2018 – anul meu

Parcul Chindia. Târgoviște

Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.

Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.

Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.

Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.

Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.

Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.

Autoevaluare de Paște

20180408_005326

Totul a început de la pască. M-am gândit să pun compoziția în două vase, unul mare și unul mai mic, ca să nu-mi curgă în cuptor, așa că iată-mă cu două zile înainte de Paște cu două păscuțe. Primul impuls a fost să dau una dintre ele, pe cea mică, dar cui?

Continuă lectura

Ascultă de bunica cremelor dacă vrei ten frumos!

super_blog_martie-mic

Sursa foto: farmec.ro

La mine în familie toate femeile s-au remarcat prin ceva – o mătușă este foarte inteligentă, o verișoară foarte curajoasă, alta puternică, bunica a fost foarte frumoasă, mama este și ea frumoasă și are niște ochi albaștri cum nu am mai întâlnit, iar eu le-am adunat pe toate de la ele și am întruchipat perfecțiunea, sunt frumoasă, puternică, curajoasă, inteligentă, am niște ochi gri-verde-albastru-ca-marea cum nu s-au mai văzut, încredere în mine, o atitudine greu de imitat și în plus sunt (și) foarte modestă (!!!!). Continuă lectura

Buchete de flori care-mi fac ochii verzi

Sursa: Olla.ro

Sursa: Olla.ro

Atunci când niciun cadou nu-i mai aprindea stele în ochi, când savarina zemoasă cu frișcă proaspătă nu-i mai trezea nicio emoție, când revista despre motoare rămânea nedeschisă la căpătâiul patului iar înghețata zăcea cu săptămânile neatinsă în congelator, niciun talk-show nu mai făcea televizorul să urle, mi-am dat seama că îl pierd. Am fost neputincioasă și am cedat, nu fără să mă lupt, dar am cedat în fața morții. Am pierdut lupta cu boala însă victoria finală este încă a mea. Continuă lectura

Beau o cafea și vin să te iau

Mâine se încheie prima săptămână de grădiniță a lui vmicu…urmează o scriitură seacă. Nu mă mir, nu mă minunez, a fost exact cum mă așteptam.

El își dorea de anul trecut la grădi, eu nu și pentru că dispun de circa 34 de ani în plus față de el, am avut câștig de cauză 😀 Un fel de „de-aia, pentru că așa (nu) vreau eu”! (desigur, este decât o ironie)

Așa se face că săptămâna trecută am căutat prin pod o gentuță de grădiniță cu (ce altceva?) Cars, o cutie de mâncare tot cu Cars, am încântat copilul cu ele (ce mârșav!) și l-am dus la grădinița de stat din satul în care locuim (una dintre ele, că sunt 3).

Dialoguri cu copilul în prima zi de grădi:

– Vlad, ține și tu floarea pentru doamna ca să-ți fac o poză

Biiiine, hai mai repede, că vreau să merg la copii.

Făcut poza, zbughit de lângă mine, urcat scara în fugă, intrat singur în clasă. Pa mami, pa Vlad.

Singura problemă a fost că nu avea scaun. Mda, grădiniță de stat! Așa că mumă-sa din dotare a dat fuga și a cumpărat un scaun de la arabul de vis-a-vis de școală pe care l-a și dus negreșit la grădi, să nu stea odorul cumva în picioare. Alt dialog, cu ocazia înmânării scaunului:

Mami, eu nu vreau să pleci de-aici fără mine. (pe fundal urla un copil „mamiiiii, nu mă lăsa aici”)

– Vlad, mă duc acasă, beau și eu o cafea în liniște și-apoi vin să te iau. Bine?

– Da. Pa

– Pa

Dialog de azi, de la prânz:

Vlad, hai să te culci

Și când mă scol mă duci la grădi?

– Nu, abia mâine dimineață te duc

– Dar de ce? că tu bei cafea și după-amiaza…

Pam, pam

Cum spuneam și-n alte rânduri, nu cred că e musai să fii mereu cu zâmbetul pe buze și să mimezi o infinită disponibilitate în fața copilului. Cred că autenticitatea e mai sănătoasă. De fapt nu cred, știu. Mi-am amintit de un episod cu Victor când era de vârsta lui Vlad: eram la Azuga, în tabără, el dormea, iar eu am mâncat o cutie de biscuiți din care lui i-am lăsat doar unul. Când s-a trezit a fost cumva surprins să vadă un singur biscuit și m-a întrebat de ce i-am mâncat pe toți. I-am spus că mi-au plăcut foarte mult și că nu m-am putut opri 😀

Nu am avut niciodată discuții moralizatoare pe tema „dă-i și fratelui/prietenului/tatălui din bucata ta”. Este un copil generos, foarte generos, fără însă să fie fals.

Așadar, nu mă mir și nici nu mă laud că am un grădinar foarte bine securizat și doi copii autentici, doar mă felicit că am făcut bine ce am făcut. Eu știu de unde li se trage, dar nu spun, vă las pe voi să ghiciți 😛

DSC_0141