Bilanțul la final de clasa I

Gândul cu care eu, ca părinte, termin clasa 1 este cât se poate de concis: NU M-AM ADAPTAT SISTEMULUI.

Cu toate că mi-am propus constant, nu am reușit să-mi controlez copilul. Nu mă interesează notele lui. Nu în sensul acela nesimțit în care nu mă interesează soarta copilului, ci în sensul:

–          Mama, am dat evaluare la mate.

–          Și cum ți s-a părut?

–          Destul de ușor, am știut să fac tot.

–          A fost și ceva ce nu ai știut?

–          Nu, toate am știut cum se fac, dar poate că la unele am greșit.

Nu am acordat niciun fel de atenție textelor propuse pentru lectură, texte care mie mi se par absolut stupide. Nu o dată m-am întrebat pe parcursul anului cine sunt autorii de manuale școlare…și am ajuns la concluzia că autorii sunt oameni cu pile care câștigă (măsluit) licitații și care publică niște manuale oribile, lipsite de orice fel de inspirație. În contextul ăsta nu am fost capabilă să-mi oblig copilul să citească textul care consta într-o înșiruire de propoziții fără noimă, fără acțiune, fără să aibă nimic atrăgător. Singur și-a ales cărți, singur alege ce poveste să citească, cât să citească, sunt zile în care citește trei paginii și zile în care citește trei capitole. Pe mine m-a interesat ca la finalul clasei 1 să știe că în cărți găsește povești care îi plac și alte povești care nu-i plac, să fie capabil să meargă la un târg de carte, de exemplu, și să știe să-și aleagă o carte pe gustul lui.

Sistemul nu apreciază asta, sistemul notează altceva.

Nu l-am obligat să rezolve adunări și scăderi din culegerile publicate de aceeași autori ai prea-minunatelor manuale. Însă am jucat cu el aproape în fiecare zi tabinet. Vă amintiți de tabinet, jocul acela de cărți în care se fac adunări, descompuneri, combinații?

Și ce dacă am jucat tabinet? Cine acordă note pentru jocul de tabinet? Nu sistemul.

Mă declar învinsă de sistem acum, cu două zile înainte de premiere. Am fost anunțată că va primi diplomă pentru rezultatele la învățătură și pentru purtare. Astea le vor primi toți copiii. În plus, cei care au participat la concursurile școlare plătite din banii părinților, vor primi diplomele de la concursuri.

Pentru cine nu știe despre ce este vorba, fiecare editură vinde aceste concursuri la un preț nejustificat, adică aceeiași autori fără strop de talent și imaginație, pun câteva exerciții pe o foaie A4, care se face pachet cu un carton de proastă calitate pe care scrie Diplomă și eventual o jucărică ce se strică numai când privești către ea și se vinde cu 15-20 lei, părinților. Învățătoarele ambalează acest pachet în vorbe alese, cum că e bine să participăm la concursuri ca și evaluare ca să știm la ce nivel se situează copilul. Uită să adauge că editura le plătește un comision cuprins între 10 și 20% pentru fiecare pachet vândut…

Așa, deci, în învățământul obligatoriu de stat care este gratuit, se acordă la finele anului diplome la concursuri plătite de părinți. Asta nu mi s-ar părea încă așa de grav, dacă măcar ar participa toți copiii, dar nu, participă maxim 30% dintre copii, cei ai căror părinți au avut bani și au fost dispuși să cotizeze pentru 6-8 concursuri pe lună. Deci, într-un sistem de învățământ gratuit care este obligatoriu pentru toată lumea, tu premiezi doar pe aceia care plătesc… Și asta în condițiile în care, învățătoarea, ca să aibe liniște la clasă a avut strălucita idee de a xeroxa subiectele de concurs și de a le distribui tuturor. Ulterior a și corectat toate lucrările, deci a evaluat TOȚI copiii și culmea e că printre ne-plătitori au fost și rezultate mai bune decât ale celor ce-au plătit. Dar, pentru corectitudine, se acordă diplome numai și numai plătitorilor, iar rezultatele sunt ignorate cu grație.

Eu aș fi avut bani dar nu am vrut să cotizez, așa că al meu odor va primi diploma pentru rezultatele la învățătură, iar eu NU voi primi diploma de părinte plătitor de concursuri și implicit comisioane către învățătoare. Nu știu dacă să fiu tristă sau să fiu mândră…însă mă simt strivită de sistem.

 

L.E.: Ada nu e cea mai bună prietenă a mea, dar se pare că suntem totuși în aceeași barcă. Bilanțul ei!

Să vină 2014

Mi-e atât de facil să fac planuri, de obicei în capul meu rulează în același timp mai multe filme și doar buna mea memorie și abilitățile de a mă descurca în dezordine mă ajută să funcționez bine. N-am putut însă să nu observ că în acei ani în care în noaptea dintre ani am avut formulată clar o dorință și nu un întreg roman, am reușit să fac să se împlinească (între noi fie vorba, de fiecare dată am fost extrem de surprinsă de…calea pe care a apucat destinul meu pentru a îndeplini o dorință ce părea simplă – deci e adevărată vorba aia cu ai grijă ce-ți dorești)

Încerc să fac ordine în dorințe ca să știu către ce să mă concentrez la miezul nopții dintre ani. Încă este haos. Pe scurt, foarte pe scurt, mi-aș dori să fiu iubită, dar nu-i chiar așa de simplu precum pare.

În căutările mele bezmetice din ultima perioadă am aflat despre mine că eu cred că nu-s suficient de bună ca să fiu iubită, că nu-i ușor să fiu iubită. Imediat mi-am pus întrebarea firească și anume ce ar trebui să se întâmple, ce pot face eu ca să fiu iubită. Răspunsul l-am dat tot eu, fără milă: să fiu frumoasă! Imediat, tot eu, mi-am aplicat și o binemeritată „mustrare terapeutică”: nu-i musai să faci ceva în plus ca să fii iubită…mda, așa e, și de-aici deja dorințele mele se separă frumos de nevoi și de trebuințe.

Îmi propun, nu neapărat pentru tot 2014 pentru că sper să-mi ia mai puțin de un an, dar următoarea perioadă o voi dedica cu precădere lingerii unei răni vechi până când ea se va curăța și se va vindeca: musai să scap de condiționarea asta dintre iubire și frumusețe. Asta intră la trebuințe.

Cum o să fac? Habarnam, dar găsesc eu o cale și am de gând să scriu despre ea…de fapt am și început, dar a ieșit așa un amalgam de gânduri intime încât n-am avut curaj să-l pun pe blog, i l-am dat doar vrăjitorului J

Rămâne totuși frumusețea. M-am clarificat la nivel rațional că nu are legătură cu iubirea, dar dorința există, n-am cum să o neg. Și nici nu am de ce. Așa că o ridicăm la rang de dorință de îndeplinit până în vara lui 2014, colegii de liceu știu de ce! În vară avem întâlnirea de ….(nu, nici nu pot să gândesc cifra darămite să o scriu) ani de la terminarea liceului, care liceu este măgulitor de faimos și în plus, cuiva cu mintea foarte creață i-a tunat să ne reunim toate cele 13 clase (a câte 42 oameni/clasă). Deci am 5 luni în care să ajung să arăt măcar ca în liceu (în secret, mi-am propus chiar oleacă mai bine).

Cu iubirea-i chiar mai greu. Pentru că nu știu cum să fac, de unde să o apuc…aici mă bazez tare de tot pe intuiție, pe spontaneitate și, de ce nu, pe noroc. 😀

Ca și chestii concrete, palpabile și sper eu din tot sufletul, realizabile, îmi propun să particip în vară la o conferință cu o lucrare sensibilă, cu o abordare deosebită care să uimească și să cucerească în același timp auditoriul. Îmi propun apoi să scriu o carte mică despre un subiect mare, nu-l dezvălui încă.

Am în plan o serie de evenimente care sper să se concretizeze cât de curând și odată cu ele sper la o repoziționare și o schimbare de direcție în abordarea asupra muncii mele (mi-a fost greu să aleg cuvântul, nu mergea nici job, nici carieră, nimic nu părea să se potrivească).

Nu în ultimul rând îmi doresc pentru anul ce urmează mai multe călătorii în locuri noi, prin aer, pe apă și pe uscat :D, să dansez, să râd mult, să cunosc mulți oameni noi și să mi-i recapăt pe cei vechi peste care, din neatenție și lipsă de preocupare am lăsat să se aștearnă uitarea.

Să vină așadar 2014, pare să fie un an bun.

L.E. – O fată pe care o cunosc doar virtual dar care-mi acordă timp și atenție citind gândurile mele puse în litere pe acest blog, mi-a scris de curând un mesaj care m-a bucurat și m-a surprins peste măsură și ieri mi-a împărtășit o melodie dragă ei, cu care vă las și pe voi.

http://www.youtube.com/watch?v=GUcXI2BIUOQ&feature=youtu.be

Bilanț 2013: a fost un an rău

2013 a fost rău. Chiar dacă a fost o piatră de hotar, chiar dacă el va rămâne un an de referință, chiar dacă îmi voi aminti de el, a fost totuși un an rău. Așa îl simt. În afară de partea materială, concretă, palpabilă, care e mers extrem de prost, altceva rău nu-mi vine totuși în minte. Dar sentimentul e de an rău, greu.

Ia să vedem…a fost un an în care am fost îndreptată către relație, de fapt către oameni, noi, în cele mai multe cazuri. Asta a adus în atenția mea lipsurile din relația personală. Neplăcut…

Am cunoscut anul acesta oameni noi, extraordinar de faini și simt că îi voi avea mult timp în preajmă. Dar niciunul nu a umplut golul pe care tocmai îl recunoscusem. Ba mai mult, anul acesta am observat o repoziționare a mea în așa fel încât toată atenția mi-a fost către un anumit tip de oameni, mai sensibili, mai profunzi, care prin datul lor au acces la durerea interioară. Asta m-a ajutat pe mine să iau act de prezența propriei mele dureri, să mă uit către ea, să o ating, să curăț rana, să iau decizii și spre finele anului, chiar să mă împac cu ele. Ăsta e un pas important, de-asta zic că 2013 va rămâne un an de referință, el este anul în care m-am hotărât să-mi dau din nou voie să simt. Pe termen lung știu că va fi bine, acum însă simt doar durere.

Tot acum, pe final am început să mă întreb din ce în ce mai insistent care e rostul încercărilor ce mi-au fost date în acest an. Am sentimentul că mi se pregătește ceva sau poate că eu îmi pregătesc ceva.

Pentru ce mi-au fost aduși în juru-mi toți acești oameni speciali? Să fie doar o întâmplare sau ceva din mine i-a chemat? Ori poate ei m-au chemat pe mine? Dar de ce? Ce urmează să întreprindem împreună?

De ce s-a făcut ca exact în 2013 să încep să mă îndoiesc de lucruri pe care le credeam de mult clarificate? Cum s-a făcut că exact acele certitudini pe care le construisem cu prețul pietrificării mele și pe care le credeam cele mai solide s-au dus dracului, s-au zguduit și s-au dărâmat?

De ce mi-a fost dat să simt gustul celei mai dulci iubiri dacă nu reușesc să mă bucur de ea?

Toate astea la un loc mă fac să aștept să se întâmple ceva. Dar ce? O nouă reclădire a lucrurilor vechi pe o altfel de bază? O nouă construcție? Un nou început?

Îmi pare că fiecare lucru adus de 2013 are un sens profund, este o părticică fără de care întregul ar fi imposibil. Și totuși nu reușesc să văd întregul, nici măcar nu-l intuiesc, nu reușesc nicicum să leg părțile între ele. Ca într-un puzzle, în care fiecare piesă este importantă, doar una dacă lipsește tabloul nu există, dar numai întregul te bucură. Așa e 2013. E anul în care am primit piesele. Rămâne un an rău, pentru că nu am reușit să le leg…

Acum, la vreme de bilanț, singura soluție care-mi vine în minte este să iau distanță, să mă retrag. Poate că o privire de ansamblu, de la distanță, îmi va schimba perspectiva.

Lapte, iubire și regrete

Cu toate că pe primul meu născut nu am reușit să-l alăptez decât extrem de puțin, cu toate că alăptarea, atunci, a fost cel mai crunt chin pe care mi-l puteam imagina, cu toate că mi-am găsit cele mai bune scuze și că sentimentul de vinovăție nu exista, către sfârșitul celei de-a doua sarcini, când mă trezeam noaptea, simțeam în nări mirosul de lapte. Îl simțeam puternic, amintirea zilelor puține în care-l alăptasem pe Victor era atât de puternică încât parcă se întâmplase ieri. Și trecuseră 5 ani de atunci. Simțeam plăcere la amintirea acelui miros și mai ales dorință. Mi-am dat seama că-mi doream cu toată ființa mea să repet acea experiență. Chiar dacă eu o percepusem ca fiind distrugătoare pentru mine, corpul meu își dorea să fie din nou hrană pentru altcineva.

Citisem mult între timp, știam cât de bună și de benefică e alăptarea dar nu știam cum să fac ca să reușesc…Am mai scris în anii ce-au trecut cine mi-a fost de un real ajutor, am să mai menționez încă o dată doar două nume: Andreina Balog și Rox Duduș, cu toate că acum sunt mult mai multe fete care oferă ajutor…Acum 8 ani exista informația dar trebuia să sapi după ea, acum este peste tot, din fericire.

S-a născut Vlad și l-am avut cu mine relativ repede…m-am dăruit lui din prima clipă, cu bucurie, dar și cu frică. Mi-era frică de un nou eșec. Mi-a fost frică să-mi spun că-l voi alăpta 3 luni, ori 6 luni…9 luni deja părea atât de mult. De data asta știam că n-o să-mi mai găsesc scuze dacă o dau în bară. I-am împărtășit Andreinei gândurile mele, temerile că nu voi reuși iar ea m-a încurajat să mă bucur de moment, să las lucrurile să se întâmple, fără termene – cât va fi să fie! Și tot niște vorbe de-ale ei m-au însoțit pe drumul ăsta: alăptarea este ok atâta timp cât și mama și copilul se simt bine. Când unul dintre ei nu mai vrea, alăptarea nu își mai are sens…

Pentru noi a avut sens pănă acum, de curând. De câteva luni am început să mă surprind plecând brusc de lângă Vlad, în timp ce el sugea…gest însoțit mental de imaginea cățelei care-și alăptează puii deja măricei și brusc, se ridică să latre după ceva numai de ea știut, brutal, aparent fără milă. Iar Vlad, la fel ca și puiuții de câine, nu se împotrivea. A acceptat plecările mele senin. M-am întors către mine ca să-mi dau seama ce se întâmplă și am aflat că nu mai eram pe deplin mulțumită, nu vreun motiv rațional mă făcea să plec, era doar o reacție corporală…A fost momentul în care am luat în calcul înțărcarea. Și m-am surprins descoperită, citisem despre alăptare, despre mastite, despre pusee de creștere, dar prea puțin despre înțărcare. Am găsit sfaturi cum că e bine să pleci de-acasă câteva zile și se înțarcă copilul…mi s-a părut prea crud, nu aș fi putut să fac asta. Mie mi-e greu să-mi las copiii chiar și când am motive mai…umane, dar ca să comit o asemenea cruzime a fost peste puterile mele. Am mai găsit varianta cu mâzgălirea sânului cu carioca neagră și prezentarea lui ca fiind rănit…asta mi se pare hilară. Și crudă, deasemenea. În cei 2,8 ani de alăptat s-a întâmplat de multe ori ca Vlad să nu apuce bine sfârcul și să mă doară. De fiecare dată i-am spus să-mi dea drumul și să apuce din nou. După doi ani, când deja vorbea, un astfel de incident nu rămânea fără urmări. Se interesa dacă mă mai doare, se asigura că sânul este bine, că nu există răni. S-a întâmplat și să descopere câte o urmă…a refuzat să mai sugă un timp, pe motiv că mă doare. A avut mereu grijă de mine, i-a păsat, s-a asigurat că nu-mi face rău. Cum să-i fi arătat un sân maltratat cu carioca și să-l mint că el mi-a produs acea rană? Cum să-l fi făcut pe el vinovat de o închipuită suferință a mea? Nu ar fi fost corect…

Apoi varianta cu autoînțărcarea. Asta părea cea mai blândă dar din păcate, nu era pentru noi. Sau poate da? Cert este că, de la un timp, când Vlad se supăra pe mine, ca să mă pedepsească, refuza să mai sugă, refuza să mai împărtășească cu mine un dar cum altul nu există. S-a întâmplat asta și la începutul vacanței noastre, a adormit în vreo două seri fără sân. Apoi m-a întrebat cu toată seriozitatea din lume strânsă în ochișorii lui: mai ai ți? M-a luat pe nepregătite, nu mă așteptam la asta, iar răspunsul a venit pe neașteptate: NU. Nu, nu mai aveam disponibilitate. Și asta a fost tot. Sunt mai mult de două săptămâni de la acel NU și nu a mai cerut, nici măcar nu a mai pomenit…

Cum mă simt eu?

În primul rând mirată. Mă așteptam să fie grea înțărcarea, o percepeam ca pe o luptă. A fost de fapt o cerere și un refuz. A fost pentru mine o lecție, un omuleț care mi-a arătat cum se primește un refuz. Nu s-a schimbat nimic, la fel de mult stă la mine în brațe, la fel de des îmi spune că mă iubește, la fel de mult se pisicește pe lângă mine cerându-mi o confirmare a faptului că-l iubesc. Lumea lui este suficient de solidă cât să nu se năruie de la un NU. Nu a fost loc de interpretări, de îndoieli, de crize. Omulețul meu drag știe că-l iubesc chiar și atunci când îl refuz. Și cum naiba să nu mă mir, când întâlnesc în munca mea adulți a căror lume se năruie de la un NU, sunt adulți care au nevoie de multă muncă pentru a reuși să fie rezonabili când primesc un NU???

Mă bucur pe de-o parte că s-a încheiat. Nu trăiesc senzația despre care am mai auzit pe la alte femei, cum că în sfârșit sunt stăpână pe corpul meu…o să revin la asta. Dar simt că sunt îndreptățită în sfârșit să mă îndrăgostesc din nou. Simt libertatea de a privi cu dragoste și cu speranță către un anume bărbat.

Cât despre corpul meu, acesta a fost complet atunci când alăptam. Atunci m-am simțit deplină, completă, naturală. Doar în acea perioadă mi-am folosit corpul la capacitate maximă. Să dai viață, să fii hrană și adăpost, ăsta e cel mai înalt munte pe care-ți poți urca corpul.

Îmi aduc aminte, la prima sarcină, când Răzvan a simțit pentru prima dată copilul care mișca în mine…am văzut în ochii lui bucurie, mirare și mai ales regret. M-am simțit atunci binecuvântată că pot purta în mine viață, nu bănuiam că pot să fiu și hrană.

Îmi spun oamenii să mă bucur că am băieți, că femeile se chinuie…Mie îmi pare rău că nu am și o fată, femeile sunt binecuvântate, ele au șansa să înfăptuiască ceva ce bărbații nu cred că pot cuprinde cu mintea ori cu sufletul. Să fii femeie e un dar, nu un chin. Să dai viață altui om este miracol, este magie.

De-aici vine regretul, pentru că da, simt și o mare tristețe acum, la mai bine de două săptămâni de la înțărcare. După ce alăptarea a devenit ceea ce trebuia să fie din prima clipă și anume DAR, am privit cu speranță la viitor. Îmi doream și un al treilea copil, îmi doream să mai nasc și aveam sentimentul plăcut că voi mai da acest minunat dar și altui copil. Răzvan însă nu mai vrea, așa că mă regăsesc acum cu un mare, extrem de mare regret. Aproape că nu vreau să accept că nimeni, niciodată nu va mai primi darul meu. Și asta e foarte trist. Abia ăsta mi se pare un sfârșit. Și este sfâșietor de trist. Este sfârșitul meu ca femeie. În ciuda marketingului, în ciuda teoriilor feministe și mai puțin feministe, în ciuda imaginii total sexualizate și de ce nu, chiar pornografică pe care o are femeia astăzi, eu m-am hrănit cu feminitate atâta timp cât mi-am îndeplinit funcția ancestrală, aceea de a naște și de a hrăni cu lapte și iubire. Dacă astea nu sunt, e doar tristețe.

Clasa pregatitoare

Încă de când a început Victor gradiniţa am luat parte, fără să vreau la nebunia cu clasa pregătitoare. Fără să vreau pentru că nu am simţit vreodată să combat ori să discut despre asta. Dar deja este mult peste limita mea de suportabilitate.

La început, vreo doi ani, la fiece şedinţă cu părinţii mi se băgau pe gât tot felul de hârţoage pe care să le semnez, ÎMPOTRIVA clasei pregătitoare în şcoli. Însoţite de ore plictisitoare în care o educatoare bătrână ne explica de ce NU trebuie să treacă clasa pregătitoare în şcoli.

Mie personal mi se rupe, chiar nu mă interesează unde e clasa pregătitoare.

Dar atât am fost de agasată de argumentele celor care NU vor clasa pregătitoare în şcoli, încât o să le iau un pic la puricat argumentele. Menţionez încă de acum că sunt lucruri pe care le-am auzit cu urechile mele la şedinţele cu părinţii de la grădiniţa unde a mers fi-miu.

1. Spaţiul nu este adecvat vârstei. Şi la grădiniţă este? Fi-miu a mers la grădiniţă de stat şi acum la şcoală de stat. Mobilierul mi se pare mult mai mişto la şcoală, la clasa pregătitoare. La grădiniţă aveau nişte giorse de scaune din care ieseau şuruburi şi bucăţi de placaj. La clasa pregătitoare din şcoală au mobilier nou. Restul, pozele de pe pereţi, materialele şi orice altceva se mai află în sală se află acolo prin bunăvoinţa părinţilor şi a învăţătorilor. PUNCT

2. În şcoli nu există wc-uri mici, pentru copii. Nici la unele grădiniţe nu există. Dar, acolo unde nu există, au înălţătoare. Se găsesc la Ikea extrem de ieftine. Sunt convinsă că măcar 2,3 părinţi dintr-o grădiniţă/şcoală fără bude mici, ar avea disponibilitatea să cumpere pentru uzul comun câteva înălţătoare. În altă ordine de idei, câţi dintre voi v-aţi montat wc-uri mici acasă? De 7 ani de când am copil merg mai mult prin case cu copii şi jur pe roşu că nu am văzut niciodată nici un wc mic, pentru copii. deci, dacă acasă copilul se poate pişa în wc de adulţi, la grădiniţă/şcoală, are vreo jenă? Da, ştiu, o să ziceţi că acasă îl ajută părintele! Pe bune? Eu n-am mai intrat peste fi-miu în budă de nici nu mai ştiu când. Acum la 6 ani, la 7 ani, în nici un caz şi nici nu cred că voi vă săltaţi fetiţele pe budă sau vă ţineţi băieţii de puţă, la 6 ani.

3. Nu există personal calificat. Brusc trebuie dublă specializare şi învăţătorii nu au.

Dintotdeauna au fost părinţi care şi-au dus copiii la şcoală de cum au împlinit 6 ani şi, extrema cealaltă care şi-i duc mult după 7 ani. În aceeaşi clasă sunt copii de 6 ani şi copii de 7 ani şi 11 luni. Dintotdeauna a fost aşa. Şi s-au descurcat învăţătorii. Eu n-am făcut pedagogicul dar nu pot să cred că la acel liceu îi pregăteşte să înveţe copii de peste 6 ani, şi dacă cumva vine unul de 5 ani şi 11 luni, învăţătorul se va afla în faţa unei situaţii excepţionale şi nu va face faţă. Hai să fim serioşi! Sigur că pentru învăţător este cu atât mai uşor cu cât plodul e mai mare, dar ăsta chiar nu-i motiv de disperare.

4. Sunt în compania altor copii mult mai mari. Mult înseamnă de fapt maxim clasa 4-a, deci maxim 11 ani. Adică, pe hol, se poate întâlni unul de 6 ani cu unul de 11 ani. WOW! E ca şi când s-ar întâlni fi-miu cel mic, cu fi-miu cel mare. Ce catastrofă!

Păi da, o să ziceţi, că se pot bate. Dap, se pot bate. În principiu, sunt în şcoală, ar fi firesc să existe nişte profesori care să poată interveni. Şi de obicei nu sunt, că sunt la ţigări în cancelarie. Deci problema nu e la copii, că-s prea mari, ci la cadrele didactice, că-s prea absente.

O să mai ziceţi că ăia mari vorbesc urât şi învaţă şi aştia mici. HA HA HA! Voi acasă sunteţi nişte mici sfinţi, nu vă scapă nici o înjurătură, nici un căcat, nici un băga-mi-aş. De la şcoală, de la cei mari învaţă…pe cine aburim aici? Ai mei amândoi folosesc şi cuvinte interzise. Le-au învăţat de la noi, nu de la şcoală. Şi până la urmă, dacă le folosesc cu moderaţie şi în contextul potrivit nu fac decât să se înscrie în normalitate. decât să ajungă nişte frustraţi ori să dea în cap cuiva pentru că nu ştiu ce să facă altceva, prefer să tragă o înjurătură răcoritoare când sunt plini de spume.

5. Se plictisesc să stea pe scaun 4 ore, la şcoală. Dragilor, ţin să vă spun, celor care nu ştiţi şi să vă scot ochii celor care ştiţi, că există la grădiniţe, matracuce ori fosile care îi pun în faşa televizorului la desene, pe scăunele. Ilegal, desigur. Dar există. La clasa pregătitoare, la şcoală, în programă, la fiecare oră de curs sunt prevăzuţi timpi de joacă, pe covor, cu jucării. Dacă nu se respectă, e de datoria voastră, a părinţilor, să băgaţi pumnul în gură celor care nu respectă.

Nu-mi mai vin acum alte argumente invocate, dar cu siguranţă mai sunt.

Singurul valid pe care l-am auzit şoptit de către o mămică, timid şi evident ignorat şi adânc îngropat în primul rând de către părinţii care-şi urlau argumentele de mai sus, a fost faptul că, grădiniţele cu program prelungit ţin copiii până la o oră rezonabilă, la care părintele poate ajunge de la serviciu. odată cu începerea şcolii, fiecare trebuie să găsească o soluţie, alta decât cea gratuită, pentru a rezolva cele trei sferturi din zi cât copilul urmează să fie singur. Spinoasă problemă! Abia aşa înţeleg lupta disperată a unora de a păstra locul copilului la grădiniţă până la adânci bătrâneţi. Odată cu începerea şcolii pentru o parte din părinţi devine imperios necesar să scoată nişte sume astronomice din buzunar pentru after school ori pentru bonă. Ăsta da argument…Dar are o altă soluţie, se poate rezolva strict această problemă. Frecangeala cu clasa pregătitoare care-i când la grădi când la şcoală nu face decât să cheltuie din banii noştri şi să nu rezolve de fapt nici o problemă.

Fu-se, fu-se şi se duse!

Fu-se, fu-se şi se duse! Am avut mari realizări anul ăsta şi totuşi îl închei nu cu foarte mult entuziasm. Am avut ani şi mai buni, ori poate starea mea era mai euforică…

Ne-am mutat pe 28 august. Prima noapte în casa nouă mi-am petrecut-o uitându-ma din pat, pe geamul fără perdea la luna aproape plină. Fără să ştiu atunci, practic, cum e cu fazele lunii. Au trecut de atunci patru luni. Azi-noapte am uitat să trag draperia, aşa că m-am salutat iar cu luna, de data asta prin perdea, dar tot aproape plină. Mda, în astea patru luni am văzut cum creşte luna şi cum pe 1 ale lunii, devine rotundă şi plină, pentru ca apoi să scadă…şi să dispară din cadrul ferestrei mele. Mă gândesc că arhitecţii au proiectat acea fereastră de la casă special ca să ne salute luna când e ea la dimensiune maximă. Ori poate a fost doar o întâmplare menită să mă (re)conecteze la natura cea pe care atât de mult o iubeam şi de care m-am rupt atunci când m-am mutat printre betoane. Ştiu că nu pare mare chestie, mai ales că nu a fost printre dorinţele pe care mi le-am pus la revelionul trecut. Dar, atunci când m-am mutat prima dată şi când pe fereastră vedeam blocul cenuşiu din faţă iar deasupra aveam betonul de la balcon în loc de cer, şi când pe străzile din centru nu creştea nici măcar un fir de iarbă, am suferit enorm că nu mai simţeam cum vine primăvara, ori cum se duce vara…Am simţit-o atunci ca pe o mare pierdere, cu timpul însă m-am obişnuit să trăiesc aşa şi nici măcar nu-mi mai doream altceva…

Asta cred că e cel mai tare lucru pe care l-am câştigat anul acesta, mai ales că nu l-am aşteptat.

Anul acesta pe care, hai să recunoaştem, l-am simţit cam greu a fost o lecţie de viaţă. Nu am avut mari pierderi, slava cerului, dar pentru mine care eram obişnuită să spun „Vreau”, iar altcineva să facă, anul acesta a venit cu multă muncă, cu mult efort. Am realizat multe şi toate pe barba mea. Am muncit pentru fiecare mic câştig, în cea mai mare parte am fost singură cu copiii, fără ajutorul jumătăţii. Nu mă plâng, dar cred totuşi că a cam exagerat şi sper pentru anul care vine, să petrecem măcar concediile împreună. Şi cu toate că sună destul de naşpa, trec asta tot la câştiguri pentru că tot efortul şi munca au venit la pachet cu creşterea stimei de sine. Am căpătat încredere în mine, acum ştiu sigur că pot să fac lucruri.

La lucruri mai puţin bune aş trece sănătatea din ce în ce mai şubredă a mamei şi alături de asta, prăpastia care parcă mai mult se adânceşte între noi. Nu am reuşit niciodată să comunic cu ea, nu am reuşit niciodată să simt că e mândră de mine şi, ceea ce e şi mai rău nu m-a împins niciodată nimic să împărtăşesc ceva cu ea. Chiar şi când m-am simţit foarte singură şi pe interior îmi urlam durerea către ea, tot nu am reuşit să scot vreun cuvânt. La dorinţe pentru anii ce vin aş trece o altfel de relaţie cu mama şi măcar de aş reuşi să schimb eu ceva, să fac eu un prim pas…

Pe urmă, o altă nereuşită a fost faptul că nu am găsit o soluţie acceptabilă şi viabilă de colaborare/asociere pe termen măcar mediu…nu+i mare lucru, dar la începutul lui 2012 nici nu visam că va fi aşa de greu. Pentru 2013 sper să am mai mult noroc.

A fost un an în care m-am lansat în câteva proiecte, pe unele le ştiţi, altele le păstrez pentru anul ce va veni şi sper să fie adevărate surprize surprize 🙂

Cam asta! Nu fac alte bilanţuri, nu simt nevoia să structurez mai mult…

Sper la un 2013 cu sănătate, cu relaţii mai…prezente, cu mai mult entuziasm, cu mai mulţi bani şi asta vă doresc şi vouă.

La mulţi ani!

 

Primul an de mămicie

Care dintre ei?

Victor, cel mai iubit dintre pământeni sau Vlad, cel mai înţelept?

poza primul an

Entuziasmul meu a fost imens la Victor. Îl vedeam ca fiind genial, mă fascina absolut tot ce făcea.

M-am adaptat destul de greu la viaţa de mămică, îmi era frică să rămân singură cu piticul, îmi era teamă că nu voi înţelege ce vrea, că el o să plângă iar eu nu o să ştiu ce să fac…În realitate lucrurile stăteau tocmai pe dos, îl simţeam înainte de a începe să plângă şi ştiam exact ce vrea şi cum trebuie să răspund nevoii lui ca să se liniştească. Dar încrederea asta am căpătat-o mult mai târziu.

Cu Vlad a fost altfel, la el am fost stăpână pe propriile mele gânduri şi trăiri, din prima clipă am avut sentimentul că suntem o echipă şi că el ştie şi acţionează ca atare. Nu am simţit nevoia să fiu ajutată, am preferat să fac totul singura.

În primul an cu Victor, viaţa mea a fost prinsă de rutină precum prinde o pânză de păianjen. Totul era bine calculat, pe zile, pe ore: trezit, mâncat, toaletarea de dimineaţă, ieşit afară, gustare, masă de prânz, somn de prânz, gustare, iesit afară, baie, masă de seară, somn. Cu stresul de rigoare, pentru că dacă nu respectam o singură oră, le ratam pe toate şi trăiam cu impresia că nu va mai adormi şi atunci o mare catastrofă se va abate asupra noastră.

La Vlad, în primul nostru an împreună am umblat mult. Construiam casa, când ne era lumea mai dragă primeam telefon că mergem la casă. Aruncam repede in geantă un pampers şi un pachet de şerveţele şi o tuleam. De mai mult nu am avut nevoie. Nu i-am făcut nici un program, şi l-a făcut singur, destul de asemănător cu al lui frate-su, diferenţa a fost doar că eu am fost mult mai relaxată. Libertatea-i dulce tare, iar în primul an cu cel de-al doilea copil am gustat-o din plin.

În primul an cu Victor nu am ratat absolut nici o activitate pentru copii, am mers cu el la gimnastică pentru bebeluşi, la masaj, la înot, la fel de fel de nebunii. Îmi aduc aminte că mi se părea esenţial să-l duc la aceste activităţi, trăiam cu impresia că se dezvoltă mai bine şi mai ales că eu nu pot să fac tot ceea ce făceau alţii.

În primul an cu Vlad nu am găsit absolut nici o activitate care să mi se pară esenţială pentru el. Nu am mai găsit gimnastica atât de neînlocuit în dezvoltarea lui, masajul i-l făceam eu şi recunosc că de cele mai multe ori nu aveam chef, înotul care la vârsta aceea e doar bălăceală fără noimă i l-am asigurat eu din plin…cert este că a mers singur în picioare tot la 11 luni, la fel ca fratele lui. Doar că nu am mai cheltuit bani aiurea şi nu am mai fost legată de ore, de cursuri, de distanţe.

Care an a fost mai fain? Amândoi. Categoric. Primul meu prim an cu copil a fost ca o dulce beţie de îndrăgosteală şi de descoperire de sine şi de alţii, al doilea meu prim an cu copilul a fost relaxat şi liniştit şi mai ales liber de orice fel de constrângere.

Dacă mi-aş dori să fi fost altfel? Poate o combinaţie între entuziasmul de la primul copil, cu libertatea şi relaxarea de la al doilea copil. Oricum ni-l dorim şi pe al treilea, deci şanse am, nu sper degeaba.

Acasă

Vorbeam deunăzi cu prietena mea Iuliana despre acasă. Ea a locuit în buricul Bucureştiului până anul trecut, apoi s-a mutat în altă parte şi îmi povestea că centrul Bucureştiului este incă acasă pentru ea. Şi că de câte ori are de mers undeva îşi face traseul nu pe drumul cel mai scurt ci pe drumul care trece pe lângă acasă.

Cam la fel simţeam eu pentru prima mea casă. M-am născut în Bucureşti şi primul loc în care am locuit, până la 14 ani, a fost un apartament mic într-un bloc comunist din Drumul Taberei. Acolo am crescut, acolo mi-am făcut primii prieteni. Locuiam la etajul 10 si primăvara când înfloreau lalelele la crescătoria de lalele, de la mine de pe balcon vedeam câmpul roşu. Şi mergeam la furat de lalele. Adică săream gardul şi furam o lalea, hai maxim două….dar era aventura vieţii noastre să scăpăm de paznici. Uneori nu scăpam, ne prindeau şi ca pedeapsa ne mânjeau pe faţă cu cenuşe. Până ajungeam acasă, afla toată lumea că am fost la furat de lalele şi că am fost prinşi 🙂

N-aveam voie să primesc copii în casă în lipsa părinţilor mei şi mi se părea crunt. Aşa că am găsit o soluţie de compromis, ne jucam pe scara blocului spre disperarea vecinilor. Şi uneori îmi uitam cheia în casă. Aveam yală din aceea şmecheră care se închidea singură, dacă uitam cheia în casă…aleluia, trebuia să aştept să vină părinţii de la serviciu şi inevitabil să afle că am golănit pe scara blocului. După ce de mai multe ori am fost certată pe tema asta, când iar mi-am uitat cheia, am hotărât să nu mai aştept să vină ei. Împreună cu vecina şi colega mea de clasă, Sandra, l-am căutat pe Alin, un alt coleg de clasă, şi împreună ne-am urcat pe terasa blocului (de 10 etaje) de unde Alin a sărit la mine în balcon, a intrat în casă şi a deschis uşa. Credeam că nu o să afle ai mei, dar de cum s-au dat jos din autobuz a început să-i oprească lumea ca să le povestească ce ispravă făcusem. 🙂

Când am intrat la liceu, era şi mai fain, pentru că seara mă întorceam cu autobuzul acasă, un autobuz plin ochi de liceeni, cu glume, cu poante, cu miştouri, cu prietenii, cu primii fluturi de îndrăgosteală în stomac.

Şi brusc, ai mei au decis să ne mutăm. Din prima clipă am urât casa în care urma să ne mutăm. Îmi fura tot, îmi fura copilăria, prietenii, speranţele. Ne-am mutat într-o iarnă în apartamentul spaţios de pe Calea Victoriei, în buricul târgului. De unde în Drumul Taberei aveam un pătuţ înghesuit în sufrageria micului apartament de două camere, m-am trezit în Calea Victoriei că aveam camera mea, uriaşă, mai mare decât tot apartamentul micuţ în care locuisem până atunci. M-a încântat, trebuie să recunosc, dar nu m-a făcut să iubesc casa. Acasă era încă în Drmul Taberei. Îmi era dor de prietenii mei, mergeam mereu să-i vizitez. În noul bloc nu erau copii de vârsta mea, de fapt nu erau copii deloc. La liceu aveam colegi care veneau din cartiere, prea puţini stăteau pe lângă mine şi din cei puţini doar o fată a fost pe gustul meu. Deci de unde aveam prieteni grămadă şi infinit de multe alternative de petrecere a timpului liber, am ajuns să am o singură prietenă cu care să pot sta fie la mine fie la ea acasă. Pentru că în centru, pe Calea Victoriei, nu prea ai cum să stai afară, în faţa blocului. Trist.

Îmi lipseau drumurile cu autobuzul, gălăgia liceenilor…

Mi-a luat câţiva ani să mă acomodez. Mi-a luat câţiva ani ca să găsesc avantajele statului în centru. Sunt avantaje, nimic de contestat. Dar nu atât de mari încât să mă dau peste cap ca să locuiesc în centrul Bucureştiului. Dezavantaje însă sunt cu carul. Atât de multe şi atât de mari încât au amplificat ura mea faţă de acea casă.

După ce m-am căsătorit, am început să visez să avem şi noi propriul acasă. Acasă din Drmul Taberei pălise, nu-l mai simţeam acasă, acasă din Calea Victoriei nu a fost niciodată un acasă adevărat…deja simţeam nevoia unui acasă al meu, al nostru.

Şi acest acasă nu putea să fie decât la curte. Amândoi ne doream casă cu curte. Când bobul Victor prindea contur, ne-am luat inima în dinţi şi am cumpărat terenul. Apoi am lălăit-o, nici unul dintre noi nefiind foarte chibzuit…Când a apărut şi bobul Vlad în burta mea, deja am simţit că nu mai e cale de întors şi am început să ne gândim mai serios la casa ce urma să o construim.

Acum s-a făcut o lună de când o locuim, de când o însufleţim. Am muncit mult şi încă suntem la început de drum, mai avem mult de tot până să putem spune că este gata. Dar este acasă. Şi este acasă pentru toţi. Chiar şi Vlad cel mic chiuie cu bucurie când ne apropiem „caşa, caşa”. Mi-era teamă să nu confuzăm copiii numind acasă şi actuala casă şi fosta casă, dar nu, din prima clipă fosta casă a devenit apartamentul, iar acasă a fost aici.

Oameni prin viaţa mea: Croitoreasa

O cheamă Mariana, dar eu de când o ştiu, o ştiu de Croitoreasa.

Ieri am cumpărat material pentru perdele, draperii şi husă de canapea. Iar azi le-am croit. Şi nu am terminat încă. Mi s-a părut îngrozitor de greu şi de migălos. Mie-mi place să croiesc diverse chestiuţe, să mă joc cu maşina de cusut, dar la chestii mari nu mă bag, pentru că nu am răbdare. Clar. Nu sunt cel mai perseverent om, stau prost de tot cu răbdarea…deci, azi, după ce am tăiat vreo trei perdele, am început de ce naiba fac eu treaba asta. Mai ales că maşina de cusut mi-e stricată, deci nici pomeneală să le şi cos. Păi, răspunsul logic pare să fie că încerc să fac economie. Dar nu. Nu aş face aşa o muncă pentru o mică economie. Şi atunci de ce. Păi e simplu. Pentru că Croitoreasa nu are timp să mi le croiască, poate, poate îşi face timp să mi le coasă. dar e cu poate.

Simona, fata Croitoresei, are o fetiţă de doi ani şi ceva, a început serviciul, nu s-a încumetat să dea puica la grădiniţă, aşa ca bunica-Croitoreasa stă cu nepoata şi nu mai are timp de croitorit. Ghinionul meu! Da, ok, e plină lumea de croitorese, n7umai eu mai ştiu vreo patru care ar fi fost bucuroase să-mi facă perdelele şi husa de canapea. Dar Croitoreasa rămâne totuşi prima opţiune, chiar şi atunci când mă pune să fac muncă de Sisif şi să croiesc eu tot.

Azi, între foarfecă, cretă şi ace cu gămălie, mi-am dat seamacă şi ea e un om prin viaţa mea.

Mama mea merge la ea dintotdeauna. Şi sunt prietene. Când eram eu mică şi Simona Croitoresei şi mai mică, îşi povesteau ele, mândre nevoie mare, minunile pe care le înfăptuiau odraslele. Şi i-a povestit mama odată, cum am făcut eu supă de roşii şi cât de bună mi-a ieşit. Şi că am fost singură acasă şi singură am făcut supa. Simona, a auzit totul şi a fost foarte impresionată. Am devenit un fel de model pentru ea…şi şi-a stabilit un ţel din a face şi ea supă de roşii când va fi singură acasă 🙂 Greu de realizat, dacă stăm să ne gândim că mama ei lucra de acasă 🙂

La banchetul de la finele clasei a 4-a am avut o rochiţă cloş, albă cu buline bleumarin si cu gulerul cu dungi, gen marinar. o combinaţie tare îndrăzneaţă, buline cu dungi. Îmi amintesc rochiţa, mi-a plăcut tare mult.

La finele clasei a 8-a am avut o fustă roz cu o croială tare ciudăţică şi o cămaşă albă, cu volane.

La finele liceului mi-a făcut o rochiţă din mătase bleu. Prietenei mele i-a plăcut foarte mult (mai mult decât mi-a plăcut mie, probabil), aşa că mi-a luat-o ea, iar eu la banchet am purtat o rochie neagră, rochia prietenei mele. Rochiţa bleu am purat-o la serbarea de sfârşit de an.

Următoarea rochie pe care mi-o amintesc cu mare drag, este rochia roşie de mireasă 🙂 O mai am şi acum, chiar am purtat-o acum vreo doi ani, la o nuntă. Am găsit eu un model de rochie de mireasă şi mi-a făcut-o. Roşie. Am purtat-o la cununia noastră.

A fost apoi rochia de mireasă…eu urăsc rochiile de mireasă, nu-mi plac deloc, deci nu pot să spun că mi-a plăcut, dar ideea era că a fost cumva cu mine şi la nuntă.

Şi oricum, chiar dacă rochiile de mireasă nu-mi plac, am avut la nuntă o pelerină. O pelerină pe care o visam de când eram mică. Deci tot a fost bine.

A urmat botezul lui Vlad, cu cea mai tare rochie de alăptare ever 🙂

Iar acum, când ne mutăm la casa noastră, casă nouă, făcută aşa cum ne-o dorim, nu se putea să lipsească Croitoreasa.

Sper ca la următorul botez, tot ea să-mi facă rochia 🙂

Oameni prin viaţa mea: Maia

Uneori, când zac în vreun fotoliu cu ochii aţintiţi pe un perete gol, în momentele mele de maximă concentrare, când nu mă gândesc la nimic, îmi vin în minte întâmplări, frânturi de amintiri de când eram foarte mică. Şi mereu aceste imagini se învârtesc în jurul a câţiva oameni sau, dacă stau bine şi mă gândesc au în centru câţiva oameni.

Sunt oameni care au lăsat o urmă imposibil de şters în viaţa mea, în destinul meu. Sunt oameni care mi-au dat direcţie. Nu şi-au propus asta cu siguranţă, dar au reuşit. Mare parte dintre ei nu mai sunt şi totuşi sunt atâta timp cât amintiri există.

Nu o să-i iau în ordinea importanţei, pentru că nu ştiu care ar fi aceea. Şi nici în ordinea tăriei sentimentelor mele legate de ei.

O să încep pur şi simplu cu Maia.

Maia este femeia care a avut grijă de mine când eram mică. Nu mai ştiu de la câţi ani am stat cu ea. De fapt nu ştiu de când mama a plătit-o ca să stea cu mine. De cunoscut o cunosc dintotdeauna, probabil de când m-am născut.

Stăteam în Drumul Taberei, la etajul 10 al unui oribil bloc comunist. Şi Maia la fel.

Era o femeie grasă, care abia mergea din cauza unei probleme la picioare, artrită ma gândesc acum. Avea ochii albaştri şi buni. Şi era frumoasă, eu aşa o vedeam. Şi îmi amintesc că îi spuneam mereu că e frumoasă, iar ea mă mângâia şi îmi spunea că o văd eu frumoasă pentru că o iubesc…

Era căsătorită cu Tataie 🙂 Pe cât era ea de grasă pe atât era el de slab şi mic. Şi el era om bun, dar era beţiv. Aşa zicea ea. Eu nu l-am văzut beat aşa cum văd acum bărbaţii beţi. Nu făcea scandal, nu o bătea, nu vorbea prostii, nu cădea pe stradă…dar ea zicea că e beţiv, că bea orice ban pe care-l prinde. Şi ea, femeia blândă devenea aprigă când era vorba să-l certe. Când auzeam „arzăte-ar focul, să te ardă” era clar: Tataie iar băuse 🙂

Ea nu ieşea din casă, o dureau picioarele. în casă făcea treabă, spăla, călca, gătea, toate câte se fac într-o casă. Doar la cumpărături mergea Tataie. În afară de astea ea cosea. Cosea cele mai frumoase mileuri, din acelea pe etamină, cu garoafe mari la colţuri. Eram fascinată. Îmi doream să cos şi eu vreodată un astfel de mileu. Îmi plăcea cum stătea ea pe fotoliul de lângă pat, cu valurile de etamină curgându-i din poală şi cu patul plin de aţe colorate, pe care cu atâta măiestri le folosea. Cosea feţe de masă pe care le vindea. o căutau clientele şi îi dădeau comenzi serioase.M-a învăţat şi pe mine să cos şi am fost foarte fericită. I-am promis mamei că o să-i cos o faţă de masă minunată. A trebuit să se mulţumească cu o bucăţică mică de etamină cu câteva cruciuliţe roşii şi albastre 🙂 Maia a vrut să mă ajute, dar eu m-am ambiţionat să fac singură. Şi am făcut cât am putut. 🙂

Erau oameni săraci. Ea avea 4 clase, el mai mult, probabil vreo 8. Ea fusese infirmiera la spital în tinereţe, iar acum cosea. El era muncitor la IMGB. N-aveau copii, dar aveau casa plină de poze cu tineri. Şi dacă o întrebam cine sunt îmi spunea că-s copiii ei. Erau pacienţi de prin spital pe care-i îngrijise cu dăruire. Şi îi iubea. Şi ei o iubeau. Din când în cînd o vizitau. Şi uneori îi trimiteau clienţi pentru feţele de masă cusute.

Cumva se împrietenise cu un băiat, băiat care acum era poliţist, căsătorit şi cu doi copii. Nevasta poliţistului era de la ţară. Fie că el, fiind poliţist avea întîietate la cozile la orice de pe vremea comuniştilor, fie că ea mai primea de pe la ţară diverse, cert este că din când în când le mai aduceau şi lor câte ceva, ouă, câte un pui…

Maia punea deoparte pentru mine câte puţin din fiecare şi venea şi-i aducea mamei ca să-mi facă şi mie. Tataie, nu o dată, fura câte un ou şi ne trezeam cu el la uşă, cu oul ascuns adânc în buzunarul pijamalei. Tot pentru mine. Când descoperea Maia, il certa, credea că a furat un ou ca să-şi cumpere de băut. Şi mama trebuia să-l dea de gol şi să-i spuna că de fapt mi-l adusese mie. Atunci se înduioşa Maia şi în ochii ei albaştri i se citea toată iubire. Îl iubea mult pe omul ei, chiar dacă mereu îl certa. Şi ştia că e om bun.

Când m-am făcut mai mare mă trimiteau ai mei la diverse mici cumpărături…M-au trimis o dată la Sifoane, să cumpăr o sticlă de sirop, concentrat. Pe drumul de întoarcere m-am luat cu joaca şi am spart sticla. 😦 M-am dus plângând la Maia, întotdeuna când făceam vreo boacănă mă duceam la ea, că nu mă certa. A scuturat cioburile, a spălat sacoşa, din aceea de fâş cum erau pe vremea aceea, a uscat-o la aragaz şi între timp mi-a dat bani şi m-a trimis să mai cumpăr o sticlă…Mamei i-am spus eu, abia peste câţiva ani 🙂 Şi a certat-o pe Maia că mă acoperă şi că nu-i spune toate prostiile pe care le fac.

Mi-a povestit mama că atunci când eram mică, după ce scăpasem de scutece, teoretic, şi purtam chiloţi, mai făceam pipi pe mine. Şi Maia nu-i spunea…aşa că a găsit mama soluţia, îi lăsa doar o pereche de chiloţi ca să ştie dacă am făcut pe mine sau nu. Şi Maia spăla chiloţii şi stătea cu ei pe cap şi cu mine în braţe la geam, la soare ca să se usuce. Şi mama, tot se prindea, pentru că îi vedea că nu erau călcaţi. Dar se făcea că nu vede ca să nu o întristeze.

Şi mai avea Maia grijă de încă un copil, de Sandu. Când ne-am făcut mai mari, eram geloşi şi o întrebam pe care-l iubeşte mai mult. Ne lua în braţe şi ne mângâia şi ne spunea că ne iubeşte la fel de mult. Visa ea ca eu să mă fac doctor iar el să se facă aviator. Spunea că vrea să fie aşa, ca să mă aducă Sandu repede cu avionul şi să o tratez când o dor picioarele 🙂 Şi o mângâiam pe picioare, iar ea se lumina la faţă şi ne spunea că nu o mai doare. Iar noi o credeam.

Nu ne lăsa să o pupăm. Zicea că e bătrână şi că are pielea urâtă…Am rămas cu chestia asta, nici acum nu pup oamenii bătrâni. Cu toate că eu pe ea o vedeam frumoasă.

Mă făcusem mare, deja stăteam singură acasă, cu cheia de gât. Şi după ce epuizam toate prostiile pământului, cu copiii din bloc, mă duceam la maia. Când veneau ai mei de la serviciu, nu mă găseau în faţa blocului, ci la Maia.

De multe ori mă duceam la ea şi seara, înainte să mă culc, când venea Tataie de la muncă. Ştiam că-i face cartofi prăjiţi şi mă înfiinţam şi eu. Iar el mi-i dădea mie pe toţi. Iar ea, după ce plecam, punea să-i prăjească şi lui alţii, că era omul flămând după o zi de muncă.

Nu-mi dădea sfaturi, nu-mi spunea ce să fac sau cum să fac. Doar mă iubea. Şi îmi spunea să-i dau de pomană fructe când n-o mai fi. Îi plăceau prunele.

A murit când eram eu în clasa a 8-a. A murit la spital, la Municipal. În chiar ziua aceea fusesem cu mama în Cişmigiu şi la întoarcere, aşteptând troleibuzul la Eroilor, am rugat-o pe mama să mergem la Maia, la spital. Nu a vrut, era prea obosita. Când am ajuns acasă ne-a sunat poliţistul, cel care-i aducea ouă, să ne anunţe că a murit.

Nu-mi plac prunele. Dar încă mai cumpăr prune ca să dau de pomană.

L.E. Abia după ce am scris, am realizat că azi e Sf. Petru şi Pavel. Pe Maia o chema Paulina. În loc de buchet de flori.