Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua36

Mi-e foarte dor de mama. Nu am fost niciodată foarte apropiate, dar acum abia aștept să o strâng în brațe.
Cu puține zile înainte să rămân în casă i-am scris un sms unui tip și îi spuneam că știu că o să se termine, dar să mai aștepte puțin. Îi scriam asta în condițiile în care nu aveam vreo relație, poate doar o tentativă de prietenie chinuită, împinsă de la spate de mine. Încă mă întreb de ce naiba am scris mesajul acela, ce am vrut să spun și mai ales ce simțeam că se termină, pentru că îmi amintesc clar senzația aia de aproape de final. El mi-a răspuns destul de urât așa că nu am continuat discuția, dar acum mă obsedează să-l întreb dacă chiar avea rost să se poarte urât.
Cred că e o întrebare și pentru mine.
Mai înainte de asta, cred că prin februarie îmi tot cerea un cunoscut din altă localitate să ne vedem. Nu prea am avut timp, am găsit o variantă nu prea bună, până la urmă am găsit una bună, dar nu s-a întâmplat, iar în final mi-a zis așa degeaba că nu ne vedem pentru că nu vrea să ne vedem, fără nicio altă explicație.
Ăștia sunt oameni pe care i-aș întreba dacă chiar are rost să te comporți așa. I-aș întreba până mi s-ar usca gura și sunt sigură că nu ar găsi răspunsul potrivit.
Nu are rost să ne facem căcaturi unii altora. Putem pur și simplu să ne luăm la revedere și să nu ne mai vorbim, iar dacă vreodată vrem iar să ne vorbim să nu ne fie rușine să o facem pentru că am fost cândva nemernici. Putem să nu fim prieteni fără să fim jigodii.
Mă obsedează să-l întreb pe primul dacă avea vreun rost…Mi-e că dacă îl întreb fie crede că îi fac curte, fie că îi reproșez că e prost. Curte nu-i fac, dar un pic de reproș cred că e în întrebarea asta. Și dacă fac un reproș sau dacă insinuez că e prost, nu mă transform eu oare într-o mică nemernică?
Să-l întreb?
Totul va fi bine!

Tânjesc după ceva

pixabey

Un fado melancolic mă poartă către alte vremuri, pe un drum liber, cu munții mari la orizont, viteza fluturându-ne pletele și muzica provocându-ne să o urmăm, cu emoție și multă veselie. Un fado cântat de o frumoasă fată într-un loc ce pare acasă. Masa retrasă, lumina caldă și difuză, ceaiul aromat servit în cești alese pentru fiecare în parte, tablourile ce adună în jurul lor mici lumi distincte, totul arată ca o călătorie și totuși atât de acasă. Corpul devine greu și își ocupă cu generozitate locul într-un spațiu ce poate deveni al meu pe perioadă limitată. Fado înseamnă destin și de cele mai multe ori este asociat cu ”tânjesc după ceva”

Nici anul acesta n-am reușit să iau un pic din Lisabona la mine acasă, ci doar să las muzica asta să crească în mine dorința, să-mi smulgă promisiunea că mă voi lăsa purtată către țara la cere visez de ceva timp.

Am Grecia acasă, un mic colțișor. Am și Italia în condimente și paste colorate. Tânjesc să am și Portugalia.

E atmosfera asta din ceainării sau din micuțele restaurante cochete care mă face să visez la alte locuri, nevăzute. Îmi stă în putere să fac din casa mea călătoria în jurul lumii. Mi-a plăcut o idee din Eleganța ariciului – menajera portugheză, o aristocrată desăvârșită a intelectului remarcă cum în casele bogaților sunt tot câte două veioze la fel, două fotolii, două vaze, tot câte două obiecte la fel, ca o dovadă a abundenței, a bunăstării. Mai puțin la domnul Ozu care este japonez. Dumnealui are multe obiecte ne-pereche, într-o îmbinare care conferă spațiului personalitate și rafinament.

Dă-i casei din personalitatea ta! Asta-i ce fac cu locul meu, iar mie îmi place să călătoresc în locuri diferite, dar și în timpuri diferite. Livingul păstrează aerul burgez al bunicilor mei, cu mobila veche din lemn masiv cu încrustații metalice, samovarul rusesc salvat de bunicul de prin războaiele vremurilor, tablourile cu rame sobre care împodobesc pereții albi, sobrietate încălzită de soba românească din cahle de culoarea untului topit ce ne adună în jurul ei în zilele mai răcoroase. Dușumeaua din lemn de esență tare se continuă cromatic cu scara care ne duce într-o altă lume, mai însorită, mai albastră, mai aproape de Grecia. Vase mici cu lavandă, un tablou cu peisaj marin, mobila simplă, gemurile mici, câteva scoici în baie sunt detalii care mă poartă în locuri dragi. Ar fi fost mai simplu un decor scandinav, dar sufletul meu se relaxează pe malul mării, printre scoici, în miros de mirodenii și zgomot de valuri. Vacanța mea e vara, acela e timpul odihnei, e pauza dintre perioade intense. Relaxarea asta o vreau în dormitor după o zi grea la serviciu, când vin acasă să mă simt ca pe o insulă însorită și liniștită, ca nisipul moale și fierbinte să-mi fie covorul pe care calc cei câțiva pași de la ușă până la patul cu miros de mare albastră.

Biano

Curtea o să fie Portugalia mea. Visez la o măsuță de cafea în jurul căreia să construiesc o lume colorată și plină de iubire, printre trandafirii cățărători și boltele de viță, în acorduri de melancolic fado, alături de prieteni cu care să râd și să plâng, să trăiesc intens și să visez la noi călătorii.

Acasă este despre mine, despre cum sunt, cum mă simt și vum vreau să-mi fie viața. Între o carte și un film de atmosferă, printre atâtea călătorii reale și imaginare, îmi place să poposesc și să mă pierd pe câte un site de mobilier și decorațiuni – este ca un portal magic către ce va fi, cum va fi.

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua19

#ziua19
Până la urmă am cedat și am adus cutia cu poze din garaj. Anul trecut pe când am avut șantier am dus-o acolo și nu că am uitat de ea, dar nu m-a atras deloc să le mai aranjez. Sunt poze cu fostul soț, e viața noastră împreună de până să se strice șandramaua de tot. Nici când le-am făcut nu era roz, acum știu asta. După ce s-a stricat tot am mai făcut miliarde de poze, dar sunt stocate în laptop. Astea sunt din vremea când le printam. Nu vreau să le arunc, dar nici dragi nu-mi sunt. Știam că sunt și poze mai vechi, dar ca să le găsesc trebuia să le iau la mână pe toate. A fost ciudat să le revăd. Sunt acolo mulți care nu mai sunt cu noi. Sună ciudat – sunt care nu mai sunt. Cei care nu mai sunt sunt morți, dar unii mai trăiesc și tot nu mai sunt.
Căutam poze din copilărie ca să răspund provocării care a tot circulat pe facebook. Prima pe care am găsit-o este cu foștii colegi din primar. Am pus-o pe facebook și a urmat o adevărată desfătare în toată această izolare, s-au activat cei cu care am ținut legatura și ei la rândul lor i-au activat pe alții și uite așa timp de mai multe ore ne-am reîntors în urmă cu vreo 35 de ani și am fost foarte bucuroasă.
Fascinant cât de ușor mi-a fost să readuc la viață amintiri atât de vechi, detalii, nume, chipuri, iubiri, certuri.
Toată ziua am avut o stare bună, m-am gândit la ei, am râs în hohote la interior și am zâmbit la exterior.
Am ratat jurnalul de la ora 13 și a fost bine.
Apoi am făcut clătite. De obicei nu-mi place să fac asta, dar acum am găsit că e plăcut să stăm în bucătărie și să pălăvrăgim. Se naște zilele astea o altfel de intimitate între noi, e ceva bun, ceva ce aveam eu cu tata și nu am știut niciodată cum să fac să am și cu altcineva. Acum se întâmplă, tot nu știu cum, doar o simt.
Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua16

Iar n-am scris de 3 zile. Nu știu cum se face, dar zilele sunt pline, nu am timp, iar seara sunt prea obosită ca să mai deschid laptopul.

Azi am făcut aprovizionarea, zi ce merită consemnată. Am achiziționat 2 sticle cu ceva clor, ceea ce îmi ușurează un pic munca. Am primit cadou și vreo 3 perechi de mânuși. Mască nu am. Am muncit o grămadă ca să dezinfectez cumpărăturile, o adevărată nebunie.

Știți ce cred? Că o să ne plictisim. Sau o să ne educăm. Dacă tot am timp de mine, mi-am dat voie să observ ce anume îmi lipsește cel mai mult de când stăm închiși în casă. Nu-mi lipsește mâncarea, nu-mi lipsește activitatea, nici de oameni nu pot să zic că mi-e dor. Îmi lipsește ritualul de cafea, îmi beam cafeaua la serviciu. Aveam grijă să ajung cu jumătate de oră mai devreme, făceam cafeaua pentru mine și prietena mea, îi duceam cafeaua, schimbam câteva vorbe și apoi mă întorceam la mine în birou unde avea jumătate de oră de liniște.

Îmi lipsește satisfacerea poftei de ceva bun. Da, asta îmi lipsește cel mai mult, cheltuitul de plăcere. Fie ieșeam până la Mega să luăm ceva bun, fie dădeam o fugă până la Pepco sau Kik ca să dăm banii pe ceva ce ne încânta, fie când pofta era mare mergeam în Plaza la Zara și apoi luam o înghețată turcească. De toate astea mi-e dor. Mi-e dor să mă urc în mașină și să plec 2 zile la munte degeaba. Toate astea sunt pofte. Mi-e dor să mă răsfăț.

Nu am avut lămâi. Între timp s-a calmat lumea și au început să se găsească. Cu toate că am băut ceai în timpul ăsta, îmi era dor de un ceai cu lămâie. Azi am avut lămâie.

Mă gândeam așa, ce metodă mai bună de educare a maselor decât aceasta? Dacă o să încep să cred și eu în teoria conspirației, o să fiu fascinată de felul cum s-a procedat. Dacă ajungem să distingem între nevoie și poftă, practic eliminăm consumerismul, se produce mai puțin, scade poluarea și de aici efectele se țin lanț.

Ce altă metodă mai bună ca să facă toți ordine în același timp? Curățenia de primăvară mondială. Nu e drăguț?

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua12

Iar n-am scris, dar scriu azi pentru ieri. Am avut o stare de lene. N-am făcut mai nimic, doar am pus masa și am mâncat. Am vorbit cu prietena mea de la Brașov, cu prietena mea de la serviciu și apoi am tot cugetat, am călărit facebookul și apoi au apărut gândurile.

Toată lumea glumește, pare că starea generală e bună, dar în spatele acestei imagini frumoase eu încep să văd panica, depresia, descurajarea. Nu am cum să nu mă gândesc iar la porcărioarele motivaționale care mi-au mâncat zilele. E adevărat că am făcut o curățenie drastică în listă de curând, dar chiar și așa, în vremuri de criză majoră au dispărut chiar toți acei guru răsăriți ca ciupercile după ploaie care după un cursuleț de câteva ore deveneau life coach sau oricevretivoi coach și care ne dădeau rețeta fericirii: țac pac, ieși din zona de confort și o să crești ca Făt Frumos.

Uite că suntem toți în afara zonei de confort, chiar la noi acasă unde e confortul maxim sau ar trebui să fie (asta ar trebui să ne dea de gândit) și mai e mult până departe, nici pomeneală de creștere, deocamdată ne zbatem ca muștele prinse la miere să nu cădem de tot. Guru au dispărut, probabil că ei se zbat cel mai tare, au picat de mai sus. N-am cum să nu mă întreb, cum naiba ai putut să crezi că ai trăit toată viața în minciună, ai trecut prin diverse traume, accepți zi de zi frustrări, umilințe, te-ai pierdut de tot, nici nu mai ști cine ești și zbam, mergi la o conferință și iaca iluminarea! Serios? Și ăia care fac ani de zile terapie și aleg conștient și curajos să treacă prin toate stările prin care acum ne trece coronavirusul sunt mai proști, de tâmpiți ce sunt au ales durerea terapiei în locul a-ha-urilor zgomotoase vândute pe bani grei de niște oportuniști? Îmbrățișăm copaci, privim cerul, ne unim cu natura și alte sforăituri de genul, când noi avem frici de tremurat și lacrimi de plâns. Din genunchi se varsă cele mai vindecătoare lacrimi, la pământ se tremură cel mai cu folos…

Am renunțat de mult la lupta asta, nu era lupta mea, dar nu am cum să nu mă revolt când văd disperarea acelor oameni care se credeau cel puțin vindecați, dacă nu chiar superiori.

Totul va fi bine!

Jurnal în vremuri de coronavirus #ziua9,10,11

Cum e asta, să stau toată ziua acasă și să nu am timp să scriu 3 rânduri? Greu de imaginat, dar munca de acasă îmi ocupă mult mai mult timp decât aceeași muncă făcută la școală.

Joi am ieșit la pădure, asta de lângă casă de pot ajunge și pe jos. Nu mi s-a mai părut atât de sigură. Era lume, nu ca la demonstrație, dar așa cum am mai spus, de 8 ani nu am văzut picior de om, iar acum se auzeau voci din toate părțile și nu, nu erau vocile din capul meu.

E interesant cum timp de 8 ani oamenii ăștia s-au plimbat prin alte locuri, mai de soi probabil. Asta e expresia soacră-mi, nu-mi place deloc, o percep ca fiind foarte arogantă. Dar exact așa este, pădurea asta e aici de sute de ani, Argeșul curge prin același lor, doar oamenii vin abia acum la pădure. Deocamdată nu mă mai duc. Mi se pare…că suntem imbecili, nu înțelegem nimic. Era pădurea plină de hârtie igienică, implicit de pișați. De-aia nu ne mai rabdă pământul, că ne pișăm pe el. Cum mă, ieși tu din casă 30 minute, o oră și în loc să te bucuri de pădurea aia care până acum îți puțea, te piși și lași hârtia igienică pe jos? Nu e ca și când te-a trecut și te-ai pișat că tot erai în pădure, nu! Ai venit pregătit cu hârtie igienică și ai lăsat-o în pădure ca un nesimțit ce ești! Și nu, nu mi se pare, repet, culeg leurdă de 8 ani din același loc, niciodată nu era nici urmă de hârtie igienică, deci e pișat locul acum, în ultima săptămână, proaspăt, de ăștia conștienți și disciplinați care ies din izolare pentru o plimbare în siguranță și de civilizați ce sunt se șterg la cur cu hârtia și o aruncă în pădure. Țăranu când se pișă, se șterge cu frunze sau nu se șterge, total neigienic, noroc cu voi că sunteți civilizați și folosiți hârtie igienică! Așadar nu mai ies, stau în curte. Pișati-vă liniștiți!

Ieri am stat cu ochii în ecrane toată ziua cu o mică pauză de grătar. Da, am făcut grătar, aveam niște mici în congelator. Revenind la ecrane, devin foarte conștientă de legătura cu oamenii, cu copiii de la școală. Mi-e dor de ei. Ieri i-am văzut video, o parte și am avut o stare bună, chiar și așa există un masiv schimb de energie, dăm și primim permanent. O colegă care îmi este și prietenă mi-a deschis ochii și asupra schimburilor (de) materiale, de experiență. Eu dau, așa sunt construită, dar mi s-a întâmplat să fiu într-o echipă unde nimeni nu dă nimic și m-am trezit că nu mai dau nici eu. Am schimbat deja asta și vreau să rămân conștientă de acest aspect tocmai pentru a nu mă mai deturna din drumul meu comportamentele altor oameni.

Azi am gătit, nimic spectaculos. Mai e jumătate de zi. Mă bucur de orice conversație pe mess/whatsapp, vorbesc cu mama. Au fost momente de frică și o să mai fie, mă aștept să fie chiar și mai intense. Sunt singură cu copiii. E adevărat că sunt tânără și puternică, dar gândul că ar rămâne singuri în casă dacă eu ar trebui să merg la spital, mă sperie. O am pe mama care este în categoria de risc major, cu diabet, afecțiuni cardiace și foarte greu deplasabilă, deci nu este o variantă pe care să o iau în calcul. În rest nu am rude, iar prietenii…A venit corona peste noi exact în acea perioadă în care reconsider toate relațiile. Am doar câțiva prieteni care m-ar ajuta într-o astfel de situație, mai exact 2. Pare îngrozitor, mi se strânge stomacul când mă gândesc, dar asta e realitatea mea și dacă stau bine să mă gândesc, si stau, că nu am altceva de făcut, ceea ce mă liniștește totuși este că măcar știu cum stă treaba, ar fi fost mult mai înfricoșător să mă bazez pe 15, 20 de prieteni și să mă trezesc că sunt doar 2. Adevărul, oricât de dur e, este singura variantă care mă liniștește.

Cam asta a fost zilele astea și chiar dacă nu mai merg la pădure, cred în continuare că totul va fi bine.

Jurnal în vremuri de coronavirus

pixabay.com

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.

Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.

#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.

#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.

#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.

#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.

#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.

O să fie bine!