Starea de bine dă măsura unei relații împlinitoare

Astăzi este Ziua Mondială a Sănătății Mintale și ziua în care o prietenă mă roagă să ies în oraș, iar eu refuz și mă întreb dacă sunt în regulă făcând asta. Îmi pun (și mai) multe întrebări de ceva vreme, mă uit înspre mine și mă găsesc schimbată. Nu pot să pun degetul exact pe acel ceva care a determinat schimbarea, probabil că sunt mai mulți factori, unii dintre ei vizibili, alții încă ascunși.

Cu un an în urmă scriam că ”fiecare dintre noi ne căsătorim cu credința că va fi pentru totdeauna” – ce voiam să spun era că niciun om care a divorțat nu s-a căsătorit cu gândul că va divorța cândva, ci cu credința că ”doar moartea ne va despărți”.

Și iată-mă gândindu-mă serios ce ar trebui să le transmit copiilor mei în legătură cu asta.

Suntem ceea ce învățăm!

Eu am învățat de la părinții mei să mă căsătoresc pe viață, ei au învățat la fel de la părinții lor, dar e chiar așa de sănătoasă învățătura aceasta? În anul 2020 mai este cel mai bun lucru de transmis copiilor?

Înainte să iau decizia divorțului i-am mărturisit fostului soț că îmi imaginam bătrânețea împreună, asta după cam 16 ani de relație care nu a fost niciodată extraordinară, nici măcar bună dacă e să fiu foarte sinceră. Mă întreb acum ce mă făcea pe mine să-mi imaginez bătrânețea alături de un om lângă care nici măcar nu-mi era bine? De ce un om sănătos mintal și-ar dori vreodată să nu trăiască bine?

Am avut întotdeauna o părere bună despre mine, mă consider deschisă la minte, flexibilă și profundă și totuși mi-am petrecut aproape toată viața de adult așa cum m-au învățat părinții mei fără să mă îndoiesc nicio clipă, cu toate că ființa mea interioară cea mai profundă m-a avertizat chiar de la început că e ceva greșit în felul cum gândesc: înainte de căsătoarie am trăit cele mai cumplite atacuri de panică și îmi amintesc că îmi era foarte frică de acel angajament pe viață. Mi s-a spus la vremea respectivă că orice angajament presupune renunțarea la celelalte opțiuni și mi s-a părut rezonabil, doar că atunci credeam că asta înseamnă să renunț la ceilalți potențiali bărbați întru împlinirea monogamiei, când de fapt renunțam la opțiunea de a rupe angajamentul dacă nu mai îmi era bine. Știu acum că de asta îmi era frică de fapt – dacă peste 3 ani nu mai îmi este bine cu bărbatul ăsta, ce fac? Credința căsătoriei pe viață mi-a răpit răspunsul la întrebare iar prețul plătit au fost 17 ani din viață pe care îi puteam folosi în diverse alte moduri, poate mai bine sau poate mai rău.

Văd în jurul meu oameni care, la fel ca și mine, cred despre ei că sunt deștepți și deschiși, dar care își refuză bucuria de a trăi împreună cu cineva doar pentru că nu au sentimentul că va fi pentru totdeauna, refuză o relație pentru că celălalt are un copil sau pentru că este mai tânăr sau mai bătrân, mai gras sau mai slab, toate acestea fiind de fapt lucruri pentru care nu s-ar căsători, nu și-ar asuma ”pentru totdeauna”. Dar ce-i împiedică oare să-și asume bucuria unei relații pentru cât va fi să fie? Imi place de tine, ma simt bine cu tine, mă simt atras de tine, mi-aș dori să petrec un timp cu tine, dar nu toată viața…Și ce te împiedică să petreci acel timp, de ce lăsăm această barieră ”pentru totdeauna” să stea în calea unei relații?

Am auzit de multe ori că mai bine stai singur și aștepți persoana potrivită. Potrivită pentru ce?

Potrivită pentru o relație pentru toată viața așa cum am fost învățați. Și dacă găsesc o persoană potrivită pentru o săptămână sau pentru un an sau pentru o zi? E rău? Nu iau în calcul sexul de o noapte, vorbesc despre o relație între doi oameni care se plac, au sentimente, sunt compatibili, dar își refuză timpul de bine împreună pe motiv că nu e pentru totdeauna, ca și când ți-ai refuza plăcerea unei călătorii doar pentru că nu poți trăi toată viața în locul acela. O călătorie îți oferă câteva zile de bine, poate veni cu dorința de a mai sta sau de a reveni după un timp sau chiar de a te muta acolo, o călătorie este o surpriză doar dacă o trăiești. Cred că la fel este și cu oamenii. Sunt oameni pe care îi îndepărtezi pentru că nu-ți plac, dar sunt și oameni care-ți plac mult și îi alungi pentru că știi tu că nu va fi pentru totdeauna. Îi alungi și i-ai pierdut. Pentru totdeauna.

În schimb rămâi ”pentru totdeauna” când de fapt nu îți mai este bine de mult pentru că doar asta știi să faci, pentru că ți-a spus cineva că este pe viață căsătoria, un drum fără întoarcere, un drum în doi până la moarte, fără să-ți spună că dacă drumul devine urât te poți opri, o poți lua în altă direcție, poți merge singur, poți merge cu altcineva. Nimeni nu ți-a spus că există infinit de multe variante. Nimeni nu te-a învățat că e important să-ți fie bine.

Ai fost învățat că este pentru totdeauna și asta fie te ține blocat într-o relație toxică, fie nu-ți dă voie să te bucuri de o relație ce ar putea fi bună.

Le voi spune băieților mei să dea și să ia totul într-o relație atâta timp cât le este bine.  Căsătoria este pentru cât îți este bine, nu pentru totdeauna, asta vreau să știe copiii mei. Dacă au norocul să le fie bine toată viața, atunci e pe viață, altfel să fie cât e bine! Îmi doresc să-și permită să se bucure de orice le poate oferi un om, chiar dacă ”nepotrivit”, aș vrea să aibă curajul să se bucure de o relație chiar dacă nu e pe viață.

Vă amintiți vreo zi la mare sau în parc, în copilărie, în care v-ați făcut un prieten cu care v-ați distrat copios? O zi, doar o zi, apoi fiecare a plecat în treaba lui. O zi care a făcut vacanța să fie minunată? Toți am trăit astfel de zile și nu ne-am gândit nicio clipă să nu ne jucăm doar pentru că nu va fi pe viață. Copiii nu știu că trebuie să fie pentru totdeauna, noi îi învățăm.

Eu vreau să-i învăț pe ai mei că viața poate să fie și o bucată mare de bine, dar dacă se întâmplă să nu fie așa, decât să se mulțumească cu o bucată mare de rău, e de preferat mai multe bucățele mici de bine.

Când știu că ”pentru totdeauna” de multe ori este paravanul unor abuzuri fizice și emoționale cumplite mi se pare mult mai sigur să dau mai departe învățătura ”pentru atâta timp cât îți este bine”!

Starea de bine și nu durata dă măsura unei relații împlinitoare!

Liniște că duc gunoiul!

Abia 3 pași am făcut și am auzit liniștea. E greșit să spun așa, știu! Încerc altfel…Este atât de liniște afară încât inevitabil mi-a răsunat în cap gălăgia din mine. A fost mai zarvă ca acum, a fost mult mai rău, a fost o vreme când mulți intrau când pofteau, făceau gălăgie sau mizerie, iar eu, tot ce făceam era să-i rog să se oprească, să-i cert, să fac și eu mai multă gălăgie în încercarea de a face liniște, de a munci enorm ca să repun lucrurile în ordine, fiind de la sine înțeles și niciodată pus la îndoială faptul că acesta e rolul meu în viață. A fost haos, uși și ferestre larg deschise, o vânzoleală de nedescris. Continuă lectura

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

16174978_1608173365866264_982994804116397805_n

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

Am întrebat pe Facebook pentru că îmi pare o treabă cât se poate de serioasă, chiar m-a lovit în moalele capului, însă a avut mare succes ca glumiță tâmpițică. Am hihăit și eu, că doar asta știu să fac cel mai bine, apoi iar m-a lovit. Continuă lectura

Prezentul îți provoacă un orgasm cosmic

pixabay.com

pixabay.com

Ca și când dinainte ți se așterne cea mai minunată înghețată din Univers, exact aia de care îți e poftă acum, iar tu în loc să o devorezi sălbatic bucurându-te de tot ce ea îți poate oferi în acel moment (răcoare, aromă, consistență, dulceață, contextul în care o mănânci), iei doar de două ori cu lingurița, delicat și mai ales rezervat, pentru că nu vrei să știe toată lumea că ție înghețata aia îți provoacă un orgasm cosmic. Continuă lectura

Iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii

pixabay.com

pixabay.com

În termeni psihologici iubirea nu este echivalentul îndrăgostelii, fluturi în stomac, pierdere a minților și a contactului cu realitatea, ci mai degrabă se traduce prin recunoaștere/confirmare din partea persoanei pe care o autorizăm să facă asta. Chiar dacă multe voci se vor ridica să conteste ce am spus, continui prin a afirma că nimeni pe lumea asta nu a fost chinuit de nevoia de a se îndrăgosti, în schimb nevoia de a primi semne de recunoaștere este una vitală și fiecare dintre noi o resimțim zilnic. Continuă lectura

Suntem scenariștii și producătorii propriei vieți

pixabay.com

pixabay.com

Revin asupra acestui subiect, așa cum am promis în articolul de ieri, oare a câta oară? Este vorba despre scenariile după care ne desfășurăm viața, în ciuda faptului că suntem convinși că lucrurile se întâmplă pur și simplu, independent de voința noastră. În realitate noi suntem scenariștii și producătorii propriei vieți, singurii responsabili de reușitele și de eșecurile noastre. Continuă lectura

De la anestezie îmi este…moarte

pixabay.ro

pixabay.ro

Întâmplările zilei de azi (nu mai este azi – am scris această primă parte acum câteva zile) m-au purtat în trecut, o călătorie ciudată care mi-a readus în minte și în suflet senzații pe care le credeam de mult uitate. Acum mai bine de 11 ani, mă aflam pentru prima oară în viața mea internată într-un spital. Singură, tot pentru prima dată mi se recolta sânge, mă lăsam înțepată, eram paralizată de frică și totuși foarte calmă și răbdătoare. Continuă lectura

Vindecare prin joc = deconectare de la emoție

pixabay.com

pixabay.com

Când am o supărare mare, ceva care îmi clatină lumea și îmi omoară nemilos speranța, dacă mă duc în profunzimea suferinței mele o să descopăr că mă simt abandonată. Sentimentul de abandon este cel pe care îl trăim și retrăim zilnic, el este cel care ne însoțește de-a lungul vieții, pas cu pas, asta dacă nu cumva reușim să-l vindecăm. Dacă mă întrebi pe mine, eu nu cred în această vindecare, nu că nu s-ar putea ci pentru că trebuie o muncă imensă, eforturi supraomenești care sunt specifice doar oamenilor aleși, acei sfinți care se abandonează pe ei pentru a fi ai tuturor. Noi, oamenii de rând nu facem asta, noi, dacă facem o terapie cumsecade putem să ne obișnuim cu ideea abandonului dar cam atât. Tot nouă, oamenilor, ne este specifică frica de moarte, acea frică ancestrală ce stă la baza tuturor fricilor noastre. Desigur, o să se ridice voci care să spună că nu se tem de moarte, ci de păianjeni….dar de ce le este frică de păianjeni? Pentru că un păianjen m-ar putea mușca. Așa, și? Și dacă mă mușcă o să fac alergie, o să mă umflu și o să mor. Deci este frică de moarte! Continuă lectura

Pro Bono nu se traduce prin gratuit

pixabay.com

pixabay.com

Întreba zilele trecute cineva pe Facebook (unde altundeva!!?!) cum ar putea găsi un psihoterapeut care să presteze pro bono în sensul de gratuit și n-am avut de lucru să mă bag în seamă spunând că terapia moca este egală cu 0.

Termenul pro bono nu se traduce prin gratuit!!!!!! Continuă lectura