Te joci dând foc cuvântelor

pixabay.com

pixabay.com

Întâi trebuie să văd că știi să te joci cu focul, ca să te vreau, iar tu mi-ai arătat asta din prima, dând foc cuvintelor. Periculos, desigur, mai ales când toată lumea te învață că nu e bine, că poți distruge totul, inclusiv viața ta, iar eu nu contest asta, într-adevăr, focul este periculos! Doar că am un simț care-mi spune cine poate să joace jocul ăsta și nu sunt mulți! Îi văd din prima pe cei ce ar da foc la casă fără să stea pe gânduri sau pe cei care ar turna fluvii ca să stingă focul înainte măcar de a-l admira. Aceștia nu mă interesează, nu sunt din lumea mea! Continuă lectura

Să ningă albul rece peste noroiul care sunt

arhiva personală

arhiva personală

Să ningă albul rece peste noroiul care sunt, să îl acopere, să se sufoce pământul, să îl înghețe, să omoare totul, să putrezească, să se transforme în nimic! Să înghețe în strat gros, să înțepenească în nemișcare, să nu respire, doar să lucească sălbatic sfidând soarele care-i prea sus ca să mai poată îndrepta lucrurile! Continuă lectura

Plângem cu aceleași lacrimi

11796243_1166450746705197_4907145826754456550_n

Nu mai vorbesc cu luna, nici cu stelele, nici florile nu le mai ascult. Nu vreau să mai știu de tine, îmi spui prea mult, te doare prea tare, rătăcești aiurea, vorbești urât și mai ales mă chinui. Așa că…gata, mi-am astupat ochii și urechile și m-am mințit că nu mai ești – biet muritor de rând îndrăgostit de nimeni, îngenunchiat de nimeni, biet om fără de libertate. Îți dorești nemurirea, orbit de orgoliu o cauți unde nu-i, te minți, te amorțești și fugi. Nu te mai ascult. Eu sunt și știu, ți-arăt arăt iar tu nu vrei să vezi. E treaba ta! Nu te mai văd nici eu. Zeii privesc rar către oameni. Cu milă. Prefer să nu te văd deloc. Continuă lectura

Sec. An cu emoții, pilde și lecții de viață. De necuprins într-un cuvânt

Este prima oară când, iată, în chiar ultima zi a anului, sunt incapabilă să cuprind într-un singur cuvânt cum a fost anul ce tocmai se încheie. Îmi aduc aminte cu câtă ușurință am putut spune că 2013 a fost un an rău sau că 2010 a fost un an bun.

2014 va rămâne cu siguranță un an de referință. Mi-aș dori să-l pot împărtăși dar încă este tulbure. A trecut extrem de repede….

  • Am simțit cum e fericirea;
  • Am simțit cum e durerea;
  • Am simțit cum e deznădejdea;
  • Am simțit cum e frica;
  • Am simțit cum e speranța;
  • Am iubit;
  • Am urât;
  • Am aflat că oamenii, majoritatea, mint;
  • Am aflat că oamenii, majoritatea, joacă tot felul de jocuri pentru a-și atinge scopurile, călcând pe cadavre, fără regrete, fără remușcări, fără procese de conștiință;
  • Am aflat că starea cea mai des întâlnită a oamenilor este nepăsarea;
  • M-am resemnat în fața neputiinței mele de a fi nepăsătoare;
  • Am reușit să nu joc jocuri, urăsc jocurile, tertipurile – pe asta o trec la mari reușite!
  • Am aflat că tot ce pare imposibil este de fapt posibil;
  • Am aflat că pot munci din greu pentru ceva, pentru ca la final să apară altcineva care să culeagă roadele, ca și când totul i s-ar cuveni – asta doare și m-a urmărit tot anul;
  • Am aflat că oamenilor nu le este frică să-și construiască fericirea pe nefericirea altora, fără scrupule– mie încă mi-e frică și sper să-mi fie mereu;
  • Acum știu că totul se plătește, totul are un preț;
  • Știu din nou că nimic nu e întâmplător;
  • Am așteptat, am învățat să am răbdare;
  • Știu acum că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi;
  • Am primit lecții de iubire de la persoane ce par să nu știe ce-i aia;
  • Am participat la majore răsturnări de situație.

Nu aș schimba nimic din ce a fost în 2014 dar nici nu mi-aș mai dori nimic din 2014. Dacă n-ar fi fost durerea, nu aș fi avut fericirea. Dacă aș fi avut mai multă fericire, prețul ar fi fost prea mare, ca la licitație, probabil că aș fi pierdut tot. Dacă nu aflam că oamenii mint, dacă nu mi se confirma că oamenii joacă jocuri, nu aș fi putut să cern prietenii. Cert este că am sentimentul că totul e legat și că 2014 a fost pentru mine, pentru ca eu să învăț ceva, 2014 a fost o lecție,poate că ăsta e cuvântul.

Pentru 2015 nu îndrăznesc să cer ceva anume, nu mai sunt așa sigură că tot ce îmi doresc e bine pentru mine, așa că cer doar să-mi fie bine și să pot curge. Sec, știu, dar îmi este aproape imposibil să leg trei vorbe despre 2014.

Azi am salvat gorila

Anul ăsta mi-am dorit imposibilul și l-am avut. Nu o dată, ci de fiecare dată. Vrăjitorul care s-a dovedit un dobitoc notoriu dar om bun dealtfel, m-a dezamăgit cerându-mi să nu cred. Să nu cred că oamenii sunt buni, să nu cred că oamenii fac lucruri doar pentru că pot să le facă. Să nu cred pentru că asta doare. M-a sfătuit să nu-mi doresc să salvez gorila. Doar una, atât îmi doream să salvez. N-a înțeles bietul că gorila mea e suflet, n-a înțeles nimic, biet om fără de lacrimi.

Am refuzat să mă pierd pe mine, refuz să duc o viață împietrită doar pentru că este mai comod așa.

Mi-e greu să-mi scriu emoția cu toate că am mai făcut-o…am simțit mereu că legăturile dintre oameni sunt mai presus de ceea ce fac. Nu-i leagă nici să-și crească copiii la fel, nu-i leagă nici să iubească același guru, nu-i leagă nici gustul cafelei, nu-i leagă o țigare, nu-i leagă o iubire, nimic nu-i leagă. Doar lacrimile și bucuria. Atât. Numai cu lacrimi poți salva gorila. Și cu bucuria de după.

Astăzi, totul mi-a fost parcă împotrivă, dar știu deja că exact astea sunt zilele care merită trăite. Am vrut să renunț de cel puțin 10 ori, m-am târât la propriu până la azilul de bătrâni…Mi-am încălcat propriile reguli, m-am dus cu așteptări. Mă așteptam să fie urât, să fie sărăcie, să miroasă a pipi și-a bătrân, m-am dus pregătită să înfrunt toate astea. Am găsit o curte îngrijită, o clădire nouă, aproape c-aș putea spune frumoasă, oricum, curată, corect de curată, impersonală. Am găsit fete dragi și fete noi care mi-au devenit dragi. Am găsit un bucătar pasionat. Am găsit personalul azilului, disponibil, cald, prezent. Am găsit chiar și bătrânii parcă la fel de veseli ca noi…

Până în clipa aia când muzica a rămas suspendată undeva pentru ca femeia mică cu handicap să șteargă o lacrimă. Era lacrima unei bătrâne, lacrima ei, lacrima Luminiței, lacrima mea…Lacrima aia e legătura. Nimic nu contează, nici cum ștergi masa, nici cum ai casa, nici câinele și nici pisica, doar lacrima. Sufletele vorbesc între ele cu lacrimi.

“Îi aduc aici, semnează că cedează pensia, lasă un număr de telefon și rugămintea să fie sunați când bătrânul moare” – la asta se reduce tot. Nu contează condițiile, nu contează mâncarea, nu contează nimic. Oameni care așteaptă să afle că au murit alți oameni.

Delia îți mulțumesc că ai dat share și că în felul acesta a aflat Veronica. Veronica, mă bucur că te-am cunoscut. Miruna, dacă am înțeles bine Monica e prietena ta. Îți mulțumesc că ai împărțit-o azi cu mine. Iustin, îți mulțumesc pentru muzică. Laura, îți mulțumesc că ai pus o poză cu fata care-ți seamănă, mă bucur că am cunoscut-o pe sora ta. Anele, mă bucur că v-am văzut, știam că veți fi acolo, nu se putea altfel. Mara, îți mulțumesc pentru o fetiță râzgâiată – știi tu! Copo, m-am bucurat că ești exact așa cum mi-am imaginat că ești și-ți mulțumesc. Tili, ești numai suflet, fată!. Timi, tu ai surprins zâmbetele, te faci responsabil pentru asta. Știu că nu am pomenit pe toată lumea…

Luminița, nu-ți mulțumesc pentru ce ai făcut, nu-ți mulțumesc pentru idee, nu-ți mulțumesc pentru efortul tău, nu te felicit, dar îți mulțumesc pentru lacrimi. Îți mulțumesc că m-ai ajutat să salvez gorila. Nu-i ultima, promit! Promit că indiferent câți vrăjitori vor face totul ca să nu mai cred, eu o să-mi păstrez lacrimile și o să salvez gorile. La fel ca azi și mâine și poimâine.

Să știu când e mâine

N-aș vrea să-ți scriu, n-aș vrea să-mi clarific ceața. Dacă îți scriu nu fac decât să fac ordine iar pe mine mă sperie ordinea când vine vorba de tine.

Mi-aș dori să cred aparența pe care mi-o servești cu atâta înverșunare. Aș vrea să cred că ție îți place să nu te ating când împărțim același somn. Mi-aș spune că mie nu-mi place, că eu vreau să te încolăcesc, să te mângâi. Ar fi ușor să fie doar o nepotrivire, într-o zi cineva m-ar lua în brațe și aș rămâne lipită, un timp, până s-ar termina. Din păcate știu că distanța aia e doar un zid în calea dorinței tale, știu că dacă m-aș lipi ți-ai dori mai mult și mai mult și mai mult. Împreunarea n-ar fi atât de…magnetică, nu s-ar întâmpla cu atâta precizie, n-ar mai fi așa de inevitabilă dacă tu chiar ți-ai dori distanța dintre noi.

Îți place să te-asiguri că lucrurile vor continua, cumva, chiar dacă aparent nu îți dorești. Un mic amănunt nedus la bun sfârșit face posibil un nou început – unul dintre răspunsurile ce mi le servești azi iar eu le înțeleg peste mult timp. Toate la timpul lor capătă altă dimensiune…nu înseamnă nici mâine, nici poimâine. Să am răbdare ar fi fost prea simplu. Să ne topim în sucurile dragostei până ne săturăm unul de altul era ce-mi doream eu iar asta ar fi fost sfârșitul. Am fi făcut-o până când n-ar mai fi rămas nimic și pentru mâine, n-ar mai fi fost mâine deloc. Așa sunt eu, lacomă, vreau totul azi, aș fi vrut să știu lucrurile încheiate. Frivolă – să te iubesc acum iubirea toată, apoi pe altul și pe altul, câte-o iubire pentru fiecare mâine.

Mă sperie gândul că nu mă lași să termin tot acum, mă chinuie gândul că nu știu când…dacă nu va fi mâine, dacă nu va fi nici poimâine? Dacă va fi în altă viață? Tot tu? Cum ne vom întâlni, cum ne vom recunoaște, voi știi că ești tu, vei știi că sunt eu? Și dacă la fel o să lași lucrurile neterminate pentru un alt mâine, tot împreună?

Mi-e frică de întuneric

Mi-e frică de întuneric.

Locurile ascunse, întunecoase, umbrite îmi plac, au farmecul lor și mă invită să le explorez, să le aduc lumina.

Întunericul însă a renunțat la lumină. Conștient, printr-un act de voință. Este ca și când n-aș reuși să țin lumina aprinsă și de nervi o arunc pentru totdeauna, fac să mă transform în beznă.

O casă nelocuită se acoperă de praf, pare că întunericul se-așterne peste ea, dar nu, într-un final își crapă zidurile și lasă animalele și plantele să-i dea din nou viață, își crapă zidurile și lasă lumina s-o pătrundă.

O sămânță uscată, singură, mică, o arunci în cel mai tenebros loc și va găsi drumul către lumină.

Orice pe lumea asta caută lumina. Lumina este viață. În viață e lumină. Viața merge către lumină. Începe în întuneric dar temporalitatea, volumul, greutatea le capătă în lumină. Copilul începe în întuneric dar în perfecțiunea lui, din prima clipă își începe călătoria spre lumină. Altfel moare.

Noi, oamenii, suntem așa alcătuiți ca să dăm viață. (Feministele să închidă ochii!!!!!!!!!) Scopul nostru este, unicul nostru scop este să dăm viață. Toate celelalte care ni se par atât de importante, cele mai importante, servesc de fapt unicului scop, acela de a da viață. La bază e instinctul de cuib cu care suntem înzestrați: fac casa, aduc mâncarea pentru a mă asigura că noua viață rezistă.

Avem același scop dar suntem construiți divers, perfect dar divers. Bărbații au sămânța fără de care totul ar fi beznă. Perfecți. Femeile sunt tot ceea ce-i trebuie seminței ca să crească. Perfecte. Bărbații au puterea de a da viață, femeile au puterea de a păstra viața. Perfecți separat, suficienți doar împreună.

Mi-e greu să văd câte o femeie care-și crește singură copilul. Mă doare când văd femei care-și doresc copii și nu pot avea. E cumplit când aflu că încă un copil a fost abandonat după naștere. Ridic sprânceana când vreo femeie alege să nu dea viață de frică, din comoditate, din egoism, conștientă fiind de motivele ei, păstrând durerea de a nu avea copii – durerea aia e lumina, durerea aia o ține în viață. Nimic din toate astea nu este trist.

Trist este ca o femeie să renunțe la lumină și să se îndrepte prin propria-i voință către beznă. Trist este ca o femeie cu ovare care produc ovule să decidă că e mai…natural (????) să nu facă copii, să se mintă că există pe lumea asta femei care nu-s făcute să aibă copii și că ea este una dintre ele, să se mintă că e firesc să nu ai copii. Asta este trist, să renunți la viață, să alegi bezna. De multe ori e luptă grea să menții lumina aprinsă. Pare că dacă renunți la lupta asta, viața e mai ușoară, mai frumoasă, ai parte de distracție, de experiențe care-ți taie respirația, că ai timp și spațiu să te găsești pe tine, să te construiești, poate părea o cale către înalta spiritualitate. Dar nu e, nu e deloc. Nu mai este. E beznă. Scopul tău a dispărut, nu mai exiști, ești doar un clovn pe care viața îl dă ca exemplu de AȘA NU, ești doar o greșeală. Degeaba pretinzi că iubești natura, că adori animalele, că te bucuri de viață la cote maxime…ești beznă, ești întuneric, ești sfârșitul, mai departe de tine nu este nimic, nu primești nimic, nu dai nimic, nu exiști.

Asta este trist, să văd femei care încearcă să-i convingă pe ceilalți că există o astfel de specie de om-femeie (superioară, desigur – așa se crede!!!!), a cărui scop în viață nu este viața ci bezna. Mai trist de-atât este doar un bărbat care alege să creadă și să urmeze o astfel de femeie-beznă.

Nu mor caii când vor câinii

De câteva zile mă strădui să definesc cumva în timp, momentul în care am plecat de-acasă. Poate să fie un an, poate un an și jumătate…nu știu exact.

Îmi plăcea casa mea. Desigur, nu era cea mai frumoasă casă, uneori era gălăgie, mai întotdeauna dezordine, uneori chiar murdar, erau multe care lipseau, dar până la urmă există pe lumea asta vreo casă perfectă de la început până la sfârșit? Întotdeauna îți mai dorești ceva nou, te plictisești de ceva, îți vine să schimbi din vreme-n-vreme. Mai faci câte o curățenie din aia mare, mai dai la gunoi diverse nefolositoare, mai schimbi perdelele, zugrăvești, uneori muți chiar și pereți, uși…O casă se mișcă, se schimbă, trăiește, respiră. Alteori, când vine vremea, pleci în vacanță. Cu drag. Lași acasa în urmă și pleci spre o altă casă, care nu-i casa ta, dar te primește-n ea un timp. Te duci cu toți ai tăi și te bucuri de pauză, de pereții noi, de mirosurile străine, de mobila lipsită de personalitate, dormi într-un pat care nu păstrează povestea nimănui sau poate doar nu o asculți…dar în principiu nu, nu păstrează nicio amintire, odată cearceaful spălat se duc și bucuriile, și lacrimile și iubirile…un cearceaf alb, fără trecut, fără viitor, pe care tu nu ai vreme să scrii nici măcar prezentul.

Eu am plecat singură de-acasă, fără cei dragi ai mei. Nu în vacanță, ci am plecat aiurea, spre nicăieri, fără să am nimic în față, fără să știu dacă mă mai întorc. A fost un timp în care nici măcar nu mi-am dorit să mă întorc. N-am avut o casă nouă, nici măcar una rece, fără poveste, am mers așa aiurea cât m-au ținut picioarele. Am alergat. Dacă mă opream mă durea, așa că am tras cât am putut. Când alergi așa fără noimă ai impresia că toată lumea e a ta, că poți în sfârșit să respiri. Asta era! Acasă la mine începusem să mă sufoc, totul era vechi, părea urât, apăsător și trist. N-am mai avut voința să schimb ceva, mi s-a părut că doar mă păcălesc, n-am mai văzut rostul așa că am fugit. Departe. Nu am știut ce caut, așa cum nu știam nici ce-a devenit de nesuportat acasă, știam doar că-i musai să mă depărtez, repede, fără să privesc înapoi, fără regrete. Cred că speram totuși să descopăr ceva care să-mi umple golul. M-am bucurat de drum, au fost porțiuni spectaculoase, mi-au tăiat respirația, dar nimic nu m-a făcut să stau în loc și nici liniștea nu mi-a adus-o nimic. Am obosit după un timp, un an sau poate un an și jumătate…și-am stat. Mi s-a făcut dor, am privit în urmă și nu părea să mai fie ceva. Măcar acum știam ce caut, acasa mea, cu totul cunoscut și previzibil, aia-mi lipsea. Am pornit înapoi dar mi-a fost greu să găsesc drumul. Mai mult prin beznă am mers și mă miram că nu mă strigă nimeni…Mi-am dat seama c-am auzit strigătul tău un timp, apoi s-a stins. S-a stins și pentru că m-am dus eu prea departe dar și pentru că nu mă mai chemai. Tu nu erai acasă când am plecat eu. Dac-ai fi fost poate nu mă lăsai să plec dar n-ai știut, lipseai de mult, n-ai auzit când ți-am spus că plec…Când am plecat nu erai tu, când te-ai întors nu mai eram.

Am găsit casa…cu ușa încuiată iar cheia o pierdusem în goana mea nebună. Am ciocănit plină de fericire și speranță, dar nu erai acasă. Plecaseși…Era pustiu acum acasă. Am strigat cât am putut de tare. M-ai auzit, nu erai prea departe. Ai privit în urmă dar nu te-ai grăbit să te întorci. Erai pornit pe drumul ce duce nicăieri. Ne-am întors acasă, eu cu teama că aș fi putut pierde totul, tu cu teama că n-ai descoperit încă totul. Totul este acum, acasă. Nu e perfectă nici acum, avem de lucru, mai e etajul de făcut, grădina, mai sunt atâtea pe care nu le-am început… e bine acasă, oricât de multe promite călătoria, acasă e cel mai bine, acasă-i locul de unde plecăm când ne cheamă povești nescrise încă și acasă ne întoarcem să scriem povestea veche de când lumea.