De la obezitate morbidă la normoponderalitate în 12 luni

Pixabey

A trecut un an de când am decis să slăbesc fără să știu exact ce înseamnă asta și cum o să fac. Am pornit cu un prim pas mic și am tot reajustat până am găsit varianta optimă pentru mine. Nu urmează să recomand vreo dietă, nu cred în așa ceva, nu există aceeași soluție care să se potrivească nici măcar pentru două persoane diferite, în niciun caz pentru toată lumea.

Ce am realizat

În 12 luni am parcurs drumul de la obezitate morbidă la normoponderalitate. Obiectivul inițial a fost să țin un an de dietă, mi-am instalat pe telefon o aplicație cu ajutorul căreia să monitorizez progresul și mi-a impus să setez numărul de kg. la care vreau să ajung. A fost prima dată când am făcut o aproximare, dar mai mult ca să completez câmpul obligatoriu din aplicație. Acest obiectiv nu foarte atent ales l-am atins în 9 luni. Prin urmare, în aprilie când deja aveam certitudinea că funcționează dieta mea m-am gândit serios ce obiectiv ar fi trebuit să îmi stabilesc și acesta a fost normoponderalitatea la care am ajuns 5 săptămâni mai târziu.

Cât de greu a fost

În niciun caz atât de greu pe cât mă așteptam eu. Ce îmi imaginam despre acest parcurs avea la bază doar experiența altor persoane și părea că va urma o perioadă de mari frustrări, cu abstinență de la foarte multe și pofte chinuitoare. În realitate mi-a fost rău după primele 10 zile de dietă, atunci când practic s-a produs detoxifierea și zic eu că tot atunci am trăit sevrajul carbohidraților, dar asta a durat vreo 4 zile după care mi-a fost bine. De dulce (carbohidrați) nu mi-a fost poftă, este foarte adevărat că dau dependență și din ce consumi, din aia corpul cere mai mult, ori dacă eu nu am mai consumat, nu am mai avut nevoie. În rest mi-am construit singură o dietă din care am exclus fără milă carbohidrații și am păstrat restul alimentelor preferate. Am ales să nu merg la doctor, ci să mă bazez pe ce știam și pe câteva surse din online. Cu toate că recomand doctorii pentru orice afecțiune, în cazul nutriționiștilor nu am absolut deloc încredere, ba mai mult, sunt o enormă dezamăgire pentru mine. Cu o experiență de 20 de ani în diabetul mamei, mama fiind o persoană perfecționistă și dornică de a ține o dietă corectă și de a înțelege ce i se întâmplă, nu am găsit niciun medic diabetolog care să aibă macar habar să prescrie un regim personalizat, nu mai spun să înțeleagă și să reușească să explice cauzalitatea, să aibă dorința de a învăța cum să combine optim alimentele pentru a obține maximul de beneficii cu minim de riscuri pentru sănătate. Fără nicio excepție au prescris medicamente (ceea ce este normal!!!!) și i-au dat o foaie A4 cu alimentele recomandate/nerecomandate, iar la întrebările care inevitabil au apărut în 20 de ani de boală răspunsul a fost ridicatul din umerii sau datul ochilor peste cap cu aroganță. Așa că am ales să caut singură informații și să pornesc de la două surse în care am avut încredere și care nu m-au dezamăgit: Cristian Mărgărit și Lăcrămioara Grosu. Pe parcursul acestui an, ca să nu fiu complet descoperită de actul medical am făcut de două ori analizele. La 6 luni de dietă nu existau modificări, la 12 luni sunt modificări ale colesterolului despre care am citit că sunt firești și reversibile cu ajustarea dietei.

Ce am înțeles

După vreo 10 luni am înțeles că pe lângă slăbitul propriu zis, aș fi putut folosi mai eficvient acest timp ca să creez obiceiuri noi și să-mi educ gustul. Nu am avut decât câteva pofte ciudate (o să povestesc despre una pentru că prea e amuzantă!), dar am tânjit după anumite obiceiuri și destul de târziu mi-am dat seama că puteam folosi acest timp pentru a face o schimbare profundă a mentalității, schimbare fără de care este imposibil să mă mențin la greutatea actuală.

Este vorba (și) despre obișnuința de a consuma carbohidrați, dependență chiar. Înainte de dietă existau momente pe parcursul zilei când simțeam nevoia să mănânc dulce/covrigi/patiserie. După ce am scos carbohidrații, în timp, mi-am dat seama că ceea ce credeam eu că e nevoie de ceva dulce/sărat este de fapt nevoie de energie (pe care o luam din carbohidrați), iar acum mi-o iau dintr-un pătrățel de ciocolată cu 85 – 95% cacao sau o cafea. Legătura cu zahărul….boostul de energie pe care acesta îl dă, dar cu prețul fluctuațiilor mari ale nivelului de glicemie traduse prin stări de oboseală alternate cu energie și dependența de zahăr/carbohidrați.

Tendința la începutul dietei a fost să înlocuiesc tot ce conținea carbohidrați cu ceva permis pentru a nu-mi modifica obiceiurile de consum: dulciuri cu îndulcitori, produse de panificație din făinuri low-carb. Acum îmi dau seama că este cea mai parșivă capcană pe care mi-o pot întinde, practic mă păcălesc că mănânc același gust, doar că gol de carbohidrați. Ce se poate întâmpla? Previzibil: după ce revin la o dietă mai puțin restrictivă să păstrez același obicei de a mânca un anumit gust, practic să mă îngraș la loc. Unica soluție pe care o văd este să educ gustul, să înlocuiesc obiceiul vechi cu unul nou, să-mi resetez creierul pe un altfel de alimentație. Am folosit cele câteva luni de când am înțeles cum funcționează pentru a conștientiza fiecare nevoie a corpului și de a-i da lucruri bune cu care să se obișnuiască și pe care să le consume cu plăcere. După o viață în care nu am băut ceai, am învățat acum să îl aleg, să îl prepar și mai ales să-l savurez. Am învățat să mă bucur de ciocolata neagră pentru concentrația mare de cacao de calitate și nu pentru gustul dulce. Am învățat să îmi premiez reușitele cu altceva în afară de mâncare. Dacă înainte sărbătoream orice bucurie cu o înghețată, acum sărbătoresc cu o rochie/carte/excursie. Sunt doar câteva exemple.

Sunt convinsă acum că așa cum nu există fost fumător devenit fumător ocazional, la fel nu există fost obez consumator ocazional de carbohidrați. După un an de dietă trăiesc convingerea că doar înlocuirea zahărului cu îndulcitori este inutilă, pentru reușita pe termen lung este musai să se modifice la nivel profund preferința pentru gustul dulce – în puține cuvinte și clare, e nevoie să elimini pofta de dulce și nu să înlocuiești zahărul cu altceva pentru a păstra același nivel de dulce.

Ce m-a descurajat

M-au descurajat în principal oamenii care știu ei, au auzit ei că nu e bine, cei care mi-au spus că nu așa se face. Le-am răspuns mereu cât de politicos am putut, dar mi-aș dori să înțeleagă că am decis și am urmat o dietă fără să le cer lor părerea tocmai pentru că nu mă interesează părerea lor.

M-au descurajat cei care mi-au spus că arătam mai bine grasă. Văd poze vechi cu mine și îmi place de mine, cred că sunt extrem de puține și scurte perioadele din viața mea când nu m-am plăcut și asta nu a avut legătură cu greutatea. Dar demersul meu de a slăbi a avut legătură cu esteticul cam 15%, restul e legat de sănătate și de a putea face cu ușurință anumite lucruri pe care obezii le fac cu greutate.

Și nu în ultimul rând m-au descurajat aceia care în contexte sociale au insistat să îmi încalc orele de masă și celelalte reguli ale dietei pe motiv că ei se simt prost că eu nu mănânc. Ce să vezi? Nu-mi pasă cum se simt alte persoane pentru că eu aleg să nu mănânc, la fel cum nici ție nu-ți pasă cum se simt ceilalți pentru că tu alegi să mănânci, să dormi, să te speli.

Neajunsuri

Pielea mi-a rămas mare. Știam că se va întâmpla asta, dar motivele pentru care am vrut să slăbesc au ținut prea puțin de estetic, însă sunt conștientă că sunt persoane care țin o dietă ca să arate bine. Ei bine…surpriză (sau nu!), pielea arată rău! Se spune că are nevoie de cel puțin 2 ani, hidratare și sport pentru a-și reveni. Eu cred că la cei 45 de ani ai mei nu este prea realist să am mari așteptări.

Recomandări – nu am!

Sigur că am:

Să te mobilizezi să slăbești!

Să fii foarte sincer, să te documentezi temeinic și să alegi acea dietă care se apropie cel mai mult de gusturile tale alimentare pentru că este un proces de durată și e obligatoriu să reziști pe termen lung!

Să faci analize periodic!

Să fii flexibil, să ajustezi permanent dieta mai ales atunci când vezi că stagnezi!

Să schimbi radical obiceiurile alimentare în loc să te minți cu surogate!

Să te iubești foarte mult!

Bonus – am avut și pofte!

Mi-am spus de la început că dacă îmi va fi poftă de ceva nepermis voi mânca, dar am definit pofta ca fiind gândul constant care mă însoțește cel puțin o săptămână și mi-am dat voie să o satisfac abia după câteva zile în care gândul reapare. Deloc surprinzător am poftit la cireșe și un pic surprinzător am poftit la ardei gras verde. Partea amuzantă a venit acum puțin timp când am comandat pizza pentru copii, fără nicio emoție că ceva mi-ar putea stârni pofta. Asta până a ajuns mașina în fața porții și a coborât un tânăr care deloc nu se putea concentra la pizza sau la plată, era cu ochii la mărul plin cu mere verzi, mici și acre, pentru că ele se coc abia peste vreo lună. N-a rezistat și m-a întrebat dacă poate să ia câteva. Evident că i-am permis, dar i-am spus că nu sunt coapte deloc. La care el m-a privit surprins și mi-a spus că exact așa cum sunt, tăiate și date cu sare sunt cea mai delicioasă chestie pe care a mâncat-o vreodată. Cine a poftit zi și noapte la mere verzi cu sare? Eu, evident! Am mâncat după vreo săptămână, sunt într-adevăr delicioase!

Cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională?

Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

Meditații peste meditații, stres, limitarea accesului la jocuri pe calculator, teste de antrenament, culegeri, morală, simulări. Și totuși, cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională fără să mă transform într-un monstru sau să-l mutilez emoțional?

Prospăt trecută peste acest hop, mărturisesc că nu am avut niciodată emoții atât de mari pentru mine cum am avut pentru copilul meu. Din două motive:

  1. Fiind copilul meu implicarea emoțională este maximă în timp ce controlul asupra evenimentelor tinde către 0. Ce pot face eu pentru a influența verdictul este extrem de puțin în momentul examenului.
  2. Mi-a fost extrem de frică să nu fie dezamăgit. Nu de nota în sine, ci de raportul dintre notă, efortul depus și așteptările lui. Îmi doream extrem de tare ca la final, când trage linie să se simtă mândru, a fost foarte important pentru mine ca primul examen important din viața lui de copil să-i redea demnitatea pe care (poate) că a pierdut-o pe parcurs fiind un copil introvert într-o lume a extraverților. A fost important ca după ziua de ieri să pună capul pe pernă cu credința că poate să obțină orice și-a propus dacă depune suficient efort.

A fost o surpriză plăcută pentru toată lumea, rezultatul obținut i-a adus tot ce mi-am dorit pentru el. Sigur că a făcut meditații, dar altceva am făcut pentru el, lucruri pe care le poate face orice părinte pentru propriul copil. Avem norocul să fim într-o școală în care fiecare profesor transmite familiilor cât este de important să-i susținem pe copii, să avem permanent în minte și în suflet că o notă nu definește omul și nici nu-i hotărăște destinul.

Cum l-am susținut, concret?

Sigur că i-am plătit meditații la matematică, acest călcâi al lui Ahile, dar asta a însemnat o oră pe săptămână, pe durata unui an, adică clasa a 8-a, din păcate online, adică aproape degeaba și încă 5 ședințe cu prezență fizică cu o lună înainte de examen. Asta este ceea ce am suplimentat față de ce a făcut școala și aici merită un mare BRAVO profesorii de la clasă.

La română nu a făcut nici măcar o oră de meditații.

De ce am procedat așa când toată lumea în jurul meu își îndoapă copiii cu meditații cel puțin din clasa 5-a dacă nu chiar a 4-a? Am avut câteva motive care de fapt sunt și contribuția mea reală la reușita copilului.

Dozarea efortului – Evaluarea Națională este un examen despre care orice părinte știe încă de la pregătitoare, practic avem 9 ani de pregătire, un drum destul de lung. Consider că pentru o pregătire de 9 ani, mai important decât să facă meditații este să știe să dozeze efortul în așa fel încât la examen să fie în formă maximă. Aceasta a fost miza mea și am avut-o permanent în vedere, nu m-a interesat să aibă FB pe linie în ciclul primar, nu am avut ambiția să fie cel mai bun din clasă. A contat foarte mult să muncească constant la un nivel de efort care să-i permită să-și dezvolte frumos personalitatea, să descopere ce-i place, să aibă timp de joacă și de relaxare, să aibă o atitudine pozitivă față de școală, profesori și educație, să aibă și eșecuri pentru a suplimenta efortul și a experimenta reușita pe măsura muncii depuse. Au fost și momente în care m-am îndoit de metoda mea, mai ales atunci când a avut în preajmă copii care se pregăteau foarte mult suplimentar pentru că fără să vreau le-am comparat notele și asta nu a fost în avantajul lui. M-am îndoit de mine atunci când a concurat cu proiectele și temele realizate de părinți în numele copiilor lor. M-am îndoit de mine atunci când la urechi mi-au ajuns bârfe care spuneau că e un copil slab – asta a fost cel mai greu de dus. Dar am mers mai departe pe drumul în care cred și acum mă felicit pentru că a trecut de Evaluare exact așa cum mi-am imaginat, cu boom-ul de energie la examen, cu efort susținut în ultimul semstru fără cicăleala mea, ci la inițiativa lui.

Gestionarea emoțiilor – l-am lăsat să se descurce singur, să muncească, să lupte, l-am încurajat să se implice și în lucruri pe care le considera dificile explicându-i pas cu pas de ce sunt importante. De diecare dată i-am arătat care sunt avantajele unui rezultat onorabil și i-am prezentat și implicațiile unei nereușite cu accent pe soluții, pe remediere, pe faptul că întotdeauna, oricât de rea ar fi o situație tot se mai poate face ceva, chiar dacă asta înseamnă să schimbi radical traiectoria. A avut suportul meu și a simțit că îi sunt alături, dar nu făcând lucruri în locul lui. Am considerat nociv să îl scuz la profesori, să fac teme/proiecte în locul lui pentru o notă mare, ”să îi pun pile”, să îi sugerez în vreun fel că voi face orice în locul lui. În același timp l-am asigurat permanent că îl susțin cu tot ce pot în a găsi soluții și a ieși cu capul sus chiar și din cele mai grele situații astfel încât acum el crede cu toată ființa lui că oricât de greu i-ar fi se poate baza pe mine.

Marcarea reușitelor – fiecare reușită am sărbătorit-o, m-am străduit să-l fac să simtă că e important, că văd, că apreciez, că știu cât a muncit. Au fost discuții lungi în momente alese cu grijă. Am fost și dezamăgită uneori și atunci am lăsat să treacă timp, mult timp până să vorbim, am vrut să audă ce putea face mai bine și nu un reproș, să aibă el timp să se gândească la ce ar putea face mai bine, nu să-și reproșeze că nu a făcut bine. L-am învățat să țină un fel de jurnal în care își notează ceea ce i-a adus satisfacție – uneori ne bucurăm de lucruri care pentru ceilalți nu sunt importante, așa că l-am învățat să fie conștient de ce contează pentru el și nu mă mir absolut deloc că a fost impotant examenul la engleză sau că a intrat în echipa de editare video a școlii sau că a avut curaj să vorbească cu un profesor. Reușitele sunt ale lui și consider că e esențial să aibă bucuriile lui și nu să facă lucruri pentru a mă bucura pe mine. Eu am la rândul meu jurnalul personal, nu este responsabilitatea copilului să mă bucure pe mine, l-am învățat să muncească pentru el și nu pentru a-mi face mie pe plac, iar asta face ca motivația lui să fie intrinsecă, susținătoare, hrănitoare pe termen lung, generatoare de resurse în momente dificile.

Pentru următoarea Evaluare Națională din papucii de părinte sper să nu mai facă matematică online, în rest voi proceda la fel. Îmi este drag copilul meu pregătit emoțional care a oglindit în rezultatul obținut capacitatea lui de muncă și de concentrare, acestea fiind premisele reușitelor viitoare.

Secretul coreean al fericirii și succesului

Google image

O carte pe care dacă nu o primeam în dar, singură nu aș fi cumpărat-o, cu atât mai puțin să ajung să o și recomand! Dar uite ca am primit-o cadou de la colega mea și așa cum m-am educat să fac cu orice cadou, am căutat să înțeleg de ce mi-a oferit-o, ce e valoros la ea.

Surpriza a fost să fie o carte plăcută, ușor de citit și care mi-a oferit câteva lucruri utile și cu aplicabilitate imediată. Imediată după ce trece pandemia și ne reluăm cursul firesc al vieții pentru că deocamdată nu prea am avut ocazia să exersez.

Este vorba despre Puterea Nunchi. Secretul coreean al fericirii și succesului, de Euny Hong. Exact cum spuneam, dacă m-aș fi aflat într-o librărie sigur nu aș fi zăbovit asupra titlului. Din păcate cultura mea generală (sau lacunele din cultura mea generală) nu mi-ar fi permis să fac vreo conexiune între Coreea, fericire și succes.     

Ce este Nunchi? Este arta subtilă a evaluării gândurilor și sentimentelor celorlalți cu scopul de a crea armonie, încredere și legături.

Deja devine interesant, așa-i? Într-o societate a puterii, a zgomotului asurzitor e un pic ciudat să ne preocupăm de partea subtilă, dar exact despre asta este cartea. Într-o cultură a extroverților, autoarea recomandă subtilitatea, tăcerea, observația, intuiția. Foarte îndrăzneață!

Dintre cele opt reguli ale nunchi, prima care mi-a atras atenția a fost cea care zice că dacă provoci un rău neintenționat, uneori este chiar mai grav decât dacă l-ai fi provocat intenționat. 

Pe moment m-a iritat afirmația, mi-a creat o stare nu tocmai confortabilă, de revoltă: cum, dacă am făcut ceva din greșeală e mai rău decât dacă aș fi făcut cu rea intenție? Da! Este mai rău pentru că atunci când există o intenție, fiea ea chiar și rea, se presupune că am observat, că am anticipat, că am planificat. Când e neintenționat înseamnă că nu mi-am dat interesul deloc, echivalentul unei mari lipse de respect față de viață.

O altă regulă nunchi spune că manierele există pentru un motiv și asta mi-a plăcut mult! Manierele crează un teren de joc pentru oaspeți – cât de frumos ni se reamintește importanța regulilor! Cât de stingher ești când nu cunoști regulile locului, când te trezești că faci vreo glumă într-un loc unde nimeni nu glumește sau cum te simți când te trezești îmbrăcat total nepotrivit la vreun eveniment doar pentru că nu ai știut care sunt manierele acceptabile?

Nu pomenesc și celelalte reguli, vă las să le descoperiți alături de multe alte sfaturi utile în toate contextele sociale cu care ne confruntăm. Cred că poate fi un excelent cadou de Crăciun, pentru tine sau pentru oricine care este interesat și motivat să construiască relații armonioase cu cei din jur.

La finaul cărții ni se propune și un joc care să ne ajute să exersăm nunchi-ul și spre marea mea încântare am apucat să îl joc cu copiii dintr-o clasă a VIII-a înainte să ne mutăm cu totul în online și a fost fascinant. Dacă la început au jucat ca să se distreze, pe parcurs și-au dorit să repete pentru a obține rezultate mai bune. Practicarea nunchi-ului crează armonie, sincronizare, fiecare individ ajunge să simtă încăperea cu toate detaliile ei subtile și la modul cel mai sincer, care dintre noi nu-și dorește să știe cât mai repede la ce să se aștepte atunci când intră într-o încăpere în care se află alți oameni, uneori necunoscuți?

Când altul primește aplauze pentru ideile tale

Pixabey

Dacă ai observat că părerea ta sau o poză/un comentariu de pe rețelele de socializare sunt preluate și imediat transformate în oportunitate de câștig de către anumite persoane, atunci e un indiciu de netăgăduit că ai idei foarte bune.

Ai fi crezut că o să continui fraza de mai sus cu ”e un indiciu de netăgăduit că ți se fură ideile”? Poți să crezi și asta, dar nu știu la ce te-ar putea ajuta!

Este frustrant să rămâi un simplu spectator al succesului altei persoane atunci când îți recunoști ideile pentru care altcineva primește aplauzele. Este frustrant chiar și atunci când ai încredere în tine și nu îți trebuie aplauze pentru chiar tot ce faci. Este neplăcut să ai o idee bună și să ajungi să regreți că ai dat-o pe nimic, că altcineva se folosește de sclipirea ta.

Vestea bună este că dacă te afli în punctul în care deja ți-ai recunoscut câteva idei pentru care alții au fost recompensați, ai certitudinea că ideile tale sunt apreciate.

Iar vestea și mai bună este că nu există o veste rea. Tehnic, pentru succes ai nevoie de idei bune și de a observa și valorifica oportunitatea. Să ai idei bune nu poți învăța atât de ușor, în timp ce să creezi oportunități se rezolvă relativ repede cu un pic de atenție și antrenament, lucru care este în avantajul tău. Tu poți învăța să accesezi oportunitatea, în timp ce celuilalt îi va fi greu să aibă propriile idei bune. Fie vorba între noi, nici nu se va strădui, în momentul în care tu ai tras cortina, își va căuta alt neatent cu inima mare care-și vinde ideile oricui, pe nimic.

Ce trebuie să faci?

  1. Dacă tot ești generos în a-ți oferi ideile, ai grijă cui le oferi! Practic trebuie să faci exact ceea ce făceai și până acum, dar să-ți semnezi munca. Nu ești în situația în care să ai o reținere în a te exprima (asta e altă discuția asupra căreia o să revin), până acum vorbeai cu oricine, de acum vei avea grijă să vorbești doar cu acei oameni a căror apreciere se poate cuantifica. Vrei un post mai bun, vrei o mărire de salariu? Doar arată-le celor care contează ce idei bune ai, nu te mai risipi în discuții cu colegii care au aceleași dorințe ca tine, dar idei puține.
  2. Dacă vezi că activitatea ta pe rețelele de socializare este fie distribuită/fie ”împrumutată” pe principiul ”dacă e public, atunci mă pot servi”, dar întotdeauna apreciată, atunci este timpul să-ți creezi o pagină profesională pe care să-ți promovezi afacerea. Ai garanția succesului cu conținuturile pe care deja ai ales să le faci publice just for fun. Dacă alții pot câștiga cu conținutul creat de tine, cu siguranță poți câștiga și tu!
  3. Fă și tu ceea ce fac cei care-și însușesc ideile tale! Nu, nu să iei ideile lor, am stabilit deja că ei practică acest sport tocmai pentru că sunt în pană de idei. Tu ai idei pentru că ai spirit de observație, atenție la detalii, intuiție și abilitatea de a face conexiuni neobișnuite. Toate aceste abilități vei începe să le folosești pentru o mică cercetare care să te ajute să răspunzi la câteva întrebări:
  • Ce tip de idee au luat de la tine? Asta îți va indica domeniul în care ești foarte bun.
  • Cui i-au prezentat ideea luată de la tine? Dacă a obținut aplauze pentru ideea ta înseamnă că s-a dus la cine trebuia. Poți face și tu același lucru.
  • Cum au împachetat ideea luată de la tine? Ce au adăugat ideii tale? Fă și tu același lucru!
  • Care sunt avantajele pe care le-au obținut luând de la tine o idee? ”Aplauzele” sunt ceea ce îți dorești și tu? Ai ideea, ai rețeta succesului, dă-i bătaie! În scurt timp vei avea ceea ce-ți dorești și mai ales, ceea ce meriți.

M-a inspirat amarul mărturisirii unei cliente: le-am arătat tot ce știu, i-am învățat cum să facă și apoi m-au scos din echipă, iar cu ideea mea au obținut premiul cel mare. Am întrebat-o dacă a avut grijă să-și facă ideea cunoscută (și) unei persoane care să se constituie în garant al corectitudinii acordării recompenselor. Nu, nu făcuse asta!

Întotdeauna m-am străduit să văd binele din răul care mi se întâmplă. Cum spuneam și la început, te poți supăra (pe bună dreptate!) că ți se fură ideile, dar poți și să observi că ai idei bune cu care-ți poți crea oportunități. E alegerea ta dacă rămâi cu supărarea sau începi chiar acum să-ți valorifici ideile!

Starea de bine dă măsura unei relații împlinitoare

Astăzi este Ziua Mondială a Sănătății Mintale și ziua în care o prietenă mă roagă să ies în oraș, iar eu refuz și mă întreb dacă sunt în regulă făcând asta. Îmi pun (și mai) multe întrebări de ceva vreme, mă uit înspre mine și mă găsesc schimbată. Nu pot să pun degetul exact pe acel ceva care a determinat schimbarea, probabil că sunt mai mulți factori, unii dintre ei vizibili, alții încă ascunși.

Cu un an în urmă scriam că ”fiecare dintre noi ne căsătorim cu credința că va fi pentru totdeauna” – ce voiam să spun era că niciun om care a divorțat nu s-a căsătorit cu gândul că va divorța cândva, ci cu credința că ”doar moartea ne va despărți”.

Și iată-mă gândindu-mă serios ce ar trebui să le transmit copiilor mei în legătură cu asta.

Suntem ceea ce învățăm!

Eu am învățat de la părinții mei să mă căsătoresc pe viață, ei au învățat la fel de la părinții lor, dar e chiar așa de sănătoasă învățătura aceasta? În anul 2020 mai este cel mai bun lucru de transmis copiilor?

Înainte să iau decizia divorțului i-am mărturisit fostului soț că îmi imaginam bătrânețea împreună, asta după cam 16 ani de relație care nu a fost niciodată extraordinară, nici măcar bună dacă e să fiu foarte sinceră. Mă întreb acum ce mă făcea pe mine să-mi imaginez bătrânețea alături de un om lângă care nici măcar nu-mi era bine? De ce un om sănătos mintal și-ar dori vreodată să nu trăiască bine?

Am avut întotdeauna o părere bună despre mine, mă consider deschisă la minte, flexibilă și profundă și totuși mi-am petrecut aproape toată viața de adult așa cum m-au învățat părinții mei fără să mă îndoiesc nicio clipă, cu toate că ființa mea interioară cea mai profundă m-a avertizat chiar de la început că e ceva greșit în felul cum gândesc: înainte de căsătoarie am trăit cele mai cumplite atacuri de panică și îmi amintesc că îmi era foarte frică de acel angajament pe viață. Mi s-a spus la vremea respectivă că orice angajament presupune renunțarea la celelalte opțiuni și mi s-a părut rezonabil, doar că atunci credeam că asta înseamnă să renunț la ceilalți potențiali bărbați întru împlinirea monogamiei, când de fapt renunțam la opțiunea de a rupe angajamentul dacă nu mai îmi era bine. Știu acum că de asta îmi era frică de fapt – dacă peste 3 ani nu mai îmi este bine cu bărbatul ăsta, ce fac? Credința căsătoriei pe viață mi-a răpit răspunsul la întrebare iar prețul plătit au fost 17 ani din viață pe care îi puteam folosi în diverse alte moduri, poate mai bine sau poate mai rău.

Văd în jurul meu oameni care, la fel ca și mine, cred despre ei că sunt deștepți și deschiși, dar care își refuză bucuria de a trăi împreună cu cineva doar pentru că nu au sentimentul că va fi pentru totdeauna, refuză o relație pentru că celălalt are un copil sau pentru că este mai tânăr sau mai bătrân, mai gras sau mai slab, toate acestea fiind de fapt lucruri pentru care nu s-ar căsători, nu și-ar asuma ”pentru totdeauna”. Dar ce-i împiedică oare să-și asume bucuria unei relații pentru cât va fi să fie? Imi place de tine, ma simt bine cu tine, mă simt atras de tine, mi-aș dori să petrec un timp cu tine, dar nu toată viața…Și ce te împiedică să petreci acel timp, de ce lăsăm această barieră ”pentru totdeauna” să stea în calea unei relații?

Am auzit de multe ori că mai bine stai singur și aștepți persoana potrivită. Potrivită pentru ce?

Potrivită pentru o relație pentru toată viața așa cum am fost învățați. Și dacă găsesc o persoană potrivită pentru o săptămână sau pentru un an sau pentru o zi? E rău? Nu iau în calcul sexul de o noapte, vorbesc despre o relație între doi oameni care se plac, au sentimente, sunt compatibili, dar își refuză timpul de bine împreună pe motiv că nu e pentru totdeauna, ca și când ți-ai refuza plăcerea unei călătorii doar pentru că nu poți trăi toată viața în locul acela. O călătorie îți oferă câteva zile de bine, poate veni cu dorința de a mai sta sau de a reveni după un timp sau chiar de a te muta acolo, o călătorie este o surpriză doar dacă o trăiești. Cred că la fel este și cu oamenii. Sunt oameni pe care îi îndepărtezi pentru că nu-ți plac, dar sunt și oameni care-ți plac mult și îi alungi pentru că știi tu că nu va fi pentru totdeauna. Îi alungi și i-ai pierdut. Pentru totdeauna.

În schimb rămâi ”pentru totdeauna” când de fapt nu îți mai este bine de mult pentru că doar asta știi să faci, pentru că ți-a spus cineva că este pe viață căsătoria, un drum fără întoarcere, un drum în doi până la moarte, fără să-ți spună că dacă drumul devine urât te poți opri, o poți lua în altă direcție, poți merge singur, poți merge cu altcineva. Nimeni nu ți-a spus că există infinit de multe variante. Nimeni nu te-a învățat că e important să-ți fie bine.

Ai fost învățat că este pentru totdeauna și asta fie te ține blocat într-o relație toxică, fie nu-ți dă voie să te bucuri de o relație ce ar putea fi bună.

Le voi spune băieților mei să dea și să ia totul într-o relație atâta timp cât le este bine.  Căsătoria este pentru cât îți este bine, nu pentru totdeauna, asta vreau să știe copiii mei. Dacă au norocul să le fie bine toată viața, atunci e pe viață, altfel să fie cât e bine! Îmi doresc să-și permită să se bucure de orice le poate oferi un om, chiar dacă ”nepotrivit”, aș vrea să aibă curajul să se bucure de o relație chiar dacă nu e pe viață.

Vă amintiți vreo zi la mare sau în parc, în copilărie, în care v-ați făcut un prieten cu care v-ați distrat copios? O zi, doar o zi, apoi fiecare a plecat în treaba lui. O zi care a făcut vacanța să fie minunată? Toți am trăit astfel de zile și nu ne-am gândit nicio clipă să nu ne jucăm doar pentru că nu va fi pe viață. Copiii nu știu că trebuie să fie pentru totdeauna, noi îi învățăm.

Eu vreau să-i învăț pe ai mei că viața poate să fie și o bucată mare de bine, dar dacă se întâmplă să nu fie așa, decât să se mulțumească cu o bucată mare de rău, e de preferat mai multe bucățele mici de bine.

Când știu că ”pentru totdeauna” de multe ori este paravanul unor abuzuri fizice și emoționale cumplite mi se pare mult mai sigur să dau mai departe învățătura ”pentru atâta timp cât îți este bine”!

Starea de bine și nu durata dă măsura unei relații împlinitoare!

Liniște că duc gunoiul!

Abia 3 pași am făcut și am auzit liniștea. E greșit să spun așa, știu! Încerc altfel…Este atât de liniște afară încât inevitabil mi-a răsunat în cap gălăgia din mine. A fost mai zarvă ca acum, a fost mult mai rău, a fost o vreme când mulți intrau când pofteau, făceau gălăgie sau mizerie, iar eu, tot ce făceam era să-i rog să se oprească, să-i cert, să fac și eu mai multă gălăgie în încercarea de a face liniște, de a munci enorm ca să repun lucrurile în ordine, fiind de la sine înțeles și niciodată pus la îndoială faptul că acesta e rolul meu în viață. A fost haos, uși și ferestre larg deschise, o vânzoleală de nedescris. Continuă lectura

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

16174978_1608173365866264_982994804116397805_n

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

Am întrebat pe Facebook pentru că îmi pare o treabă cât se poate de serioasă, chiar m-a lovit în moalele capului, însă a avut mare succes ca glumiță tâmpițică. Am hihăit și eu, că doar asta știu să fac cel mai bine, apoi iar m-a lovit. Continuă lectura

Prezentul îți provoacă un orgasm cosmic

pixabay.com

pixabay.com

Ca și când dinainte ți se așterne cea mai minunată înghețată din Univers, exact aia de care îți e poftă acum, iar tu în loc să o devorezi sălbatic bucurându-te de tot ce ea îți poate oferi în acel moment (răcoare, aromă, consistență, dulceață, contextul în care o mănânci), iei doar de două ori cu lingurița, delicat și mai ales rezervat, pentru că nu vrei să știe toată lumea că ție înghețata aia îți provoacă un orgasm cosmic. Continuă lectura

Iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii

pixabay.com

pixabay.com

În termeni psihologici iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii, fluturi în stomac, pierdere a minților și a contactului cu realitatea, ci mai degrabă se traduce prin recunoaștere/confirmare din partea persoanei pe care o autorizăm să facă asta. Chiar dacă multe voci se vor ridica să conteste ce am spus, continui prin a afirma că nimeni pe lumea asta nu a fost chinuit de nevoia de a se îndrăgosti, în schimb nevoia de a primi semne de recunoaștere este una vitală și fiecare dintre noi o resimțim zilnic. Continuă lectura

Suntem scenariștii și producătorii propriei vieți

pixabay.com

pixabay.com

Revin asupra acestui subiect, așa cum am promis în articolul de ieri, oare a câta oară? Este vorba despre scenariile după care ne desfășurăm viața, în ciuda faptului că suntem convinși că lucrurile se întâmplă pur și simplu, independent de voința noastră. În realitate noi suntem scenariștii și producătorii propriei vieți, singurii responsabili de reușitele și de eșecurile noastre. Continuă lectura