Ghid pentru o vacanță reușită

DSC_0732-1

Am certitudinea că și în alegerea destinațiilor de vacanță românii procedează la fel ca în oricare alt context, fie că e vorba de creșterea copilului sau de cârciumile frecventate: “fac și eu ce face toată lumea!”

Nu numai că nu avem (mă includ și pe mine în aceeași oală ca să nu-mi aud vorbe că fac pe deșteapta, cu toate că eu chiar sunt deșteaptă) discernământ, ce e cel mai grav este că nu-l avem pentru că nu ne cunoaștem, nu știm ce ne place, ce vrem sau cum suntem. Continuă lectura

La cald despre pomul lăudat – Thassos

11751447_1158698037480468_2942814332535318481_n

Împrietenirea mea cu Thassosul a fost destul de grea și de anevoioasă, a fost nevoie de două săptămâni ca să mă acomodez, să înțeleg și să (nu) accept atitudinea grecilor din insulă.

Am și pornit cu așteptări, ceea ce nu este bine deloc, dar nu cred că aveam cum să evit asta dat fiind că peste tot se scrie despre Thassos, de cât de minunată este insula pentru familii cu copii, de cât de ieftină este, de cât de mișto, de cât este de ușor drumul de doar 7-8 ore din București etc, etc. Ca să nu mă mai lungesc, mă așteptam să ajungem în jurul prânzului, să găsesc plaje întinse cu ape turcoaz, liniște, relaxare și bun simț. Continuă lectura

Vacanță cu miros de alge și drum prin sate izolate

Marea mea cu gust de amintire nu este legată de cazări în hoteluri de 5 stele, nici măcar de 4 stele, nu are legătură cu mese copioase la restaurante fastuoase. Marea mea este cu plaje întinse și destul de goale, cu nisip fin și curat, fără pet-uri, chiștoace, coceni de porumb, resturi de gogoși. Este cu zgomot de valuri și de pescăruși, fără muzică, fără strigătele rimate ale vânzătorilor ambulanți. Este cu trezit devreme și plimbat pe malul mării până când temperatura permite o primă baie în marea pustie cu apă limpede prin care se văd clar onduleurile de nisip. Este cu stat în slip de dimineață și până noaptea când apar țânțarii, cu bălăceală totală, așa cum spune Victor, aka stat în apă cu orele, cu volei, fotbal pe plajă, cu vizite scurte la ghiol, cu castele de nisip, căutat de scoici, nisip în fund, stat la plajă pe cearceaf, miros de alge, explorat zone necunoscute, furtuni, prieteni…În niciun caz nu e cu tarabe cu colaci, saltele, țoale, pălării și alte nebunii. Nu e cu oră de intrat în cameră, nu e cu duș obligatoriu seara, nu e cu haine de ieșit la promenadă pe faleză.

Îmi doream de mult să le ofer copiilor o mare de-asta cu gust de amintire, dar nu credeam că mai există. Am plecat cam pe nepusă masă, fără nimic aranjat, așa că am ales o stațiune cumva familiară, o stațiune de care mă leagă amintiri nebune din tinerețea-mi zbuciumată, o stațiune în care am mai călcat în anii trecuți și în care șezlongurile erau lipite unul de altul, jegul cât cuprinde, tarabe cu de toate cât e faleza de lungă, muzică tare, gogoși, porumbi etc.

Am avut așa o inspirație de moment să le spun dragilor mei că, de fapt, toată mizeria și aglomerația se termină la un anumit dig, după care urmează o plajă neamenajată care de obicei e goală…așa se face că am avut parte de 5 zile de mare cu gust de amintire. Nu spun mai mult, las doar câteva poze care să vorbească despre o Românie în care încă e posibil să mergi la mare pentru apă și soare și să fii totuși în stațiune. Aici o să fiu un piculeț critică cu cei care admiră poze cu plaje pustii de prin țări exotice, dar când se află pe malul mării noastre aleg șezlongul pe care dacă te așezi riști să afli ce a mâncat vecinul cu o zi înainte, plus că dacă ești mai cunoscător așa poți face un inventar al cremelor cu protecție solară în funcție de mirosurile care plutesc în aer. Alegerea ne aparține, putem alege să luăm o piersică în sacoșa de plajă sau să cumpărăm o gogoașă de la vânzătorul ambulant. Putem alege dacă admirăm țâțe, buci și ultimul răcnet în materie de costume de baie sau lebede și pescăruși. Putem alege dacă ascultăm ultimele hit-uri urlate la maxim sau valurile mării. Întotdeauna e vorba despre alegerea personală., nu este vorba despre România, Grecia, Turcia sau alte destinații.

DSC_0383 DSC_0394IMG-20140827-WA0043 IMG-20140828-WA0004

Cealaltă parte care a făcut ca vacanța să fie frumoasă a fost autostrada. Dar nu în sensul în care credeți. Adică ne-am tot dus la mare șnur, autostradă de-acasă până la hotel, nimic de reproșat. Doar că mi-au lipsit țăranii care vindeau piersici la poartă în satele de lângă Constanța. Și am avut o revelație: construim autostrăzi ca să legăm orașe între ele, nu? La prima vedere așa pare, că autostrada leagă. În fapt însă ea izolează, izolează sate, orașe, întregi zone prin care nu mai calcă nimeni, pentru că toți alegem să mergem pe autostradă, pentru că ne grăbim, pentru că avem concedii scurte și nu ne permitem să pierdem timpul pe drum, pentru că dacă vrem rustic mergem la vreo pensiune și gata, am rezolvat problema. Mergem tot pe autostradă, tot fără să vedem nimic în jur, dar mergem, privim iepurii în cușcă, vaca unică ce justifică laptele cumpărat din magazin care ne este livrat ca fiind proaspăt muls, cele două oi ținute în țarc ce justifică brânza de oaie cumpărată din Metro, brânză ce ne este servită la micul dejun pe post de telemea făcută în gospodăria proprie, cele 5 găini îngrădite care dau ouă proaspete din care se fac omlete pentru cei 50 de turiști cazați în pensiunea-gospodărie țărănească pe care bunicii bunicilor au construit-o cu camere cu budă individuală.

Așadar, ca să nu mă mai lungesc, la întoarcere am luat-o pe traseul Mangalia – Negru Vodă – Adamclisi – Ostrov – Călărași.

Ce înseamnă asta practic? Înseamnă că am străbătut o serie de sate neturistice, în care gospodăriile țăranilor erau gospodării de țărani, iar țăranii erau țărani și nu gestionari ai unor unități turistice, în care privind casele puteai distinge specificul zonei, ca și culoare, formă, materiale folosite la construcție, în care animalele erau libere, multe și fericite, în care la porți erau flori de dragul florilor și nu pentru a crește tariful la cazare. Am văzut trei femei așezate la poartă care coseau la o față de masă, am văzut garduri de piatră, specifice zonei, case joase din care se vedea doar acoperișul, bolți de viță de vie care umbreau curțile, copii care se jucau pe uliță, cai liberi, am așteptat în urma unei turme de oi până când ciobanul le-a dat într-o parte, am văzut o cireadă de vaci pe care tocmai le mulgeau niște femei, am admirat relieful calcaros care face ca zona să fie cea mai bogată în peșteri. Am vizitat monumentul de la Adamclisi și cetatea, ne-am abătut pe la Mânăstirea Sfântului Andrei unde Victor și-a scris o dorință pe un petec de hârtie și a înfipt-o în peretele grotei unde Sfântul pare-se că a trăit. Ne-am minunat de zona agricolă ce pare să fie. Nu în ultimul rând am străbătut o parte din cei mai vechi munți ai României care chiar dacă nu-s înalți sunt frumoși.

Am cântat (a se citi urlat) cât ne-au ținut plămânii A ruginit frunza din vii și rândunelele-au plecat când am trecut printre niște dealuri terasate pline de viță de vie.

Și nu în ultimul rând am traversat Dunărea cu bac-ul. N-am mai făcut asta din copilărie. Tot drumul ăsta mi-a amintit de delegațiile petrecute cu ai mei în zonă, de vara petrecută la Ostrov și asta a fost suficient pentru a le spune copiilor povești adevărate despre mine și copilăria mea…

Drumul a durat jumătate de zi, cu tot cu vizite, cu opriri la poze, cu mers încet ca să admirăm peisajul…ne-am propus pentru la anul să ne lăsăm o zi întreagă pentru drumul de întoarcere de la mare, ne-am propus să vizităm și alte zone, să evităm autostrada.

Șosea mărginită de nuci

DSC_0409

 

Garduri specifice zonei, construite din pietre

 

DSC_0411 DSC_0413

Relieful calcaros plin de grote și peșteri

DSC_0426 DSC_0423

 

Satul Pietroasele care probabil își trage numele de la lespezile de piatră pe care e așezat. Tare-s curioasă cum își sapă fântânile

DSC_0434 DSC_0433

 

 

Intrare în casă specifică zonei

DSC_0436

Uliță

DSC_0438

Ne-am așteptat rândul în spatele turmei

DSC_0418

 

Cireadă de vaci la muls

DSC_0410

 

Monumentul de la Adamclisi

DSC_0439 DSC_0452

 

Zidurile cetății de la Adamclisi

DSC_0470

 

Clopotul de la Mânăstirea Sfântul Andrei și luminatorul (nu știu cum se numește) peșterii în care a locuit

DSC_0483 DSC_0476

 

 

De prin vacanță

Știu că la modă sunt vacanțele all inclusive în Bulgaria sau Turcia, ori marea în Grecia, știu că preocuparea românului fără copii sau cu copii mărișori este mâncarea – „cum e mâncarea? A fost bună mâncarea?” Iar pentru românul cu copii mici de interes este tot mâncarea – „este safe mâncarea? Am ce să-i dau și celui mic, mai sănătos, așea?” Deci știu și o să zic și despre mâncare când ajung la capitolul ăsta.

Îmi propusesem mai demult să scriu despre de ce nu-mi place mie sistemul all inclusive, dar n-am avut chef, așa că zic acum pe scurt:

–          Pentru a fi atât de ieftin, sistemul all inclusive se bazează pe reciclarea mâncării, aka ce n-ați mâncat de dimineață, dragi turiști, vă servim la prânz. Desigur, camuflat într-o ciorbiță sau tocăniță de-ți lasă gura apă. Ei bine, chiar dacă la mine în bucătărie reciclarea alimentelor este la mare cinste, chiar dacă nu mă deranjează să merg la prieteni și să-mi fie servită o pizza construită din resturi, când vine vorba să dau de la mia de euro în sus ca să mănânc mâncare reciclată, nu-mi mai place. Deci nu.

–          Mersul la mare în sistem all inclusive te leagă de glie. Dacă ai baftă de vreme bună, aia e, nu te dezlipești de apă și de plajă și vacanța e ok. Dacă însă plouă, nu poți nici măcar să te plimbi pentru că ai plătit deja mâncarea, nu-ți convine să pierzi masa. Îți permiți așadar excursii de maxim 2-3 ore…nesatisfăcător.

–          În ciuda aparențelor, vacanțele all inclusiv sunt pentru oameni cu venituri medii care venituri, în proporție covârșitoare sunt asociate și cu educație medie, aka țopârlănism. În orice club all inclusiv te-ai afla, musai îți împarți șederea cu alți români veniți în grup mare și care nu știu din ce motive consideră urlatul la masă o mare distracție. Nu, nu-mi place.

Acestea fiind lămurite, este evident că nu am mers la all inclusive. Și nici prin vreo agenție n-am rezervat cazare sau masă.

Am plecat să ne distrăm. Locul de înnoptat a fost Brașov și Poiana Brașov, asta am știut de la început.

Prima tentativă de ieșire a fost Muzeul de pânze și povești…mare, mare țeapă, la câtă reclamă i se face. Ne-a întâmpinat o poartă închisă și ridicatul din umeri al sătenilor, deci nu știu dacă s-a desființat, era închis în ziua aia ori altceva. De evitat, din păcate, cu toate că numele sună tare bine.

10534711_921109994572608_8300784240226042680_n

Dar dacă tot ne pornisem la drum am virat dreapta către Șinca Veche, o mânăstire rupestră care i-a încântat pe copii, undeva în pădure, curte frumos aranjată cu multiple posibilități de cățărare, jucat cu apa de la izvorul sfințit, șoricei aproape domesticiți care stăteau la poză.

10502351_921151387901802_2339034229899491232_n

O altă zi petrecută la Aventura Park a fost de mare efect. Nu am mers eu pe cel mai greu traseu, dar tot am parcurs un traseu ușor de mai multe ori. Ușor pentru cei care-s familiarizați, pentru mine a fost greu, de, fundul mare, sedentarism…dar lucrez la asta. Tiroliana peste lac am prins-o pe o ploaie torențială, nici în visele mele cele mai frumoase nu speram să prind așa ceva. E mai tare ca mersul cu bicicleta prin ploaie. S-a lăsat cu febră musculară ziua asta, dar cu gust plăcut. Revenim și chiar mai mult experimentăm și parcurile din jurul Bucureștiului.

10502239_922007081149566_5195616179670239452_n

Aqua Park-ul din Brașov nu se compară cu Divertilandul din București, dar are totuși câteva avantaje care merită menționate. Are o piscină mare. Pentru cei ca mine care merg în formula 1 adult+2 copii, dintre care unul micuț, este bine să fie și piscină. Cel mic de obicei nu are liber acces la tobogane, așa că rămâne varianta mânecuțe/colac și bălăceală în piscină. La Aqua Park din Brașov există un tobogan multipistă unde, ca adult îți poți lua micul plod în brațe și îți este permis să te dai cât te țin picioarele să urci scara. Mai este un tub-spirală unde e permis accesul picilor în brațele adultului, dar ăla era așa de mic încât probabil că aș fi adormit până jos 😀 Ca idee de petrecut o zi, merită, mai servim.

10492420_923169131033361_5643234273932454868_n

Mici excursii pe munte se pot face oricâte, copiilor le place, fesierii lucrează, pădurea-i răcoroasă…

10403658_925715147445426_6901865803261251558_n

Cea mai tare chestie pe care am făcut-o în vacanța asta a fost vizita la Mihnea, la Cross Country Farm. Mihnea este fostul meu coleg de liceu, băiat frumos, simpatic și sufletist care și-a urmat visul și l-a transformat într-un loc cum puțini oameni au văzut. Spun asta pentru că timpul petrecut la ferma lui Mihnea mi-a amintit de copilăria mea, când am stat cu ai mei, aflați în delegație, la un nene care-și făcuse casa pe o vale, între doi munți, avea apă curgătoare, pădure, câmp, deal, fân, flori, multe animale (vaci, cai, iepuri) și mulți câini. Nu avea garduri și dacă-l întrebai cât e curtea lui, arăta așa în zare, nu se știe exact până unde. De-atunci, oricui am spus că aș vrea să revăd locul ăla s-a uitat chiorâș la mine, neîncrezător iar comentariile au fost de genul „nu cred să existe așa ceva în România”. Uite că există, ferma Cross-Country este exact așa, o casă pe o vale între munți, cu mulți cai ce-ți sunt prezentați cu drag și cu mândrie. Paznicii locului sunt niște câini foarte foarte simpatici și prietenoși. Oamenii locului sunt profesioniști și mari iubitori de cai și de natură. Nu am nevoie de confirmarea lui Mihnea, sunt sigură că dacă alte afaceri cu cai sunt pornite pe principiul „ce-ar merge, din ce-aș putea scoate bani?” urmat de cumpărat câțiva cai și eventual un mic teren unde te învârți un pic cu calul, în cazul ăsta principiul a fost altul „iubesc caii, deci fac tot ce-mi stă în puteri să am cai. Acum că îi am, ia să vedem ce aș putea face cu ei ca să-mi placă și mie și cailor”…și uite așa apare Cross-Country farm. Îmi pare rău că nu am poze, mi-a fost teamă să scot telefonul, să nu-l scap, să nu mă scape calul, să nu mă certe Mihnea, să, să, să, ideea e că vreme de mai multe ore nu vezi țipenie de om, poate doar urme de mistreți și căprioare, asta dacă nu cumva căprioara ce zburda chiar pe lângă casă nu a fost regizată 🙂 Satul prin care am trecut la întoarcerea din expediția noastră călare, Hoghilag parcă-i zicea, a fost așa, de făcut bagajul și de mutat acolo. În afară de câteva babe frumoase care salutau curioase, nimeni nu era pe-acasă, probabil la muncă, doar găinile ciuguleau în voie, fără teamă de mașini, circulație, hoți ori mai știu eu ce. Și era liniște, o liniște din aia profundă care-ți relaxează creierul oricât de multe griji ai avea. Și aș mai scrie mult despre asta, dar mai bine mă opresc și scriu separat și dedicat despre Mihnea și căluții lui.

1926927_926614387355502_6763419127986794628_n 10456029_926376120712662_757540804085945059_n 10505388_926376050712669_7260044992555761539_n

De la Mihnea n-aveam nicio scuză să nu vizităm și cetatea Sighișoara care are farmecul ei aparte. Mă gândesc că dacă aș sta acolo, să zicem că aș petrece mai multe zile, m-aș plictisi. Dar așa cum am văzut-o eu, câteva ore într-un an, o zi în alt an, încă găsesc ceva nou de descoperit, faină de plimbăreală.

10157305_926449557371985_5576031764762115583_n

Așa, și acum că am gătat cu ce-am văzut, să revin la aspectul care pare-se e pe primul loc în topul intereselor în ceea ce privește concediul: mâncarea. Din experiența de până acum cu doi copii am constatat că nu reușesc să le refuz înghețata și prăjiturile la diverse cofetării nou deschise în oraș. Așa că, micul dejun l-am luat acasă și a constat fie în salate preparate ad-hoc, fie în za’atar adus de-acasă, brânză cumpărată de prin piață, dulceață de cireșe făcută de mine, adusă tot de-acasă…pe cât posibil un mic dejun consistent. Chiar dacă la nici juma de oră de când ieșeam din casă Vlad mi se plângea că nu mai are în burtă decât o frimiturică. Prânzul a încălcat toate dar absolut toate regulile parentingului modern, în sensul că, el, ca și masă efectivă a lipsit cu desăvârșire. Vai mie, ce rușine, ce mamă dementă 😛 De când ieșeam pe ușă și până ne întorceam cumpăram, nu neapărat în ordinea asta, înghețate (folosesc pluralul), prăjituri, fructe de pădure, prăjiturele cu răvaș, pufuleți, ștrudele cu mere…Am considerat că în tot acest haos plăcut și relaxant nu își avea locul o masă gomoasă la restaurant, mai ales că fără doar și poate s-ar fi sfârșit prin a mă lamenta că am dat o căruță de bani și nimeni nu s-a atins de mâncare…Masa de seară, aproape fără excepție a fost compusă din pizza. O, da, știu că e la fel de nesănătoasă și tristă ca pufuleții, dar e bună, copiii mănâncă, iar eu sunt recunoscătoare inventatorului ei. 😀

10342409_921215144562093_8229270744737780035_n

Nu, n-am culcat copiii la prânz, dacă le-a fost somn au dormit în mașină. Nu, n-au avut oră fixă de masă și nici trei mese pe zi. Nu, nu le-am stricat programul, pentru că nu au unul. Da, au fost și momente mai puțin bune, spun doar două: primul când Vlad a vrut să facă caca aici, acum, în mijlocul orașului, iar eu nu aveam șervețele – a făcut, l-am șters cu chiloții pe care i-am pus în buzunar împreună cu caca-ul prestat, până la primul coș. Al doilea, momentul când bancomatul mi-a spus tranzacție eșuată – card expirat din aprilie, 0 lei în buzunar, duminică la prânz, casierie închisă. Da, ne-am cam distrat 🙂

Traseu de vacanță

Traseu Vacanta

Cornetu

Pitești

Curtea de Argeș – De vizitat: Mânăstirea Curtea de Argeș

Transfăgărășan – De vizitatCetatea Poenari, Lacul si Cascada Balea, Lacul si Barajul Vidraru, Cascada Capra, Masivul si Lacul Capra

Sibiuprima noapte – Cazare la Pensiunea Lucefărul – Cameră mare, curată, pensiunea este situată pe inelul central, există și cârciumă la parter, deci ideală pentru înoptat

De vizitat – ce vă taie capul, după mine totul e de vizitat. de amintit totuși Scara Aurarilor, Pasajul Scărilor, Dumbrava, Piața Mică, Piața Mare, Podul Minciunilor etc.

Sighișoaraa doua noapte – Cazare Pensiunea San Gennaro – frumos, curat, păstrat farmecul cetății, au și terasă faină și răcoroasă.

De vizitat – Cetatea, toată, pe îndelete, de neratat nici un ungher. Sfatul este ca vizita să fie în afara festivalurilor, chiar și așa e destulă lume, dar este decent.

Sibiu

Transalpina

Novacia treia noapte – Pensiunea Ela – Cameră mică, paturile înghesuite, dar pentru călătorul obosit, merge. Curat, curte mare, mese, acces la bucătărie, genul de pensiune din sat mai puțin turistic.

De vizitat – O grămadă de peșteri și mânăstiri, noi le-am vizitat cu altă ocazie, așa că de data asta le-am sărit. Dar e de zăbovit măcar două zile prin zonă.

Târgu Jiu De vizitat toate cele ale lui Brâncuși. Noi am găsit extrem de greu loc de parcare.

Drobeta Turnu Severin

Orșova

Eșalnițaa patra noapte – Pensiunea Miraj – Ca toate pensiunile din zonă, se află pe malul dunării, are ponton, piscină și șezlonguri. Mâncarea și servirea au fost nașpa rău de tot, dar nu prea ai de ales

De vizitat – excursii pe Dunăre cu șalupa, la Cazanele Mici și Mari. Absolut divin, scump, dar merită toți banii.

Moldova Nouă

Oravița

Sarmizegetusa Ulpia Traianaa cincea noapte – Pensiunea Sarmis – destul de kitschoasă, dar curată, cu curte mare, spațiu bun pentru copii, piscină, cârciumă în care se poate mânca vânat de mistreț și căprioară.

De vizitatUlpia Traiana Sarmizegetusa – slăbuț, nu m-a impresionat, dar e chiar la șosea așa că merita consemnată.

HațegDe vizitat – Prima rezervație de zimbri de la noi, am văzut 11 zimbri foarte simpatici…plus drumul drăguț până la ei. Merită

Sarmizegetusa Regia De vizitatSarmizegetusa Regia, cetatea Blidaru și toate celelalte cetăți din Munții Orăștiei. Absolut superbe, merită alocat mai mult timp și vizitate pe-ndelete.

Alba IuliaDe vizitatCetatea Alba Carolina – mustește de istorie, somptuasă, merită un popas.

ReșițaDe vizitat Muzeul Locomotivelor cu Abur

Sibiua șasea noapte – Motel Dracula – groaznic, de evitat. Noi am prins exact raliul și nu am găsit altă cazare. Motel de tiriști, jegos. Deci NU. 

Râmnicu Vâlcea – Popas de halit mici la Dăbulești

Pitești

Cornetu

Excursie în afara ideilor preconcepute

Acum jumătate de an am câştigat primul meu premiu consistent de blogger şi anume o noapte de cazare cu mic dejun inclus, pentru două persoane la Atra Doftana. Primul lucru pe care l-am aflat atunci a fost că este o pensiune de cinci margarete şi că a câştigat în 2011 Premiul Anualei de Arhitectură, în 2012 a câştigat premiul Bienalei Naţionale de Arhitectură la secţiunea Arhitectura Dotărilor Comunitare iar în mai 2013 a fost onorată cu titlul de Pensiunea Anului 2013, acordat de Gala Premiilor de Excelenţă în Turism.

Şi cred că merită menţionat aici că Proiectul Pensiunii Atra Doftana a fost realizat de Bogdan Babici şi Alexandru Maftei.

Asta e ceea ce citisem eu despre pensiune şi deja suna bine şi îmi doream să merg. Numai momentul potrivit părea să nu mi se arate. Dar uite că la început de iunie astrele s-au aliniat şi s-a creat conjunctura perfectă pentru escapada mea la Atra.

Drumul a fost destul de lejer, doar ultima parte, cea pe drum neasfaltat poate da dureri de cap, mai ales iarna. Din fericire noi am ajuns bine, fără peripeţii. Am urmat indicatoarele întocmai şi brusc, după un colţ a apărut pensiunea, iar până să ne dumirim noi, deja eram parcaţi pe acoperiş. Mda, parcarea este pe acoperiş.

DSC_0305

A fost momentul în care am realizat cât de bine e integrată mediului această construcţie. Nu ştiu ce şi cât au modificat din peisaj, însă acum, aşa cum arată pare că este de când lumea acolo, că relieful deluros a cuprins cumva şi Atra.

Am coborât de pe acoperiş pe o scară ce ne-a dus direct la recepţie. Nici ţipenie de om nu era. Şi totuşi, de nicăieri a apărut cineva care părea să ştie de sosirea noastră. Am fost cazaţi imediat în camera verde. Camerele nu au numere ci culori. Idee faină, aplicabilă la un spaţiu mic. Atra pune la dispoziţia turiştilor 8 camere, fiecare de altă culoare.

DSC_0320

Aici este momentul să spun că, în mintea mea pensiune este asociat întotdeauna cu   casă kitsch-rustică (nici nu ştiu dacă există termenul), în încercarea disperată a proprietarilor de pretutindeni de a replica case ţărăneşti în variante cât se poate de comerciale. Ei bine, Atra este o construcţie modernă, cu personalitate. M-a cucerit din prima, poate şi din cauză că are aerul casei mele. Arhitecţii care au proiectat casa mea au primit şi ei premiul Bienalei Naţionale de Arhitectură la secţiunea Locuire. Poate de aici. O fi vreun nou curent. Cert e că este o construcţie simplă, cubică, fără spaţii inutile, bine organizată, compactă, solidă. Predomină materialele naturale, lemn, piatră, marmură, fier. Culorile predominante sunt alb şi negru, la fel ca la mine acasă. Rece. Căldura e dată de combinaţii, de detalii, de oameni. O măsuţă roşie, un tablou colorat, pernuţe şi şerveţele roşii şi Paul.

DSC_0321

Toate camerele dau înspre lac. De pe terasa oricărei camere poţi ajunge la lac, la restaurant, la locul de joacă, oriunde. Spaţiile sunt accesibile. Oriunde te-ai afla există mai multe variante de a accesa un alt spaţiu. Din restaurant poţi ajunge în cameră prin interior sau prin exterior. Copilul care se joacă în micul spaţiu de joacă poate veni în cameră pe terasă, prin restaurant ori pe la recepţie. Cu toate că recomandarea, atunci când am câştigat premiul, a fost pentru o noapte romantică, fără copii, eu găsesc că este un spaţiu prietenos cu copiii într-un fel pe care nu l-am mai întalnit până acum. În interior, făcând parte din decor parcă, sunt tot felul de jucării care cu siguranţă ţin copiii ocupaţi. Restaurantul este dotat cu scaune pentru copii. Există locul de joacă despre care am amintit, cu tobogan, leagăne, trambulină şi o căsuţă. Plus accesul gratuit la biciclete, atât pentru copii cât şi pentru adulţi. Şi tot gratuit se oferă acces la două caiace cu care se pot face plimbări pe lacul Paltinu.

DSC_0290

Curtea este un spaţiu mare, neîngrădit, pe care fiecare îl poate folosi după bunul plac, în mod creativ. Nu există hamace, atât de la modă pe la pensiunile clasice, în schimb există şezlonguri comode, ori buturugi, ori chiar iarba…Nu există iepuraşi drăgălaşi închişi în cuşti, spre deliciul copiilor. Nici ponei care să se lase călăriţi. Însă zona oferă o diversitate de direcţii de plimbare, per pedes ori cu bicla. Exista sala de fitness. Şi contra cost există şi două ATV-uri.

Prin iarbă sunt puzderie de ciuperci. Pe marginea drumului sunt frăguţe. Satul e aproape, o simplă plimbare poate dezvălui copiilor animalele domestice în habitatul lor natural.

DSC_0297

Camerele nu sunt exagerat de mari, dar sunt suficient de spaţioase. Mobilierul este la fel de minimalist ca tot ansamblul. Şi iarăşi materiale naturale. În baie marmură şi piatră, pe pereţi lambriu de lemn, mochetă gri cu buline de culoarea camerei. Poţi să respiri, nimic opulent, nimic apăsător.

DSC_0294 terasa

Restaurantul are o sală de mese în interior în acelaşi spaţiu cu zona de relaxare şi două terase, una mai mică şi una mai mare. Mobilierul alb, fără cârpe, feţe de masă inutile, fără covoare pe jos…un alt aspect care mă face să-l apreciez ca pe un loc prietenos cu copiii. Întotdeauna mă simt prost când intru în cârciumi cu extra-cârpe peste tot din cauză că fără doar şi poate copiii mei vor lăsa ceva pete în urmă. Un spaţiu aerisit cu mese şi scaune lucioase, cu marmură pe jos, permite oricui o curăţenie rapidă, înspre relaxarea mea ca părinte.

Spaţiul comun în care se poate lua şi masa este dominat de o sobă atipică. Ca un cazan imens, ori clopot, din tablă groasă, arsă, permite focuri nebune dedesupt. Nu am mai văzut astfel de sobă şi doar ne-am documentat temeinic când am purces la construcţia sobei noastre. Frumoasă, m-a cucerit, aproape că-mi doream să fie ger ca să mă pot bucura de foc.

DSC_0325

Şi ca să nu iasă din tiparul Atra sau poate ca să nu intre în tiparul pensiunii clasice, meniul este la fel de simplu. Preparate pe toate gusturile, însă din paginile lui lipsesc cu desăvârşire şniţelele, micii, cartofii prăjiţi, tochiturile, bulzul etc. Cu toate că şi ei folosesc produse tradiţionale din zonă, cum este Caşcaveaua ori peştele pescuit din lacul Paltinu, meniul sună destul de modern. Paul, omul care ne-a fost gazdă, suficient de deschis dar şi rezervat totodată, ne-a informat că putem comanda orice, inclusiv chestii care nu sunt în meniu. Explicaţia a fost simplă: ceea ce nu este în meniu este suficient de simplu de făcut încât să se poată executa la comandă. Noi am preferat să spargem puţin tiparele şi să comandăm ce aveau ei în meniu. Impecabil gătit şi servit. Singurul regret a fost că nu am mai apucat din desertul bunicii, un soi de tort rusesc preparat din dulce de leche. Ne-a povestit Paul şi chiar şi numai pentru asta şi tot o să mai revin la Atra.

DSC_0317

Cam asta a fost experienţa mea. Aş mai fi stat, măcar încă o zi. Şi chiar dacă preţurile sunt de 5 margarete, mi-am propus să revin aici. Când o să mă simt sufocată de turismul clasic categoric am opţiunea de a respira Atra Doftana.

Săptămâna „Şcoala Altfel”

Ce am înţeles eu, încă de anul trecut, când Şcoala Altfel s-a aflat la prima ediţie?

Că este o săptămână de şcoală, deci cinci zile, în care, şcolile şi grădiniţele, deci instituţiile de învăţământ desfăşoară cu TOŢI copiii activităţi de educaţie nonformală.

Ce NU înseamnă asta?

Nu înseamnă că mergem la Mc’Donalds.

Nu înseamnă că este deja vacanţă.

Ştiu că nu se face, dar, iar am un cui împotriva profesorilor. Am auzit săptămâna asta că „nu mergem la x activitate pentru că s-ar termina după ora 12 iar eu am program doar până la 12” sau „nu am chef să ies din şcoală pentru că e bătaie de cap” sau altele, cu siguranţă le-aţi auzit şi voi.

Băi nene, sunt 5 zile pe an, CINCI, nu mai multe. Ştiu că salariul e de mizerie, dar totuşi, suntem oameni şi se presupune că atunci când alegem o meserie, o alegem ŞI pentru că ne place. Iar în cazul profesorilor, gândindu-mă cât câştigă, ar trebui să fie chiar pasiune şi dragoste pentru copii. Şi eu, una, mă tare îndoiesc că este, în unele cazuri.

Ce-am făcut în săptămâna Şcoala Altfel?

Practic din 5 zile, la clasa lui Victor, au fost de fapt doar două.

O să o iau cu sfârşitul, că aşa îmi vine.

Vineri, am fost în Herăstrău, la invitaţia Asociaţiei Descoperă natura, Dacia Plant şi Foto Union, la o lecţie despre plante şi despre natură. Pe copii i-a încântat Mugur Pop cu poveştile lui, pe mine m-a încântat tot Mugur Pop cu felul în care arată şi cu accentul lui de ardelean 🙂

Am avut noroc de o zi cu soare, i-a plimbat puţin şi prin parc, printre tufele galbene, au făcut poze frumoase, au avut ocazia să-şi arate cunoştinţele, într-un cadru plăcut, nestresaţi de regulile şi rigorile unei ore la clasă.

Mai multe despre ce s-a făcut acolo, am scris aici.

grup baietii

Eu m-am bucurat de această ieşire, şi pentru copii că au avut ocazia (sunt copii din satul Cornetu, judeţul Ilfov…o parte dintre ei, nu au văzut niciodată Herăstrăul, cu toate că sunt la nici 20 km. de capitală) dar şi pentru doamnele învăţătoare care i-au însoţit, tot pentru că au avut ocazia…să asiste la o oră de botanică altfel.

Miercuri a fost cea de-a doua zi în care copiii din clasa lui Victor au ieşit din rutina zilnică. Dimineaţa, pe ploaie, ne-am îmbarcat în microbuzul galben al şcolii şi am pornit către Măgurele. Urma să vizităm Subunitatea Gardă de Pompieri. Nu le-am spus la băieţi dinainte pentru că nu ar mai fi dormit de emoţie.

Aşa cum îi spune şi numele, este o subunitate, mică, am găsit patru pompieri şi două maşini. Dar a fost o vizită pe cinste. Doamna învăţătoare, exact cum ziceam şi la început, era uşor…rece, asta ca să nu zic indiferentă. Eu, în schimb, m-am entuziasmat de-îndată ce am văzut casca de pompier, aşa că domnii au devenit brusc foarte amabili şi deschişi simţind că măcar cineva îi apreciază. Aşa că am avut parte de o demonstraţie pe cinste, copiii au purtat casca şi au stropit prin curte cu furtunul. Ne-a fost prezentată în amănunt maşina cea nouă de pompieri care este folosită mai ales la accidente auto, având o cisternă destul de mică. Dar este utilată cu tot felul de treburi de prim ajutor şi cu scule folosite la descarcerari. Depărtătorul au avut ocazia şi copiii să-l încerce. Ni s-a făcut o demonstraţie de folosire a buteliei cu oxigen, i-au plimbat cu maşina cea nouă prin curte, cu sirena pornită, am făcut poze…şi a fost foarte, foarte mişto.

DSCF6992 DSCF6935 DSCF6937 DSCF6941 DSCF6971 DSCF6976 DSCF6980 DSCF6987 DSCF6988 DSCF6991

După vizita la pompieri, am revenit la microbuzul galben, care ne-a dus în Herăstrău, de data asta la Balonul copiilor unde copiii au alergat şi au sărit şi au ţopăit, de ziceai că au ieşit de la duş când am plecat. Nu am poze, dar o să mă credeţi pe cuvânt că le-a plăcut maxim.

Recunosc că poate nu e cea mai educativă activitate, dar a fost fun, ei s-au distrat iar eu mă gândesc că această ieşire a contribuit un pic la sudarea lor ca şi colectiv.

De aici am plecat mai departe, dar nu foarte departe, la Miko Kids. Au avut parte de o oră de crafts, să zicem. Au lipit şi au realizat o planşă foarte drăguţă pe care au luat-o cu ei la final şi au fost tare mândri să le arate părinţilor ce au făcut ei.

DSCF7025 DSCF7022

Evident că sala de gym a fost luată cu asalt…

DSCF6995

Apoi, simpatica Daisy i-a invitat la dans:

DSCF7028

Şi nu în ultimul rând, la o clasă Learn with music:

DSCF7044 DSCF7042

Aş vrea să spun că toate acţiunile au fost gratuite lucru pe care vreau neapărat să-l subliniez. Dacă pompierii şi ora de botanică au fost acţiuni publice, gratuie, organizate şi gândite ca atare, Balonul copiilor prin Domnul Anicolăiesei şi Miko Kids prin Daisy au fost atât de generoşi şi au oferit o zi minunată unor copii care nici măcar nu ştiau că se poate şi aşa. Şi nu vorbesc de Victor, el a mai fost, vorbesc despre restul clasei pentru care o ieşire în Bucureşti înseamnă numai Mc. Eu le foarte mulţumesc pentru deschidere, pentru generozitate şi pentru implicare. Despre asta vorbeam la început, cu referire la profesori…aşa cum antreprenorii care aleg activităţile cu copii, fac asta cu pasiune şi sunt capabili să stea un pic peste program sau să-şi asume o gratuitate, tot aşa şi domnii profesori ar putea să pună un pic de suflet în ceea ce fac. Pentru că se poate.

Bun, asta a fost cu clasa lui Victor.

Dar am participat şi eu la Săptămâna Şcoala Altfel.

Am fost invitată în calitate de psiholog, la Palatul Copiilor la o discuţie cu adolescenţii, după o piesă de teatru şi un film. Luni au fost copii de 13-14 ani din Bucureşti, iar joi au fost copii de 17-18 ani de la un liceu din Titu.

Piesa este Copii răi. Cutremurător. Nu spun mai mult.

Iar proiecţia este Kiddo. Din nou cutremurător. Şi din nou nu spun mai mult. Sper să reuşesc să împart cu voi mai mult decât un articol pe blog. În curând!

Sunt producţii româneşti, profunde, prezentate în Săptămâna Şcoala Altfel ca fiind educative. Eu le-aş numi terapeutice.

Child friendly

Sunt într-o perioadă a vieţii mele destul de activă. Şi energică. Şi aş tot ieşi, m-aş pierde în mulţime, m-aş tot întâlni cu diverşi oameni. Şi chiar am început să fac asta. Prin noiembrie am mers la un curs destinat femeilor şi am cunoscut câteva doamne grozave cu care chiar îmi face plăcere să ies. Şi tot ies. Întâi am mers la Excalibur, cârciumă faină unde ne-am retrăit copilăria mâncând cu mâna – ce plăcere! Şi pentru că această ieşeală a fost un succes, am introdus întâlnirea lunară (măcar!). Şi am fost în prima seară de viscol puternic la Kopel’s. După ce cu greu am străbătut troienele, cine credeti că ne aştepta şugubăţ chiar la intrare? Chiar Copolovici în persoană. Nu e ceva neobişnuit, că doar întâmpină pe toată lumea…doar că asta te face să te simţi bine. Şi chiar dacă viscolul îl prinsese neaprovizionat, ne-a servit ultimul vin fiert, cheesecake-ul ca de obicei minunat şi ne-am simţit bine, ca acasă. După ceva timp am mers La Piciorul porcului – unde mergi dacă ţi-e foame şi nuuuumai şi numai dacă renunţi la imaginea de doamnă care mâncă ca o vrăbiuţă […]. Apoi, ca o afoană ce mă aflu, am mers la karaoke, tot cu doamnele mele dragi. Am îndrăznit să merg ca să le aud pe ele cum rag (apropos, cum se conjugă verbul a rage?), sperând că voi râde cu lacrimi. Doamnele au cântat chiar bine, nici vorbă de [răgut, răgit?!?] – toate astea la Mojo. Mie Mojo nu-mi spunea nimic, dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că este fostul Backstage din tinereţile mele (roşesc numai când îmi amintesc, nici să nu vă gândiţi că voi povesti pe-aici ceva :P).

Toate bune şi frumoase, nu? Păi cam da. Eu dacă vreau să ies, stă domnul cu copiii acasă. Domnul dacă vrea să iasă, stau eu cu copiii acasă. Observaţi ceva? Da, se repetă „cu copiii acasă”. Cam aşa se întâmplă în Bucureşti, dacă vrei să ieşi pe undeva laşi copiii acasă. Că altfel nu ai cum. E fum, e locul strâmt şi altele pe care le-am aflat de curând.

Ei, tocmai îmi luam avânt să mă întâlnesc cu alte fete, mămici ca şi mine, într-un loc care se prezenta ca fiind child friendly. Şi numai ce citesc un articol pe un blog . Şi aflu de acolo că locul copiilor nu este nici lângă mama, nici lângă tata, nici măcar lângă alte persoane, ci în parc. Da, da, dacă vrei să ieşi să socializezi, tu, ca părinte trebuie să-ţi duci copilul în parc.

Şi după ce am aflat cum trebuie să procedez, am privit cu ochii mari pe geam: 15 martie, ninge cu fulgi mari, pe jos e ud şi-s multe bălţi. Copilul cel mic nu e încă foarte stăpân pe mersul lui, mai cade, ori chiar se mai aşează pe burtă ca să vadă câte ceva mai de-aproape. Salopeta de fâş nu i-o pot pune (chiar daca-s parcurile pline de copii încotoşmăniţi ca de iarnă şi cu fulare la gură) pentru că a venit primăvara, e cald afară. Şi atunci? Ce-mi rămâne de făcut?

Da, mai sunt locurile de joacă indoor. O soluţie minunată dacă ignori jegul, bucăţile de mâncare căzute printre bile şi uitate acolo cu lunile şi aerul închis.

Şi stau şi mă uit la fulgii de zăpadă din martie şi visez la locul child friendly, oriunde ar fi să fie el.