#ziua6 M-am trezit mai târziu, adică pe la 7, cu o stare mult mai bună, pesemne că funcționează că nu mai merge televizorul toată ziua. Soarele mi-a dat curaj să ies în curte, dar am găsit gheață în papuci și grade cu minus așa că am renunțat.
A început școala de acasă – instruit copilul mic, entuziamul de început, totul bine! Beep beep, mesaj pe telefon – tatăl copiilor mă întreba ce facem. Da, știu, amuzant. Mi-am amintit cum ani de zile, cu precizia unui ceas elvețian îl sunam nervoasă că întârzie când era exact la colțul străzii. Dacă ar fi vorba despre altcineva poate că mi-ar conveni să cred în poveștile cu conexiunea dintre sufletele pereche, dar cum nu e despre cine vreau eu să fie am preferat o altă ipoteză care nu e neapărat în avantajul meu. Știți glumița aia cu ”nu e nevoie să-i spui unui bărbat la fiecare 6 luni să repare robinetul, o va face când va veni rândul robinetului”? Cam așa e și cu fostul soț, adică nu e că nu s-a interesat de copii în vremuri tulburi de coronavirus, ci că eu l-am criticat prea devreme. Lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni serioase, asta mi se pare esențial și abia azi mi-am dat seama – o să mai am o relație doar atunci când voi întâlni un om care face lucrurile înainte să apuc eu să mă plâng. Practic câteva ore, aproximativ 12, au făcut diferența dintre un tată dezinteresat și unul prezent. Dacă toleranța mea era mai lejeră cu câteva ore nu aș fi trăit nemulțumirea de ieri. Ca în banc, bărbații fac lucruri, important e să apuce să le facă înainte să devenim noi nemulțumite!
Ca să-l și laud, și-a spălat păcatele pentru că ne-a făcut cumpărăturile, m-a scutit de confecționat mască, de un drum, de cărat. Acum suntem ok, nu murim de foame. Făină tot nu am, dar am carne, ceea ce e minunat mai ales că noi mâncăm extrem de puțină.
Cam așa a fost azi, pentru mâine nu am nimic în plan. Aaaaa, ce am uitat să spun e că în #ziua1 mi-am făcut unghiile. De când am intuit că se împute treaba mi-am făcut programare la manichiură. Gurile rele ar putea spune că e invers, că s-a împuțit treaba pentru că am fost eu la unghii, dar nu e adevărat.
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.
Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.
#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.
#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.
#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.
#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.
#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.
Sunt cu laptopul în brațe pregătită să scriu despre divorț. Se împlinește 1 an de când toate actele sunt în regulă și mai mult de 6 ani de când am știut (chiar dacă nu am recunoscut de la început) că această căsătorie a fost o greșeală dinainte să se înfăptuiască.
În acest ultim an am auzit cele mai bizare remarci. Le iau pe rând în ordinea în care mi le amintesc:
”Îți dai seama că acum (după divorț) copiilor le este foarte rău”
Nu, nu îmi dau seama! Nu e ca și cum până azi totul în viața noastră a fost minunat, toată lumea a fost fericită și zbam!!! am divorțat și copiilor le este foarte rău. Divorțul este decizia pe care am luat-o după mulți ani de suferință în 4, suferință în care au fost părtași și copiii 100% și este o decizie a noastră, a celor 4 implicați. Desigur, oricărui copil îi este mai bine într-o familie funcțională. Noi nu ne-am calificat la funcționalitate, ne-a fost rău și tocmai de-asta am divorțat, ne-am acordat o șansă să ne fie bine. Și ce să vezi? Chiar ne este! Ca să nu mai spun că nu are logică, nimeni nu divorțează de bine ca să te poți aștepta la un rău ulterior. Cuplurile divorțează de rău și după le poate fi mai puțin rău sau chiar bine. Nouă ne este bine.
Preferata mea – ”Dacă soțul meu ar muri, eu sigur nu m-aș descurca!”
Din fericire
fostul meu soț nu a murit, trăiește și sper din tot sufletul că este sănătos.
Practic ce ar trebui eu să aud este că ”pe noi doar moartea ne poate despărți
și în cazul în care el ar muri, eu nu aș mai reuși să trăiesc”. Mi se pare o
gândire extrem de toxică. Sunt puțini aceia care știu, dar sunt totuși câțiva,
că eu am făcut atacuri de panică înainte de căsătorie pe motiv că îmi era
foarte frică să fac pasul pentru totdeauna. Cum ar veni, și eu, la fel ca toți
ceilalți oameni de pe planetă mi-am asumat și am sperat să mă căsătoresc o dată
și bine, că dacă mă gândeam că o fac pentru 2 luni, 1 an sau 17 ani, nu o mai
făceam, nu mă legam la cap aiurea. Și cu toate că mi-am asumat o căsnicie pe
viață, mi-am permis luxul de a-mi păstra demnitatea. Nu e nevoie ca celălalt să
moară, este suficient să nu mai îmi fie bine, să nu mă mai simt respectată,
protejată, ascultată ca să plec, să divorțez. Și mă descurc. M-am născut într-o
familie, am doi părinți care m-au învățat una alta, la vârsta căsătoriei eram
capabilă deja să mă descurc, deci mă descurc și după căsătorie și după divorț.
Chiar bine!
”El ce face, are pe alta, ce-ai aflat?”
Ăăăăăă, ce era de aflat am aflat înainte de divorț, că de-aia am divorțat, acum nu mă mai interesează. Nu mă străduiesc să aflu ce face el pentru că sunt foarte ocupată cu ce fac eu. Altufelu, întrebarea asta vine de la persoane care timp de 17 ani cât am fost căsătorită nu m-au întrebat o dată măcar ce face el, dar brusc sunt foarte interesați acum. Ce înțeleg eu din întrebarea asta? Că de fapt oamenii sunt dornici să judece, ar fi curioși să o vadă pe ”aia” ca să dea verdictul ”aia e mai bună, tu ești rea, iar el a fost fraier că a stat atâta vreme cu tine” sau ”aia e nașpa, el e un dobitoc că te-a lăsat”, practic lumea are nevoie să știe care dintre noi e ăla greșitu.
”Tu ce faci, ți-ai găsit pe altu?”
Ce să vezi, am
fost prinsă cu altele și nu m-am preocupat de căutări! În plus, la vârsta mea
și după toate cele trăite nu mai țin morțiș ”să-mi găsesc pe altul”. Mi-a ajuns
ăla pe care l-am avut, altul nu mai vreau. A se înțelege de aici că am tot
ce-mi trebuie, nimic nu mă zorește să-mi găsesc pe unul oarecare, doar ca să
fie. Am depășit etapa în care trebuia să fiu în rândul lumii, măritată, cu
copii, la casa mea. Mi-am câștigat dreptul să aleg de pe poziția celui care are
suficient.
”Îți dă bani?”
Nu, nu îmi dă
bani, am propriul meu venit. Lunar plătește pensia alimentară pe care am
stabilit-o de comun acord, banii fiind destinați copiilor. Suma este scrisă în
contract și este doar treaba noastră. De-a lungul timpului am decis împreună că
putem susține diverse activități ale copiilor, ceea ce am și făcut în limita
bugetului de care dispunem. Și da, m-a ajutat și l-am ajutat, când nu ne certăm
încă mai reușim să practicăm un gen de umor despre care îmi place să cred că va
rămâne mereu doar al nostru.
În afară de aceste remarci și întrebări, în ultimul an s-au evaporat din viața mea o serie de oameni pe prietenia cărora contam, la fel cum alți oameni (foarte puțini) au continuat să-mi fie prieteni, iar alții pe care nici nu-i bănuiam mi-au întins o mână în cel mai firesc mod cu putință. Au fost și din aceia care au considerat că de-acum pot profita de mine, a nimănui fiind, de parcă prin căsătorie devenisem proprietatea cuiva și acum s-a dat liber la muls.
Ca o concluzie,
fiecare divorț este diferit, sunt oameni care suferă și au nevoie de timp să-și
revină, sunt care se simt bine, sunt care înfloresc și alții care se usucă. Eu
m-am simțit judecată și pusă la zid uneori pentru că mi-a fost bine și am lăsat
să se vadă, acesta fiind și motivul pentru care nu am scris. Nu vreau nici să-l
acuz pe el, nici să mă scuz, nici să mă dau mare că mi-e bine, nici să ascund
vreo suferință, lucrurile stau exact așa cum se vede și dacă am vreo așteptare
de la cei din jur, aceea ar fi să nu mai judece, să nu mai pretindă că dețin
adevărul în legătură cu căsătoria încheiată, cu viața de după. Nimeni nu a
trăit nici măcar o secundă în papucii mei, deci nimeni nu știe adevărul, nici
măcar noi doi, cei implicați.
Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.
Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.
Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.
Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.
Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.
Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.
Totul a început de la pască. M-am gândit să pun compoziția în două vase, unul mare și unul mai mic, ca să nu-mi curgă în cuptor, așa că iată-mă cu două zile înainte de Paște cu două păscuțe. Primul impuls a fost să dau una dintre ele, pe cea mică, dar cui?
La mine în familie toate femeile s-au remarcat prin ceva – o mătușă este foarte inteligentă, o verișoară foarte curajoasă, alta puternică, bunica a fost foarte frumoasă, mama este și ea frumoasă și are niște ochi albaștri cum nu am mai întâlnit, iar eu le-am adunat pe toate de la ele și am întruchipat perfecțiunea, sunt frumoasă, puternică, curajoasă, inteligentă, am niște ochi gri-verde-albastru-ca-marea cum nu s-au mai văzut, încredere în mine, o atitudine greu de imitat și în plus sunt (și) foarte modestă (!!!!). Continuă lectura →
Știi cum miroase un bebeluș? Dar casa în care trăiește? Mama care-l ține în brațe a ce miroase? Dacă nu știi, poți să citești în continuare, dar nu te aștepta să-ți spun. Dacă știi, poți să citești, nu o să descriu niciun miros, nici nu aș avea cum. Continuă lectura →
