Aș scrie romane despre anul ce tocmai se încheie, dar nu o să o fac. Este anul meu, sunt fericită, cei care nu știu ce am făcut în ultima jumătate de an probabil că nici nu trebuie să știe, cei care știu probabil că mă consideră cel puțin ipocrită pentru că spun asta. Am învățat că oamenii preferă să creadă ce vor ei, e mai ușor să se mintă decât să accepte un adevăr despre care prea puțini vorbesc.
Am descoperit în 2018 că nu am prieteni, decât vreo câțiva, cât să-i număr pe degetele de la o jumătate de mână și că ei sunt fie oameni din trecutul îndepărtat, fie oameni care au intrat în viața mea cu mâna întinsă ca să mă ridice de pe jos și să mă scuture de mizeria ultimilor ani. E și greu fără ”prieteni”, dar e și bine. E greu pentru că uneori aș vrea să ies și n-am cu cine, dar a fost liniștitor că am avut alături pe cineva care a știut să tacă și să asculte, să nu întrebe, să ajute. A fost bine chiar și când am amânat să-mi sun prietena mai veche pentru că știam că amândouă vom plânge și nu era timp de plâns, dar când a fost am plâns.
Am conștientizat că manipularea există, la fel cum există abuzatori emoționali care distrug fără scrupule, cu un cinism dus la extrem profitând că oamenii nu cred ceea ce nu-și pot imagina. Am aflat că oamenii fac rău din plăcerea de a face rău, că sunt unii care fac rău pentru că pot face asta, că râd atunci când le spui că doare răul pe care îl fac, oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât să facă rău. Și mai ales am aflat că oamenii ăștia pot fi extrem de aproape de oricare dintre noi, atât de aproape încât ești lipsit de apărare în fața lor.
Îl iubesc și l-am pierdut pe Alexandru pentru că nu am (mai) știut cum să fiu femeia care sunt. Asta e singura parte întunecată a acestui an luminos, este prețul pe care l-am plătit pentru tot binele ce a urmat. E un preț imens și nu sunt împăcată cu pierderea, încă mă gândesc ce, cum aș putea face să îl aduc înapoi, acum când mi-am făcut curat în viață.
Este anul în care m-am întors în vechii mei pantofi comozi aruncând fără nicio urmă de regret pantofii luxoși cu care m-au încălțat alții, pantofi cu care mi-a fost greu să merg, dar i-am purtat pentru imagine până când nu am mai putut înainta nici măcar un pas.
Este anul la care mă voi întoarce mereu. L-am numit în multe feluri – anul trezirii din coșmar, anul în care s-a făcut lumină, anul eliberării, anul întoarcerii la mine, anul în care așteptarea a luat sfârșit, anul în care m-am ridicat și am mers, anul meu.
