City-break low cost, sărbătorind curajul

20161007_163015-compressor

Sursa: arhiva personală

La finele verii mi-am strâns prietenii în jurul unui grătar, cu bere rece sub bolta de viță din curtea de care sunt atât de încântată. Glume, râsete, povești de prin vacanțe, umbrite doar de iminenta întoarcere la serviciu. Deasupra tuturor s-au ridicat lamentările unui amic căruia părea că nimic nu-i merge bine – nemulțumit de ce făcea la serviciu, banii nu-i ajungeau, cu nevasta mai mult se certa, rate peste rate dar cel mai tare m-a lovit când ne-a spus că “voi măcar faceți concedii frumoase, vedeți locuri noi în fiecare an. Mie dacă mi-e frică să zbor cu avionul nici măcar o destinație de weekend prelungit nu-mi permit…” Continuă lectura

Reclame

Clientul – omul atașat buzunarului

thumb_IMG_7010_1024

Vara trecută, când la Divertiland m-au controlat în poșetă (nu în geanta de plajă ci în poșeta în care țin actele, cheile, tampoanele, rujurile) și mi-au confiscat sticla începută de apă plată (aveam o sticlă de jumătate de litru, nu un bidon de 10 litri, for God’s sake!!!!!!!!!) am jurat că nu mai calc vreodată în vreun parc de genul. Continuă lectura

Acum știu ce să cer de la o vacanță

20160806_180127

“Omul sfințește locul” este mai mult de un proverb, este ceea ce dă sens impresiilor mele despre un loc.

Amintirile din vacanțele mele sunt în proporție mare legate de oameni și tot în funcție de oameni mă repoziționez față de mine și semenii mei.

Experiența mea în materie de litoral se reduce la România, Bulgaria, Thassos, Costa Brava și Costa Blanca, Spania. Continuă lectura

Ghid pentru o vacanță reușită

DSC_0732-1

Am certitudinea că și în alegerea destinațiilor de vacanță românii procedează la fel ca în oricare alt context, fie că e vorba de creșterea copilului sau de cârciumile frecventate: “fac și eu ce face toată lumea!”

Nu numai că nu avem (mă includ și pe mine în aceeași oală ca să nu-mi aud vorbe că fac pe deșteapta, cu toate că eu chiar sunt deșteaptă) discernământ, ce e cel mai grav este că nu-l avem pentru că nu ne cunoaștem, nu știm ce ne place, ce vrem sau cum suntem. Continuă lectura

La cald despre pomul lăudat – Thassos

11751447_1158698037480468_2942814332535318481_n

Împrietenirea mea cu Thassosul a fost destul de grea și de anevoioasă, a fost nevoie de două săptămâni ca să mă acomodez, să înțeleg și să (nu) accept atitudinea grecilor din insulă.

Am și pornit cu așteptări, ceea ce nu este bine deloc, dar nu cred că aveam cum să evit asta dat fiind că peste tot se scrie despre Thassos, de cât de minunată este insula pentru familii cu copii, de cât de ieftină este, de cât de mișto, de cât este de ușor drumul de doar 7-8 ore din București etc, etc. Ca să nu mă mai lungesc, mă așteptam să ajungem în jurul prânzului, să găsesc plaje întinse cu ape turcoaz, liniște, relaxare și bun simț. Continuă lectura

Vacanță cu miros de alge și drum prin sate izolate

Marea mea cu gust de amintire nu este legată de cazări în hoteluri de 5 stele, nici măcar de 4 stele, nu are legătură cu mese copioase la restaurante fastuoase. Marea mea este cu plaje întinse și destul de goale, cu nisip fin și curat, fără pet-uri, chiștoace, coceni de porumb, resturi de gogoși. Este cu zgomot de valuri și de pescăruși, fără muzică, fără strigătele rimate ale vânzătorilor ambulanți. Este cu trezit devreme și plimbat pe malul mării până când temperatura permite o primă baie în marea pustie cu apă limpede prin care se văd clar onduleurile de nisip. Este cu stat în slip de dimineață și până noaptea când apar țânțarii, cu bălăceală totală, așa cum spune Victor, aka stat în apă cu orele, cu volei, fotbal pe plajă, cu vizite scurte la ghiol, cu castele de nisip, căutat de scoici, nisip în fund, stat la plajă pe cearceaf, miros de alge, explorat zone necunoscute, furtuni, prieteni…În niciun caz nu e cu tarabe cu colaci, saltele, țoale, pălării și alte nebunii. Nu e cu oră de intrat în cameră, nu e cu duș obligatoriu seara, nu e cu haine de ieșit la promenadă pe faleză.

Îmi doream de mult să le ofer copiilor o mare de-asta cu gust de amintire, dar nu credeam că mai există. Am plecat cam pe nepusă masă, fără nimic aranjat, așa că am ales o stațiune cumva familiară, o stațiune de care mă leagă amintiri nebune din tinerețea-mi zbuciumată, o stațiune în care am mai călcat în anii trecuți și în care șezlongurile erau lipite unul de altul, jegul cât cuprinde, tarabe cu de toate cât e faleza de lungă, muzică tare, gogoși, porumbi etc.

Am avut așa o inspirație de moment să le spun dragilor mei că, de fapt, toată mizeria și aglomerația se termină la un anumit dig, după care urmează o plajă neamenajată care de obicei e goală…așa se face că am avut parte de 5 zile de mare cu gust de amintire. Nu spun mai mult, las doar câteva poze care să vorbească despre o Românie în care încă e posibil să mergi la mare pentru apă și soare și să fii totuși în stațiune. Aici o să fiu un piculeț critică cu cei care admiră poze cu plaje pustii de prin țări exotice, dar când se află pe malul mării noastre aleg șezlongul pe care dacă te așezi riști să afli ce a mâncat vecinul cu o zi înainte, plus că dacă ești mai cunoscător așa poți face un inventar al cremelor cu protecție solară în funcție de mirosurile care plutesc în aer. Alegerea ne aparține, putem alege să luăm o piersică în sacoșa de plajă sau să cumpărăm o gogoașă de la vânzătorul ambulant. Putem alege dacă admirăm țâțe, buci și ultimul răcnet în materie de costume de baie sau lebede și pescăruși. Putem alege dacă ascultăm ultimele hit-uri urlate la maxim sau valurile mării. Întotdeauna e vorba despre alegerea personală., nu este vorba despre România, Grecia, Turcia sau alte destinații.

DSC_0383 DSC_0394IMG-20140827-WA0043 IMG-20140828-WA0004

Cealaltă parte care a făcut ca vacanța să fie frumoasă a fost autostrada. Dar nu în sensul în care credeți. Adică ne-am tot dus la mare șnur, autostradă de-acasă până la hotel, nimic de reproșat. Doar că mi-au lipsit țăranii care vindeau piersici la poartă în satele de lângă Constanța. Și am avut o revelație: construim autostrăzi ca să legăm orașe între ele, nu? La prima vedere așa pare, că autostrada leagă. În fapt însă ea izolează, izolează sate, orașe, întregi zone prin care nu mai calcă nimeni, pentru că toți alegem să mergem pe autostradă, pentru că ne grăbim, pentru că avem concedii scurte și nu ne permitem să pierdem timpul pe drum, pentru că dacă vrem rustic mergem la vreo pensiune și gata, am rezolvat problema. Mergem tot pe autostradă, tot fără să vedem nimic în jur, dar mergem, privim iepurii în cușcă, vaca unică ce justifică laptele cumpărat din magazin care ne este livrat ca fiind proaspăt muls, cele două oi ținute în țarc ce justifică brânza de oaie cumpărată din Metro, brânză ce ne este servită la micul dejun pe post de telemea făcută în gospodăria proprie, cele 5 găini îngrădite care dau ouă proaspete din care se fac omlete pentru cei 50 de turiști cazați în pensiunea-gospodărie țărănească pe care bunicii bunicilor au construit-o cu camere cu budă individuală.

Așadar, ca să nu mă mai lungesc, la întoarcere am luat-o pe traseul Mangalia – Negru Vodă – Adamclisi – Ostrov – Călărași.

Ce înseamnă asta practic? Înseamnă că am străbătut o serie de sate neturistice, în care gospodăriile țăranilor erau gospodării de țărani, iar țăranii erau țărani și nu gestionari ai unor unități turistice, în care privind casele puteai distinge specificul zonei, ca și culoare, formă, materiale folosite la construcție, în care animalele erau libere, multe și fericite, în care la porți erau flori de dragul florilor și nu pentru a crește tariful la cazare. Am văzut trei femei așezate la poartă care coseau la o față de masă, am văzut garduri de piatră, specifice zonei, case joase din care se vedea doar acoperișul, bolți de viță de vie care umbreau curțile, copii care se jucau pe uliță, cai liberi, am așteptat în urma unei turme de oi până când ciobanul le-a dat într-o parte, am văzut o cireadă de vaci pe care tocmai le mulgeau niște femei, am admirat relieful calcaros care face ca zona să fie cea mai bogată în peșteri. Am vizitat monumentul de la Adamclisi și cetatea, ne-am abătut pe la Mânăstirea Sfântului Andrei unde Victor și-a scris o dorință pe un petec de hârtie și a înfipt-o în peretele grotei unde Sfântul pare-se că a trăit. Ne-am minunat de zona agricolă ce pare să fie. Nu în ultimul rând am străbătut o parte din cei mai vechi munți ai României care chiar dacă nu-s înalți sunt frumoși.

Am cântat (a se citi urlat) cât ne-au ținut plămânii A ruginit frunza din vii și rândunelele-au plecat când am trecut printre niște dealuri terasate pline de viță de vie.

Și nu în ultimul rând am traversat Dunărea cu bac-ul. N-am mai făcut asta din copilărie. Tot drumul ăsta mi-a amintit de delegațiile petrecute cu ai mei în zonă, de vara petrecută la Ostrov și asta a fost suficient pentru a le spune copiilor povești adevărate despre mine și copilăria mea…

Drumul a durat jumătate de zi, cu tot cu vizite, cu opriri la poze, cu mers încet ca să admirăm peisajul…ne-am propus pentru la anul să ne lăsăm o zi întreagă pentru drumul de întoarcere de la mare, ne-am propus să vizităm și alte zone, să evităm autostrada.

Șosea mărginită de nuci

DSC_0409

 

Garduri specifice zonei, construite din pietre

 

DSC_0411 DSC_0413

Relieful calcaros plin de grote și peșteri

DSC_0426 DSC_0423

 

Satul Pietroasele care probabil își trage numele de la lespezile de piatră pe care e așezat. Tare-s curioasă cum își sapă fântânile

DSC_0434 DSC_0433

 

 

Intrare în casă specifică zonei

DSC_0436

Uliță

DSC_0438

Ne-am așteptat rândul în spatele turmei

DSC_0418

 

Cireadă de vaci la muls

DSC_0410

 

Monumentul de la Adamclisi

DSC_0439 DSC_0452

 

Zidurile cetății de la Adamclisi

DSC_0470

 

Clopotul de la Mânăstirea Sfântul Andrei și luminatorul (nu știu cum se numește) peșterii în care a locuit

DSC_0483 DSC_0476

 

 

De prin vacanță

Știu că la modă sunt vacanțele all inclusive în Bulgaria sau Turcia, ori marea în Grecia, știu că preocuparea românului fără copii sau cu copii mărișori este mâncarea – „cum e mâncarea? A fost bună mâncarea?” Iar pentru românul cu copii mici de interes este tot mâncarea – „este safe mâncarea? Am ce să-i dau și celui mic, mai sănătos, așea?” Deci știu și o să zic și despre mâncare când ajung la capitolul ăsta.

Îmi propusesem mai demult să scriu despre de ce nu-mi place mie sistemul all inclusive, dar n-am avut chef, așa că zic acum pe scurt:

–          Pentru a fi atât de ieftin, sistemul all inclusive se bazează pe reciclarea mâncării, aka ce n-ați mâncat de dimineață, dragi turiști, vă servim la prânz. Desigur, camuflat într-o ciorbiță sau tocăniță de-ți lasă gura apă. Ei bine, chiar dacă la mine în bucătărie reciclarea alimentelor este la mare cinste, chiar dacă nu mă deranjează să merg la prieteni și să-mi fie servită o pizza construită din resturi, când vine vorba să dau de la mia de euro în sus ca să mănânc mâncare reciclată, nu-mi mai place. Deci nu.

–          Mersul la mare în sistem all inclusive te leagă de glie. Dacă ai baftă de vreme bună, aia e, nu te dezlipești de apă și de plajă și vacanța e ok. Dacă însă plouă, nu poți nici măcar să te plimbi pentru că ai plătit deja mâncarea, nu-ți convine să pierzi masa. Îți permiți așadar excursii de maxim 2-3 ore…nesatisfăcător.

–          În ciuda aparențelor, vacanțele all inclusiv sunt pentru oameni cu venituri medii care venituri, în proporție covârșitoare sunt asociate și cu educație medie, aka țopârlănism. În orice club all inclusiv te-ai afla, musai îți împarți șederea cu alți români veniți în grup mare și care nu știu din ce motive consideră urlatul la masă o mare distracție. Nu, nu-mi place.

Acestea fiind lămurite, este evident că nu am mers la all inclusive. Și nici prin vreo agenție n-am rezervat cazare sau masă.

Am plecat să ne distrăm. Locul de înnoptat a fost Brașov și Poiana Brașov, asta am știut de la început.

Prima tentativă de ieșire a fost Muzeul de pânze și povești…mare, mare țeapă, la câtă reclamă i se face. Ne-a întâmpinat o poartă închisă și ridicatul din umeri al sătenilor, deci nu știu dacă s-a desființat, era închis în ziua aia ori altceva. De evitat, din păcate, cu toate că numele sună tare bine.

10534711_921109994572608_8300784240226042680_n

Dar dacă tot ne pornisem la drum am virat dreapta către Șinca Veche, o mânăstire rupestră care i-a încântat pe copii, undeva în pădure, curte frumos aranjată cu multiple posibilități de cățărare, jucat cu apa de la izvorul sfințit, șoricei aproape domesticiți care stăteau la poză.

10502351_921151387901802_2339034229899491232_n

O altă zi petrecută la Aventura Park a fost de mare efect. Nu am mers eu pe cel mai greu traseu, dar tot am parcurs un traseu ușor de mai multe ori. Ușor pentru cei care-s familiarizați, pentru mine a fost greu, de, fundul mare, sedentarism…dar lucrez la asta. Tiroliana peste lac am prins-o pe o ploaie torențială, nici în visele mele cele mai frumoase nu speram să prind așa ceva. E mai tare ca mersul cu bicicleta prin ploaie. S-a lăsat cu febră musculară ziua asta, dar cu gust plăcut. Revenim și chiar mai mult experimentăm și parcurile din jurul Bucureștiului.

10502239_922007081149566_5195616179670239452_n

Aqua Park-ul din Brașov nu se compară cu Divertilandul din București, dar are totuși câteva avantaje care merită menționate. Are o piscină mare. Pentru cei ca mine care merg în formula 1 adult+2 copii, dintre care unul micuț, este bine să fie și piscină. Cel mic de obicei nu are liber acces la tobogane, așa că rămâne varianta mânecuțe/colac și bălăceală în piscină. La Aqua Park din Brașov există un tobogan multipistă unde, ca adult îți poți lua micul plod în brațe și îți este permis să te dai cât te țin picioarele să urci scara. Mai este un tub-spirală unde e permis accesul picilor în brațele adultului, dar ăla era așa de mic încât probabil că aș fi adormit până jos 😀 Ca idee de petrecut o zi, merită, mai servim.

10492420_923169131033361_5643234273932454868_n

Mici excursii pe munte se pot face oricâte, copiilor le place, fesierii lucrează, pădurea-i răcoroasă…

10403658_925715147445426_6901865803261251558_n

Cea mai tare chestie pe care am făcut-o în vacanța asta a fost vizita la Mihnea, la Cross Country Farm. Mihnea este fostul meu coleg de liceu, băiat frumos, simpatic și sufletist care și-a urmat visul și l-a transformat într-un loc cum puțini oameni au văzut. Spun asta pentru că timpul petrecut la ferma lui Mihnea mi-a amintit de copilăria mea, când am stat cu ai mei, aflați în delegație, la un nene care-și făcuse casa pe o vale, între doi munți, avea apă curgătoare, pădure, câmp, deal, fân, flori, multe animale (vaci, cai, iepuri) și mulți câini. Nu avea garduri și dacă-l întrebai cât e curtea lui, arăta așa în zare, nu se știe exact până unde. De-atunci, oricui am spus că aș vrea să revăd locul ăla s-a uitat chiorâș la mine, neîncrezător iar comentariile au fost de genul „nu cred să existe așa ceva în România”. Uite că există, ferma Cross-Country este exact așa, o casă pe o vale între munți, cu mulți cai ce-ți sunt prezentați cu drag și cu mândrie. Paznicii locului sunt niște câini foarte foarte simpatici și prietenoși. Oamenii locului sunt profesioniști și mari iubitori de cai și de natură. Nu am nevoie de confirmarea lui Mihnea, sunt sigură că dacă alte afaceri cu cai sunt pornite pe principiul „ce-ar merge, din ce-aș putea scoate bani?” urmat de cumpărat câțiva cai și eventual un mic teren unde te învârți un pic cu calul, în cazul ăsta principiul a fost altul „iubesc caii, deci fac tot ce-mi stă în puteri să am cai. Acum că îi am, ia să vedem ce aș putea face cu ei ca să-mi placă și mie și cailor”…și uite așa apare Cross-Country farm. Îmi pare rău că nu am poze, mi-a fost teamă să scot telefonul, să nu-l scap, să nu mă scape calul, să nu mă certe Mihnea, să, să, să, ideea e că vreme de mai multe ore nu vezi țipenie de om, poate doar urme de mistreți și căprioare, asta dacă nu cumva căprioara ce zburda chiar pe lângă casă nu a fost regizată 🙂 Satul prin care am trecut la întoarcerea din expediția noastră călare, Hoghilag parcă-i zicea, a fost așa, de făcut bagajul și de mutat acolo. În afară de câteva babe frumoase care salutau curioase, nimeni nu era pe-acasă, probabil la muncă, doar găinile ciuguleau în voie, fără teamă de mașini, circulație, hoți ori mai știu eu ce. Și era liniște, o liniște din aia profundă care-ți relaxează creierul oricât de multe griji ai avea. Și aș mai scrie mult despre asta, dar mai bine mă opresc și scriu separat și dedicat despre Mihnea și căluții lui.

1926927_926614387355502_6763419127986794628_n 10456029_926376120712662_757540804085945059_n 10505388_926376050712669_7260044992555761539_n

De la Mihnea n-aveam nicio scuză să nu vizităm și cetatea Sighișoara care are farmecul ei aparte. Mă gândesc că dacă aș sta acolo, să zicem că aș petrece mai multe zile, m-aș plictisi. Dar așa cum am văzut-o eu, câteva ore într-un an, o zi în alt an, încă găsesc ceva nou de descoperit, faină de plimbăreală.

10157305_926449557371985_5576031764762115583_n

Așa, și acum că am gătat cu ce-am văzut, să revin la aspectul care pare-se e pe primul loc în topul intereselor în ceea ce privește concediul: mâncarea. Din experiența de până acum cu doi copii am constatat că nu reușesc să le refuz înghețata și prăjiturile la diverse cofetării nou deschise în oraș. Așa că, micul dejun l-am luat acasă și a constat fie în salate preparate ad-hoc, fie în za’atar adus de-acasă, brânză cumpărată de prin piață, dulceață de cireșe făcută de mine, adusă tot de-acasă…pe cât posibil un mic dejun consistent. Chiar dacă la nici juma de oră de când ieșeam din casă Vlad mi se plângea că nu mai are în burtă decât o frimiturică. Prânzul a încălcat toate dar absolut toate regulile parentingului modern, în sensul că, el, ca și masă efectivă a lipsit cu desăvârșire. Vai mie, ce rușine, ce mamă dementă 😛 De când ieșeam pe ușă și până ne întorceam cumpăram, nu neapărat în ordinea asta, înghețate (folosesc pluralul), prăjituri, fructe de pădure, prăjiturele cu răvaș, pufuleți, ștrudele cu mere…Am considerat că în tot acest haos plăcut și relaxant nu își avea locul o masă gomoasă la restaurant, mai ales că fără doar și poate s-ar fi sfârșit prin a mă lamenta că am dat o căruță de bani și nimeni nu s-a atins de mâncare…Masa de seară, aproape fără excepție a fost compusă din pizza. O, da, știu că e la fel de nesănătoasă și tristă ca pufuleții, dar e bună, copiii mănâncă, iar eu sunt recunoscătoare inventatorului ei. 😀

10342409_921215144562093_8229270744737780035_n

Nu, n-am culcat copiii la prânz, dacă le-a fost somn au dormit în mașină. Nu, n-au avut oră fixă de masă și nici trei mese pe zi. Nu, nu le-am stricat programul, pentru că nu au unul. Da, au fost și momente mai puțin bune, spun doar două: primul când Vlad a vrut să facă caca aici, acum, în mijlocul orașului, iar eu nu aveam șervețele – a făcut, l-am șters cu chiloții pe care i-am pus în buzunar împreună cu caca-ul prestat, până la primul coș. Al doilea, momentul când bancomatul mi-a spus tranzacție eșuată – card expirat din aprilie, 0 lei în buzunar, duminică la prânz, casierie închisă. Da, ne-am cam distrat 🙂