Cine nu este prieten cu copilul meu nu are cum să fie prieten cu mine!

Am auzit de oameni care când cumpără mezeluri îi dau întâi pisicii ca să fie siguri că nu-i stricat produsul, zice-se că pisicile simt porcăriile mai bine ca oamenii. O fi, nush ce să zic! Continuă lectura

Reclame

Beau o cafea și vin să te iau

Mâine se încheie prima săptămână de grădiniță a lui vmicu…urmează o scriitură seacă. Nu mă mir, nu mă minunez, a fost exact cum mă așteptam.

El își dorea de anul trecut la grădi, eu nu și pentru că dispun de circa 34 de ani în plus față de el, am avut câștig de cauză 😀 Un fel de „de-aia, pentru că așa (nu) vreau eu”! (desigur, este decât o ironie)

Așa se face că săptămâna trecută am căutat prin pod o gentuță de grădiniță cu (ce altceva?) Cars, o cutie de mâncare tot cu Cars, am încântat copilul cu ele (ce mârșav!) și l-am dus la grădinița de stat din satul în care locuim (una dintre ele, că sunt 3).

Dialoguri cu copilul în prima zi de grădi:

– Vlad, ține și tu floarea pentru doamna ca să-ți fac o poză

Biiiine, hai mai repede, că vreau să merg la copii.

Făcut poza, zbughit de lângă mine, urcat scara în fugă, intrat singur în clasă. Pa mami, pa Vlad.

Singura problemă a fost că nu avea scaun. Mda, grădiniță de stat! Așa că mumă-sa din dotare a dat fuga și a cumpărat un scaun de la arabul de vis-a-vis de școală pe care l-a și dus negreșit la grădi, să nu stea odorul cumva în picioare. Alt dialog, cu ocazia înmânării scaunului:

Mami, eu nu vreau să pleci de-aici fără mine. (pe fundal urla un copil „mamiiiii, nu mă lăsa aici”)

– Vlad, mă duc acasă, beau și eu o cafea în liniște și-apoi vin să te iau. Bine?

– Da. Pa

– Pa

Dialog de azi, de la prânz:

Vlad, hai să te culci

Și când mă scol mă duci la grădi?

– Nu, abia mâine dimineață te duc

– Dar de ce? că tu bei cafea și după-amiaza…

Pam, pam

Cum spuneam și-n alte rânduri, nu cred că e musai să fii mereu cu zâmbetul pe buze și să mimezi o infinită disponibilitate în fața copilului. Cred că autenticitatea e mai sănătoasă. De fapt nu cred, știu. Mi-am amintit de un episod cu Victor când era de vârsta lui Vlad: eram la Azuga, în tabără, el dormea, iar eu am mâncat o cutie de biscuiți din care lui i-am lăsat doar unul. Când s-a trezit a fost cumva surprins să vadă un singur biscuit și m-a întrebat de ce i-am mâncat pe toți. I-am spus că mi-au plăcut foarte mult și că nu m-am putut opri 😀

Nu am avut niciodată discuții moralizatoare pe tema „dă-i și fratelui/prietenului/tatălui din bucata ta”. Este un copil generos, foarte generos, fără însă să fie fals.

Așadar, nu mă mir și nici nu mă laud că am un grădinar foarte bine securizat și doi copii autentici, doar mă felicit că am făcut bine ce am făcut. Eu știu de unde li se trage, dar nu spun, vă las pe voi să ghiciți 😛

DSC_0141

Bilanțul la final de clasa I

Gândul cu care eu, ca părinte, termin clasa 1 este cât se poate de concis: NU M-AM ADAPTAT SISTEMULUI.

Cu toate că mi-am propus constant, nu am reușit să-mi controlez copilul. Nu mă interesează notele lui. Nu în sensul acela nesimțit în care nu mă interesează soarta copilului, ci în sensul:

–          Mama, am dat evaluare la mate.

–          Și cum ți s-a părut?

–          Destul de ușor, am știut să fac tot.

–          A fost și ceva ce nu ai știut?

–          Nu, toate am știut cum se fac, dar poate că la unele am greșit.

Nu am acordat niciun fel de atenție textelor propuse pentru lectură, texte care mie mi se par absolut stupide. Nu o dată m-am întrebat pe parcursul anului cine sunt autorii de manuale școlare…și am ajuns la concluzia că autorii sunt oameni cu pile care câștigă (măsluit) licitații și care publică niște manuale oribile, lipsite de orice fel de inspirație. În contextul ăsta nu am fost capabilă să-mi oblig copilul să citească textul care consta într-o înșiruire de propoziții fără noimă, fără acțiune, fără să aibă nimic atrăgător. Singur și-a ales cărți, singur alege ce poveste să citească, cât să citească, sunt zile în care citește trei paginii și zile în care citește trei capitole. Pe mine m-a interesat ca la finalul clasei 1 să știe că în cărți găsește povești care îi plac și alte povești care nu-i plac, să fie capabil să meargă la un târg de carte, de exemplu, și să știe să-și aleagă o carte pe gustul lui.

Sistemul nu apreciază asta, sistemul notează altceva.

Nu l-am obligat să rezolve adunări și scăderi din culegerile publicate de aceeași autori ai prea-minunatelor manuale. Însă am jucat cu el aproape în fiecare zi tabinet. Vă amintiți de tabinet, jocul acela de cărți în care se fac adunări, descompuneri, combinații?

Și ce dacă am jucat tabinet? Cine acordă note pentru jocul de tabinet? Nu sistemul.

Mă declar învinsă de sistem acum, cu două zile înainte de premiere. Am fost anunțată că va primi diplomă pentru rezultatele la învățătură și pentru purtare. Astea le vor primi toți copiii. În plus, cei care au participat la concursurile școlare plătite din banii părinților, vor primi diplomele de la concursuri.

Pentru cine nu știe despre ce este vorba, fiecare editură vinde aceste concursuri la un preț nejustificat, adică aceeiași autori fără strop de talent și imaginație, pun câteva exerciții pe o foaie A4, care se face pachet cu un carton de proastă calitate pe care scrie Diplomă și eventual o jucărică ce se strică numai când privești către ea și se vinde cu 15-20 lei, părinților. Învățătoarele ambalează acest pachet în vorbe alese, cum că e bine să participăm la concursuri ca și evaluare ca să știm la ce nivel se situează copilul. Uită să adauge că editura le plătește un comision cuprins între 10 și 20% pentru fiecare pachet vândut…

Așa, deci, în învățământul obligatoriu de stat care este gratuit, se acordă la finele anului diplome la concursuri plătite de părinți. Asta nu mi s-ar părea încă așa de grav, dacă măcar ar participa toți copiii, dar nu, participă maxim 30% dintre copii, cei ai căror părinți au avut bani și au fost dispuși să cotizeze pentru 6-8 concursuri pe lună. Deci, într-un sistem de învățământ gratuit care este obligatoriu pentru toată lumea, tu premiezi doar pe aceia care plătesc… Și asta în condițiile în care, învățătoarea, ca să aibe liniște la clasă a avut strălucita idee de a xeroxa subiectele de concurs și de a le distribui tuturor. Ulterior a și corectat toate lucrările, deci a evaluat TOȚI copiii și culmea e că printre ne-plătitori au fost și rezultate mai bune decât ale celor ce-au plătit. Dar, pentru corectitudine, se acordă diplome numai și numai plătitorilor, iar rezultatele sunt ignorate cu grație.

Eu aș fi avut bani dar nu am vrut să cotizez, așa că al meu odor va primi diploma pentru rezultatele la învățătură, iar eu NU voi primi diploma de părinte plătitor de concursuri și implicit comisioane către învățătoare. Nu știu dacă să fiu tristă sau să fiu mândră…însă mă simt strivită de sistem.

 

L.E.: Ada nu e cea mai bună prietenă a mea, dar se pare că suntem totuși în aceeași barcă. Bilanțul ei!

Să vină 2014

Mi-e atât de facil să fac planuri, de obicei în capul meu rulează în același timp mai multe filme și doar buna mea memorie și abilitățile de a mă descurca în dezordine mă ajută să funcționez bine. N-am putut însă să nu observ că în acei ani în care în noaptea dintre ani am avut formulată clar o dorință și nu un întreg roman, am reușit să fac să se împlinească (între noi fie vorba, de fiecare dată am fost extrem de surprinsă de…calea pe care a apucat destinul meu pentru a îndeplini o dorință ce părea simplă – deci e adevărată vorba aia cu ai grijă ce-ți dorești)

Încerc să fac ordine în dorințe ca să știu către ce să mă concentrez la miezul nopții dintre ani. Încă este haos. Pe scurt, foarte pe scurt, mi-aș dori să fiu iubită, dar nu-i chiar așa de simplu precum pare.

În căutările mele bezmetice din ultima perioadă am aflat despre mine că eu cred că nu-s suficient de bună ca să fiu iubită, că nu-i ușor să fiu iubită. Imediat mi-am pus întrebarea firească și anume ce ar trebui să se întâmple, ce pot face eu ca să fiu iubită. Răspunsul l-am dat tot eu, fără milă: să fiu frumoasă! Imediat, tot eu, mi-am aplicat și o binemeritată „mustrare terapeutică”: nu-i musai să faci ceva în plus ca să fii iubită…mda, așa e, și de-aici deja dorințele mele se separă frumos de nevoi și de trebuințe.

Îmi propun, nu neapărat pentru tot 2014 pentru că sper să-mi ia mai puțin de un an, dar următoarea perioadă o voi dedica cu precădere lingerii unei răni vechi până când ea se va curăța și se va vindeca: musai să scap de condiționarea asta dintre iubire și frumusețe. Asta intră la trebuințe.

Cum o să fac? Habarnam, dar găsesc eu o cale și am de gând să scriu despre ea…de fapt am și început, dar a ieșit așa un amalgam de gânduri intime încât n-am avut curaj să-l pun pe blog, i l-am dat doar vrăjitorului J

Rămâne totuși frumusețea. M-am clarificat la nivel rațional că nu are legătură cu iubirea, dar dorința există, n-am cum să o neg. Și nici nu am de ce. Așa că o ridicăm la rang de dorință de îndeplinit până în vara lui 2014, colegii de liceu știu de ce! În vară avem întâlnirea de ….(nu, nici nu pot să gândesc cifra darămite să o scriu) ani de la terminarea liceului, care liceu este măgulitor de faimos și în plus, cuiva cu mintea foarte creață i-a tunat să ne reunim toate cele 13 clase (a câte 42 oameni/clasă). Deci am 5 luni în care să ajung să arăt măcar ca în liceu (în secret, mi-am propus chiar oleacă mai bine).

Cu iubirea-i chiar mai greu. Pentru că nu știu cum să fac, de unde să o apuc…aici mă bazez tare de tot pe intuiție, pe spontaneitate și, de ce nu, pe noroc. 😀

Ca și chestii concrete, palpabile și sper eu din tot sufletul, realizabile, îmi propun să particip în vară la o conferință cu o lucrare sensibilă, cu o abordare deosebită care să uimească și să cucerească în același timp auditoriul. Îmi propun apoi să scriu o carte mică despre un subiect mare, nu-l dezvălui încă.

Am în plan o serie de evenimente care sper să se concretizeze cât de curând și odată cu ele sper la o repoziționare și o schimbare de direcție în abordarea asupra muncii mele (mi-a fost greu să aleg cuvântul, nu mergea nici job, nici carieră, nimic nu părea să se potrivească).

Nu în ultimul rând îmi doresc pentru anul ce urmează mai multe călătorii în locuri noi, prin aer, pe apă și pe uscat :D, să dansez, să râd mult, să cunosc mulți oameni noi și să mi-i recapăt pe cei vechi peste care, din neatenție și lipsă de preocupare am lăsat să se aștearnă uitarea.

Să vină așadar 2014, pare să fie un an bun.

L.E. – O fată pe care o cunosc doar virtual dar care-mi acordă timp și atenție citind gândurile mele puse în litere pe acest blog, mi-a scris de curând un mesaj care m-a bucurat și m-a surprins peste măsură și ieri mi-a împărtășit o melodie dragă ei, cu care vă las și pe voi.

http://www.youtube.com/watch?v=GUcXI2BIUOQ&feature=youtu.be

Bilanț 2013: a fost un an rău

2013 a fost rău. Chiar dacă a fost o piatră de hotar, chiar dacă el va rămâne un an de referință, chiar dacă îmi voi aminti de el, a fost totuși un an rău. Așa îl simt. În afară de partea materială, concretă, palpabilă, care e mers extrem de prost, altceva rău nu-mi vine totuși în minte. Dar sentimentul e de an rău, greu.

Ia să vedem…a fost un an în care am fost îndreptată către relație, de fapt către oameni, noi, în cele mai multe cazuri. Asta a adus în atenția mea lipsurile din relația personală. Neplăcut…

Am cunoscut anul acesta oameni noi, extraordinar de faini și simt că îi voi avea mult timp în preajmă. Dar niciunul nu a umplut golul pe care tocmai îl recunoscusem. Ba mai mult, anul acesta am observat o repoziționare a mea în așa fel încât toată atenția mi-a fost către un anumit tip de oameni, mai sensibili, mai profunzi, care prin datul lor au acces la durerea interioară. Asta m-a ajutat pe mine să iau act de prezența propriei mele dureri, să mă uit către ea, să o ating, să curăț rana, să iau decizii și spre finele anului, chiar să mă împac cu ele. Ăsta e un pas important, de-asta zic că 2013 va rămâne un an de referință, el este anul în care m-am hotărât să-mi dau din nou voie să simt. Pe termen lung știu că va fi bine, acum însă simt doar durere.

Tot acum, pe final am început să mă întreb din ce în ce mai insistent care e rostul încercărilor ce mi-au fost date în acest an. Am sentimentul că mi se pregătește ceva sau poate că eu îmi pregătesc ceva.

Pentru ce mi-au fost aduși în juru-mi toți acești oameni speciali? Să fie doar o întâmplare sau ceva din mine i-a chemat? Ori poate ei m-au chemat pe mine? Dar de ce? Ce urmează să întreprindem împreună?

De ce s-a făcut ca exact în 2013 să încep să mă îndoiesc de lucruri pe care le credeam de mult clarificate? Cum s-a făcut că exact acele certitudini pe care le construisem cu prețul pietrificării mele și pe care le credeam cele mai solide s-au dus dracului, s-au zguduit și s-au dărâmat?

De ce mi-a fost dat să simt gustul celei mai dulci iubiri dacă nu reușesc să mă bucur de ea?

Toate astea la un loc mă fac să aștept să se întâmple ceva. Dar ce? O nouă reclădire a lucrurilor vechi pe o altfel de bază? O nouă construcție? Un nou început?

Îmi pare că fiecare lucru adus de 2013 are un sens profund, este o părticică fără de care întregul ar fi imposibil. Și totuși nu reușesc să văd întregul, nici măcar nu-l intuiesc, nu reușesc nicicum să leg părțile între ele. Ca într-un puzzle, în care fiecare piesă este importantă, doar una dacă lipsește tabloul nu există, dar numai întregul te bucură. Așa e 2013. E anul în care am primit piesele. Rămâne un an rău, pentru că nu am reușit să le leg…

Acum, la vreme de bilanț, singura soluție care-mi vine în minte este să iau distanță, să mă retrag. Poate că o privire de ansamblu, de la distanță, îmi va schimba perspectiva.

Lapte, iubire și regrete

Cu toate că pe primul meu născut nu am reușit să-l alăptez decât extrem de puțin, cu toate că alăptarea, atunci, a fost cel mai crunt chin pe care mi-l puteam imagina, cu toate că mi-am găsit cele mai bune scuze și că sentimentul de vinovăție nu exista, către sfârșitul celei de-a doua sarcini, când mă trezeam noaptea, simțeam în nări mirosul de lapte. Îl simțeam puternic, amintirea zilelor puține în care-l alăptasem pe Victor era atât de puternică încât parcă se întâmplase ieri. Și trecuseră 5 ani de atunci. Simțeam plăcere la amintirea acelui miros și mai ales dorință. Mi-am dat seama că-mi doream cu toată ființa mea să repet acea experiență. Chiar dacă eu o percepusem ca fiind distrugătoare pentru mine, corpul meu își dorea să fie din nou hrană pentru altcineva.

Citisem mult între timp, știam cât de bună și de benefică e alăptarea dar nu știam cum să fac ca să reușesc…Am mai scris în anii ce-au trecut cine mi-a fost de un real ajutor, am să mai menționez încă o dată doar două nume: Andreina Balog și Rox Duduș, cu toate că acum sunt mult mai multe fete care oferă ajutor…Acum 8 ani exista informația dar trebuia să sapi după ea, acum este peste tot, din fericire.

S-a născut Vlad și l-am avut cu mine relativ repede…m-am dăruit lui din prima clipă, cu bucurie, dar și cu frică. Mi-era frică de un nou eșec. Mi-a fost frică să-mi spun că-l voi alăpta 3 luni, ori 6 luni…9 luni deja părea atât de mult. De data asta știam că n-o să-mi mai găsesc scuze dacă o dau în bară. I-am împărtășit Andreinei gândurile mele, temerile că nu voi reuși iar ea m-a încurajat să mă bucur de moment, să las lucrurile să se întâmple, fără termene – cât va fi să fie! Și tot niște vorbe de-ale ei m-au însoțit pe drumul ăsta: alăptarea este ok atâta timp cât și mama și copilul se simt bine. Când unul dintre ei nu mai vrea, alăptarea nu își mai are sens…

Pentru noi a avut sens pănă acum, de curând. De câteva luni am început să mă surprind plecând brusc de lângă Vlad, în timp ce el sugea…gest însoțit mental de imaginea cățelei care-și alăptează puii deja măricei și brusc, se ridică să latre după ceva numai de ea știut, brutal, aparent fără milă. Iar Vlad, la fel ca și puiuții de câine, nu se împotrivea. A acceptat plecările mele senin. M-am întors către mine ca să-mi dau seama ce se întâmplă și am aflat că nu mai eram pe deplin mulțumită, nu vreun motiv rațional mă făcea să plec, era doar o reacție corporală…A fost momentul în care am luat în calcul înțărcarea. Și m-am surprins descoperită, citisem despre alăptare, despre mastite, despre pusee de creștere, dar prea puțin despre înțărcare. Am găsit sfaturi cum că e bine să pleci de-acasă câteva zile și se înțarcă copilul…mi s-a părut prea crud, nu aș fi putut să fac asta. Mie mi-e greu să-mi las copiii chiar și când am motive mai…umane, dar ca să comit o asemenea cruzime a fost peste puterile mele. Am mai găsit varianta cu mâzgălirea sânului cu carioca neagră și prezentarea lui ca fiind rănit…asta mi se pare hilară. Și crudă, deasemenea. În cei 2,8 ani de alăptat s-a întâmplat de multe ori ca Vlad să nu apuce bine sfârcul și să mă doară. De fiecare dată i-am spus să-mi dea drumul și să apuce din nou. După doi ani, când deja vorbea, un astfel de incident nu rămânea fără urmări. Se interesa dacă mă mai doare, se asigura că sânul este bine, că nu există răni. S-a întâmplat și să descopere câte o urmă…a refuzat să mai sugă un timp, pe motiv că mă doare. A avut mereu grijă de mine, i-a păsat, s-a asigurat că nu-mi face rău. Cum să-i fi arătat un sân maltratat cu carioca și să-l mint că el mi-a produs acea rană? Cum să-l fi făcut pe el vinovat de o închipuită suferință a mea? Nu ar fi fost corect…

Apoi varianta cu autoînțărcarea. Asta părea cea mai blândă dar din păcate, nu era pentru noi. Sau poate da? Cert este că, de la un timp, când Vlad se supăra pe mine, ca să mă pedepsească, refuza să mai sugă, refuza să mai împărtășească cu mine un dar cum altul nu există. S-a întâmplat asta și la începutul vacanței noastre, a adormit în vreo două seri fără sân. Apoi m-a întrebat cu toată seriozitatea din lume strânsă în ochișorii lui: mai ai ți? M-a luat pe nepregătite, nu mă așteptam la asta, iar răspunsul a venit pe neașteptate: NU. Nu, nu mai aveam disponibilitate. Și asta a fost tot. Sunt mai mult de două săptămâni de la acel NU și nu a mai cerut, nici măcar nu a mai pomenit…

Cum mă simt eu?

În primul rând mirată. Mă așteptam să fie grea înțărcarea, o percepeam ca pe o luptă. A fost de fapt o cerere și un refuz. A fost pentru mine o lecție, un omuleț care mi-a arătat cum se primește un refuz. Nu s-a schimbat nimic, la fel de mult stă la mine în brațe, la fel de des îmi spune că mă iubește, la fel de mult se pisicește pe lângă mine cerându-mi o confirmare a faptului că-l iubesc. Lumea lui este suficient de solidă cât să nu se năruie de la un NU. Nu a fost loc de interpretări, de îndoieli, de crize. Omulețul meu drag știe că-l iubesc chiar și atunci când îl refuz. Și cum naiba să nu mă mir, când întâlnesc în munca mea adulți a căror lume se năruie de la un NU, sunt adulți care au nevoie de multă muncă pentru a reuși să fie rezonabili când primesc un NU???

Mă bucur pe de-o parte că s-a încheiat. Nu trăiesc senzația despre care am mai auzit pe la alte femei, cum că în sfârșit sunt stăpână pe corpul meu…o să revin la asta. Dar simt că sunt îndreptățită în sfârșit să mă îndrăgostesc din nou. Simt libertatea de a privi cu dragoste și cu speranță către un anume bărbat.

Cât despre corpul meu, acesta a fost complet atunci când alăptam. Atunci m-am simțit deplină, completă, naturală. Doar în acea perioadă mi-am folosit corpul la capacitate maximă. Să dai viață, să fii hrană și adăpost, ăsta e cel mai înalt munte pe care-ți poți urca corpul.

Îmi aduc aminte, la prima sarcină, când Răzvan a simțit pentru prima dată copilul care mișca în mine…am văzut în ochii lui bucurie, mirare și mai ales regret. M-am simțit atunci binecuvântată că pot purta în mine viață, nu bănuiam că pot să fiu și hrană.

Îmi spun oamenii să mă bucur că am băieți, că femeile se chinuie…Mie îmi pare rău că nu am și o fată, femeile sunt binecuvântate, ele au șansa să înfăptuiască ceva ce bărbații nu cred că pot cuprinde cu mintea ori cu sufletul. Să fii femeie e un dar, nu un chin. Să dai viață altui om este miracol, este magie.

De-aici vine regretul, pentru că da, simt și o mare tristețe acum, la mai bine de două săptămâni de la înțărcare. După ce alăptarea a devenit ceea ce trebuia să fie din prima clipă și anume DAR, am privit cu speranță la viitor. Îmi doream și un al treilea copil, îmi doream să mai nasc și aveam sentimentul plăcut că voi mai da acest minunat dar și altui copil. Răzvan însă nu mai vrea, așa că mă regăsesc acum cu un mare, extrem de mare regret. Aproape că nu vreau să accept că nimeni, niciodată nu va mai primi darul meu. Și asta e foarte trist. Abia ăsta mi se pare un sfârșit. Și este sfâșietor de trist. Este sfârșitul meu ca femeie. În ciuda marketingului, în ciuda teoriilor feministe și mai puțin feministe, în ciuda imaginii total sexualizate și de ce nu, chiar pornografică pe care o are femeia astăzi, eu m-am hrănit cu feminitate atâta timp cât mi-am îndeplinit funcția ancestrală, aceea de a naște și de a hrăni cu lapte și iubire. Dacă astea nu sunt, e doar tristețe.

Clasa pregatitoare

Încă de când a început Victor gradiniţa am luat parte, fără să vreau la nebunia cu clasa pregătitoare. Fără să vreau pentru că nu am simţit vreodată să combat ori să discut despre asta. Dar deja este mult peste limita mea de suportabilitate.

La început, vreo doi ani, la fiece şedinţă cu părinţii mi se băgau pe gât tot felul de hârţoage pe care să le semnez, ÎMPOTRIVA clasei pregătitoare în şcoli. Însoţite de ore plictisitoare în care o educatoare bătrână ne explica de ce NU trebuie să treacă clasa pregătitoare în şcoli.

Mie personal mi se rupe, chiar nu mă interesează unde e clasa pregătitoare.

Dar atât am fost de agasată de argumentele celor care NU vor clasa pregătitoare în şcoli, încât o să le iau un pic la puricat argumentele. Menţionez încă de acum că sunt lucruri pe care le-am auzit cu urechile mele la şedinţele cu părinţii de la grădiniţa unde a mers fi-miu.

1. Spaţiul nu este adecvat vârstei. Şi la grădiniţă este? Fi-miu a mers la grădiniţă de stat şi acum la şcoală de stat. Mobilierul mi se pare mult mai mişto la şcoală, la clasa pregătitoare. La grădiniţă aveau nişte giorse de scaune din care ieseau şuruburi şi bucăţi de placaj. La clasa pregătitoare din şcoală au mobilier nou. Restul, pozele de pe pereţi, materialele şi orice altceva se mai află în sală se află acolo prin bunăvoinţa părinţilor şi a învăţătorilor. PUNCT

2. În şcoli nu există wc-uri mici, pentru copii. Nici la unele grădiniţe nu există. Dar, acolo unde nu există, au înălţătoare. Se găsesc la Ikea extrem de ieftine. Sunt convinsă că măcar 2,3 părinţi dintr-o grădiniţă/şcoală fără bude mici, ar avea disponibilitatea să cumpere pentru uzul comun câteva înălţătoare. În altă ordine de idei, câţi dintre voi v-aţi montat wc-uri mici acasă? De 7 ani de când am copil merg mai mult prin case cu copii şi jur pe roşu că nu am văzut niciodată nici un wc mic, pentru copii. deci, dacă acasă copilul se poate pişa în wc de adulţi, la grădiniţă/şcoală, are vreo jenă? Da, ştiu, o să ziceţi că acasă îl ajută părintele! Pe bune? Eu n-am mai intrat peste fi-miu în budă de nici nu mai ştiu când. Acum la 6 ani, la 7 ani, în nici un caz şi nici nu cred că voi vă săltaţi fetiţele pe budă sau vă ţineţi băieţii de puţă, la 6 ani.

3. Nu există personal calificat. Brusc trebuie dublă specializare şi învăţătorii nu au.

Dintotdeauna au fost părinţi care şi-au dus copiii la şcoală de cum au împlinit 6 ani şi, extrema cealaltă care şi-i duc mult după 7 ani. În aceeaşi clasă sunt copii de 6 ani şi copii de 7 ani şi 11 luni. Dintotdeauna a fost aşa. Şi s-au descurcat învăţătorii. Eu n-am făcut pedagogicul dar nu pot să cred că la acel liceu îi pregăteşte să înveţe copii de peste 6 ani, şi dacă cumva vine unul de 5 ani şi 11 luni, învăţătorul se va afla în faţa unei situaţii excepţionale şi nu va face faţă. Hai să fim serioşi! Sigur că pentru învăţător este cu atât mai uşor cu cât plodul e mai mare, dar ăsta chiar nu-i motiv de disperare.

4. Sunt în compania altor copii mult mai mari. Mult înseamnă de fapt maxim clasa 4-a, deci maxim 11 ani. Adică, pe hol, se poate întâlni unul de 6 ani cu unul de 11 ani. WOW! E ca şi când s-ar întâlni fi-miu cel mic, cu fi-miu cel mare. Ce catastrofă!

Păi da, o să ziceţi, că se pot bate. Dap, se pot bate. În principiu, sunt în şcoală, ar fi firesc să existe nişte profesori care să poată interveni. Şi de obicei nu sunt, că sunt la ţigări în cancelarie. Deci problema nu e la copii, că-s prea mari, ci la cadrele didactice, că-s prea absente.

O să mai ziceţi că ăia mari vorbesc urât şi învaţă şi aştia mici. HA HA HA! Voi acasă sunteţi nişte mici sfinţi, nu vă scapă nici o înjurătură, nici un căcat, nici un băga-mi-aş. De la şcoală, de la cei mari învaţă…pe cine aburim aici? Ai mei amândoi folosesc şi cuvinte interzise. Le-au învăţat de la noi, nu de la şcoală. Şi până la urmă, dacă le folosesc cu moderaţie şi în contextul potrivit nu fac decât să se înscrie în normalitate. decât să ajungă nişte frustraţi ori să dea în cap cuiva pentru că nu ştiu ce să facă altceva, prefer să tragă o înjurătură răcoritoare când sunt plini de spume.

5. Se plictisesc să stea pe scaun 4 ore, la şcoală. Dragilor, ţin să vă spun, celor care nu ştiţi şi să vă scot ochii celor care ştiţi, că există la grădiniţe, matracuce ori fosile care îi pun în faşa televizorului la desene, pe scăunele. Ilegal, desigur. Dar există. La clasa pregătitoare, la şcoală, în programă, la fiecare oră de curs sunt prevăzuţi timpi de joacă, pe covor, cu jucării. Dacă nu se respectă, e de datoria voastră, a părinţilor, să băgaţi pumnul în gură celor care nu respectă.

Nu-mi mai vin acum alte argumente invocate, dar cu siguranţă mai sunt.

Singurul valid pe care l-am auzit şoptit de către o mămică, timid şi evident ignorat şi adânc îngropat în primul rând de către părinţii care-şi urlau argumentele de mai sus, a fost faptul că, grădiniţele cu program prelungit ţin copiii până la o oră rezonabilă, la care părintele poate ajunge de la serviciu. odată cu începerea şcolii, fiecare trebuie să găsească o soluţie, alta decât cea gratuită, pentru a rezolva cele trei sferturi din zi cât copilul urmează să fie singur. Spinoasă problemă! Abia aşa înţeleg lupta disperată a unora de a păstra locul copilului la grădiniţă până la adânci bătrâneţi. Odată cu începerea şcolii pentru o parte din părinţi devine imperios necesar să scoată nişte sume astronomice din buzunar pentru after school ori pentru bonă. Ăsta da argument…Dar are o altă soluţie, se poate rezolva strict această problemă. Frecangeala cu clasa pregătitoare care-i când la grădi când la şcoală nu face decât să cheltuie din banii noştri şi să nu rezolve de fapt nici o problemă.