, necontrolată și necontrolabilă, hazardul este legea și nicio altă lege nu mai există, au căzut rând pe rând limitările spațiale, limitările date de limbă, de cultură, au picat morala, a dispărut apropierea pe bază de chimie, prietenia, intimitatea nu mai există, familia este pusă la îndoială. Asta mi se pare mie că a scăpat de sub control și pentru că lucrurile tind să se echilibreze (sper ca măcar legea asta să mai funcționeze) era nevoie de restabilirea unui nou control, doar că lucrurile o luaseră în așa hal razna încât nicio instituție, niciun guvern, nicio putere nu mai putea interveni. Singura putere care poate opri totul în loc este frica. Dacă chiar există un cineva care controlează lucrurile, a găsit o soluție genială – frica. Destructurăm pentru ca apoi să restructurăm. O să ne fie frică, nu o să mai avem încredere, o să trăim în izolare, o să avem timp să ne reevaluăm sistemul de valori și apoi o să apară nevoile. Alea primare, bazale, dar ce ne facem? nu vom avea încredere nici să ne strângem mâna, darămite să facem sex! Ăsta e punctul din care începe reconstrucția, după un scenariu vechi de când lumea. Vom învăța de la cine să ne procurăm mâncarea, cu cine să o împărțim, cum să cunoaștem oamenii, vom învăța să acordăm încredere, vom învăța să prețuim prietenia, vom învăța să nu trădăm.

Da, știu, sunt mai ciudată decât par! Totul o să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua6

#ziua6 M-am trezit mai târziu, adică pe la 7, cu o stare mult mai bună, pesemne că funcționează că nu mai merge televizorul toată ziua. Soarele mi-a dat curaj să ies în curte, dar am găsit gheață în papuci și grade cu minus așa că am renunțat.

A început școala de acasă – instruit copilul mic, entuziamul de început, totul bine! Beep beep, mesaj pe telefon – tatăl copiilor mă întreba ce facem. Da, știu, amuzant. Mi-am amintit cum ani de zile, cu precizia unui ceas elvețian îl sunam nervoasă că întârzie când era exact la colțul străzii. Dacă ar fi vorba despre altcineva poate că mi-ar conveni să cred în poveștile cu conexiunea dintre sufletele pereche, dar cum nu e despre cine vreau eu să fie am preferat o altă ipoteză care nu e neapărat în avantajul meu. Știți glumița aia cu ”nu e nevoie să-i spui unui bărbat la fiecare 6 luni să repare robinetul, o va face când va veni rândul robinetului”? Cam așa e și cu fostul soț, adică nu e că nu s-a interesat de copii în vremuri tulburi de coronavirus, ci că eu l-am criticat prea devreme. Lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni serioase, asta mi se pare esențial și abia azi mi-am dat seama – o să mai am o relație doar atunci când voi întâlni un om care face lucrurile înainte să apuc eu să mă plâng. Practic câteva ore, aproximativ 12, au făcut diferența dintre un tată dezinteresat și unul prezent. Dacă toleranța mea era mai lejeră cu câteva ore nu aș fi trăit nemulțumirea de ieri. Ca în banc, bărbații fac lucruri, important e să apuce să le facă înainte să devenim noi nemulțumite!

Ca să-l și laud, și-a spălat păcatele pentru că ne-a făcut cumpărăturile, m-a scutit de confecționat mască, de un drum, de cărat. Acum suntem ok, nu murim de foame. Făină tot nu am, dar am carne, ceea ce e minunat mai ales că noi mâncăm extrem de puțină.

Cam așa a fost azi, pentru mâine nu am nimic în plan. Aaaaa, ce am uitat să spun e că în #ziua1 mi-am făcut unghiile. De când am intuit că se împute treaba mi-am făcut programare la manichiură. Gurile rele ar putea spune că e invers, că s-a împuțit treaba pentru că am fost eu la unghii, dar nu e adevărat.

O să fie bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus

pixabay.com

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.

Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.

#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.

#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.

#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.

#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.

#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.

O să fie bine!