Înșelatul partenerului nu are circumstanțe atenuante

tic-tac-toe-1777880_1920

Sursa: pixabay.com

Chiar dacă înșelatul partenerului nu are circumstanțe atenuante, pot să înțeleg acea situație în care, după ani și ani de conviețuire împreună, după multe realizări materiale, după copii doriți, născuți și crescuți, se stinge pasiunea, cei doi își caută satisfacerea pulsiunilor sexuale în alte părți, rămânând totuși împreună de dragul a ceea ce au înfăptuit, legați fiind de o prietenie convenabilă. Este o situație nefericită pe care sunt sigură că mulți o condamnă pretinzând că dețin adevărul absolut și că separarea este singura și cea mai bună soluție. Eu nu mă pot pronunța, cred că pe lângă orgoliu sunt multe alte aspecte ce trebuiesc cântărite. Continuă lectura

Primul contact cu o ființă ciudată

Sursa: intercomfilm.ro

Sursa: intercomfilm.ro

Titlul filmului SF care s-a lansat în cinema pe 11 noiembrie 2016, fără să-și propună asta, m-a trimis în urmă cu 11 ani când am avut PRIMUL CONTACT cu o ființă ciudată despre care singurul lucru pe care îl știam era că trebuia să fac cumva să ne înțelegem. Mi-au atras atenția degețelele străvezii, mici cât niște bețe de chibrit și fața care nu se suprapunea nicicum imaginii pe care o aveam eu despre cum arată un om. Mi-a trecut prin cap că seamănă cu un extraterestru dar am alungat repede gândul, simțindu-mă vinovată că pot crede așa ceva despre propriul copil. Continuă lectura

Este lipsa fericirii motiv de divorț?

Sursa: pixabay.ro

Sursa: pixabay.ro

Numărul divorțurilor din România crește de la un an la altul, urmând trendul internațional. Numai în primele 8 luni ale anului s-au înregistrat peste 20 000 de cupluri care s-au despărțit, procentul cel mai mare înregistrându-se în intervalul de vârstă 30-39 ani. Datele statistice ne arată că sunt mult mai stabile cuplurile în care există unul sau doi copii. Continuă lectura

Nu cred în niciun fel de dietă

Fiind o femeie grasă am încercat în viața mea cam tot ce se putea încerca pentru a slăbi. Pot spune acum că nu cred în niciun fel de dietă, nu cred că există posibilitatea de a adopta un așa zis stil de viață sănătos care, vezi-doamne îți va aduce în timp (extrem de mult timp) silueta mult visată pe care, din păcate nu vei reuși să o păstrezi nici măcar timpul pe care l-ai investit pentru a ajunge la acel număr de kilograme. Toate acestea sunt false promisiuni ale unor oameni care au reușit, pentru ei sau pentru alți câțiva, însă niciodată pentru toată lumea. Continuă lectura

Diversitate, drepturile omului, libertate, iubire necondiționată = frecție la picior de lemn

directory-281478_1280Foarte la modă în ultima vreme să milităm pentru diversitate. Invocăm drepturile omului, dăm cu pumnul în masă, cu capul în gură, dăm unfriend pe facebook ( asta e decisivă!!!!!!), toate astea cu scopul deschiderii către diversitate și în numele iubirii necondiționate (blabla-ul suprem în ultimi ani). Continuă lectura

Cum traversează copiii apele tulburi în care se scaldă părinții

Mi-am pierdut și eu echilibrul, am pierdut pentru un timp sentimentul de acasă, de cuib, de cald și bine. Felul cum m-am simțit este complex, nu e așa de simplu, nu mi-a fost doar rău, a fost un amestec de bine și rău, durere și speranță, au fost multe și amestecate sentimente, a fost revoltă și resemnare, regrete, pierderi și achiziții noi. Ca și experiență în sine, chiar dacă epuizantă uneori, a fost ceva ce m-a făcut să cresc. Vlad nu știu cât de afectat a fost, însă Victor a suferit enorm, s-a văzut asta în ochii lui, în fiecare gest, în fiecare respirație…pentru mine este o certitudine de mult timp că apele tulburi în care se scaldă părinții afectează în primul rând copiii, la fel cum îmi este clar că un copil bine cu el este oglinda unei familii așezate, echilibrate…

Cum m-am regăsit eu? Pentru că da, m-am regăsit…destul de greu, traversând o criză majoră. Dacă mă întrebați pe mine eu o să spun că este singura cale, că altfel nu se poate, că nu te poți ridica decât după ce ești jos de tot. Sunt însă voci care susțin că se poate și altfel. Tare aș vrea să reușesc cumva să mă las convinsă, așa că a picat numai bine conferința Fii Bine cu Tine!, anunțată de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (I.S.T.T.) în data de 7 decembrie 2014, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Evenimentul, aflat deja la cea de-a II-a ediție, are anul acesta tema Fii Bine cu Tine și Copilul Tău va Fi Bine cu El!. Sunt invitați să participe părinți și cei care se pregătesc să devină părinți preocupați de prevenirea experiențelor traumatice, de creșterea capacităților de a se descurca cu situațiile provocatoare și de dorința de a aduce un plus de calitate vieții lor de familie.

Prin conferința Fii Bine cu Tine și Copilul Tău va Fi Bine cu El!, ISTT își propune să ofere persoanelor interesate de educația copiilor (actuali sau viitori părinți, bunici, educatori) ocazia de a descoperi cum să își crească calitatea relației cu copiii si cum îi pot ajuta pe aceștia să își dezvolte capacitatea de a face fața încercărilor vieții. Participanții vor afla și vor înțelege, de la psihologi experimentați în lucrul cu trauma, care sunt emoțiile și sentimentele care colorează relația dintre părinți și copii, despre importanța implicării tatălui în creșterea copiilor, despre miturile legate de protecție și diferența între grijă și îngrijorare, despre transformările ce apar în fiecare dintre noi atunci când devenim părinți.

Întâlnirea va fi deschisă de Diana Vasile, președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, cu prelegerea – surpriză  Când o căciuliță face diferența și va fi continuată de Andra Costin (Buzilă), care va aborda tema nuanțelor apărute în relația mamă-fiică atunci când fiica devine mamă – Ca tine am fost, ca mine vei fi.  Alături de Monica Lespezeanu și Fantomele din sertare vom afla cum să ne raportăm corect la fricile și anxietățile copiilor. Și, pentru că Sunt tătic, îmi pasă, mă implic, Bogdan Cezar Ion va întregi întâlnirea  celor prezenți cu un subiect tot mai discutat în ultima vreme – implicarea taților în viața de familie.

În încheiere, Anamaria Drăguță va sustine un atelier special, dedicat părinților ai căror copii s-au născut prematur: Nașterea prematură – o călătorie neașteptată.

Conferința Fii Bine cu Tine are loc duminică, 7 decembrie, la sediul Facultății de Psihologie și Științele Educației (Șoseaua Panduri nr 90), începând cu ora 10.00. Prezentarea lectorilor, rezumatele prelegerilor și programul conferinței pot fi accesate aici. Înscrierile se pot face la adresa conferinta@psihotrauma.ro. Pentru mai multe informații puteți apela numărul de telefon 0735 226 936 (Psiholog Roxana Agafiței). Până la data de 30 noiembrie 2014 tariful de participare este de 120 de lei. După această dată, tariful de participare va fi de 150 de lei.

Partenerii media ai evenimentului sunt: Radio Itsy Bitsy, revista Avantaje, revista Psychologies, Senso TV Sănătate. Evenimentul este susținut de Editura Trei, Cărturești, MediaTrust, RoMedic și Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București.

Ne vedem acolo!

Din discuțiile cu orgoliul meu

Îmi urlă ego-ul în creieri: la fel a cucerit-o și pe aia, aceleași cuvinte a folosit! Zbang, zbang, un pumn în burtă urmat rapid de unul în plină față, aproape că nu mai respir, sunt jos și mă târăsc zbierând în sinea mea că nu se poate, e imposibil, eu sunt specială, sunt unică, eu sunt aceea, trebuie că am fost cumva diferită. Continuă lectura

Exercițiu de obezitate pentru oameni normali

Îți propun un exercițiu. Ai nevoie doar de timp și de încă o persoană, poate să fie soțul, soția, un prieten, adult să fie, cu o greutate medie de 50-70 kg. Ești gata? Buuuuuun. Acum, ia adultul în cârcă, mergi și orice s-ar întâmpla nu-l da jos din spate. După ce l-ai luat în spate, îmbracă-te, încalță-te și dă o tură de cartier, treci prin piață, fă și niște cumpărături. Continuă lectura

Alegi să fii sclavul copiilor tăi?

Am căutat cu google cabinetele de psihoterapie din zona Piața Romană. Singurele criterii erau ca locația să fie aproape de serviciu, el, psihoterapeutul să fie bărbat și să știe și altceva decât psihoterapie cognitiv-comportamentală. Am format numărul de telefon, mi-a răspuns o voce de bărbat (semn bun!), i-am spus că vreau să vin la terapie, am stabilit ziua și ora, l-am întrebat dacă știe și altceva în afară de cognitiv-comportamentală, a făcut mișto de mine, mi-a plăcut. În ziua stabilită, am căutat adresa, am sunat la ușă și mi-a deschis chiar el. Cei care mă citesc și știu despre cine vorbesc cred că au mai clară imaginea mea, față în față cu el 🙂 Eram ceea ce se numește un client „venit din stradă”, aka fără recomandare, fără nimic, eu nu știam despre el, el nu știa despre mine. A fost o primă întâlnire foarte intensă, am stabilit-o pe următoarea. Am ieșit pe ușă plângând, convinsă fiind că nu voi reveni. Au trecut câteva zile de frământări și chiar în preziua următoarei ședințe de terapie mi-am dat demisia de la serviciu. Am privit cerul pentru prima dată după mult timp. Am plecat cu ochii în lacrimi, pe jos, înspre casă, pe Magheru. Mergeam și respiram, priveam clădirile acelea vechi și parcă le vedeam pentru prima oară, cu toate că zilnic parcurgeam același drum de ani de zile. Mă simțeam ușoară, eliberată. La ora de terapie i-am spus că am demisionat și că m-am simțit ca și când aș fi evadat, că sunt mulțumită și împăcată cu gestul meu. M-a privit lung, mă așteptam să se bucure alături de mine, așa cum la prima ședință se întristase cu mine. Dar nimic din fața lui nu trăda bucurie ori vreo altă emoție. Apoi mi-a tradus acel simplu și banal cuvânt: evadat. Evadat înseamnă că am părăsit fraudulos un spațiu în care mă aflam ca să ispășesc o pedeapsă. A căzut cerul pe mine, toată bucuria mea s-a risipit, îmi petrecusem ultimii ani din viață într-o închisoare, serviciul meu fusese o pedeapsă pe care o săvârșeam pentru…ce? Și evadasem, nici măcar nu-mi ispășisem pedeapsa, pur și simplu m-am sustras responsabilității. Se poate mai rău de atât? Avea dreptate și mă durea asta.

Câteva luni mai târziu hotăram să intru în formare, primul stagiu avea să fie în octombrie, acum 11 ani. Am intrat în cabinetul deja familiar cu emoție, urma să-mi cunosc colegii. Afară ploua și era frig, în cabinet ardea focul în sobă, era cald și plăcut. Noi, vreo 8 cred că eram, așezați în cerc pe saltele, am făcut cunoștință. Au urmat exerciții care au eliberat emoția, au fost câteva ore în care ne-am deschis sufletele și i-am lăsat pe ceilalți să ne cunoască, ne-am permis să fim cât de autentici puteam fi la momentul respectiv. A fost bine, m-am simțit ca-n vacanță. Vacanță, un nou cuvânt cheie! De data asta nu mai evadasem, eram doar în vacanță. Ce e vacanța? O perioadă limitată de timp în care îți permiți să faci lucruri pe care în restul timpului nu le faci. Și ce făcusem eu? Păi am spus mai devreme: mă relaxasem, îmi permisesem să mă deschid, să mă arăt așa cum sunt, să îi ascult pe ceilalți și să mă las emoționată de poveștile lor. N-a mai fost nevoie să-mi traducă el, după câteva luni de terapie am reușit și singură să traduc și m-am înspăimântat: veneam de acasă unde locuiam cu soțul meu, bărbatul pe care îl iubeam și cu mama, o iubeam și pe ea. Eram o familie normală, nu eram abuzată, nu mi se întâmplau chestii groaznice, la o primă vedere chiar credeam că totul decurge așa cum trebuie. Și totuși, câteva ore petrecute cu niște oameni pe care-i vedeam pentru prima dată au reprezentat pentru mine o vacanță, o gură de aer, o nouă evadare…Ce spunea asta despre mine? Că acasă, în familia mea, eu eram crispată, închisă, nu-mi permiteam să împărtășesc emoții, jucam un rol, nu eram autentică, creasem o aparență. De data asta nu evadasem ci doar îmi luasem o vacanță, îmi acordasem un timp ca să-mi încarc bateriile, urmând să mă întorc acasă și să funcționez din nou pe pilot automat până la următoarea vacanță. Cam trist dacă ne gândim că eram la doar câteva luni de la căsătoria pe care mi-o dorisem.

Au trecut 11 ani de atunci, cu terapie, cu formări, cu mult lucru cu mine, ani în care am învățat că starea mea de bine depinde de poziția pe care o adopt. Am învățat că nu serviciul meu era o închisoare ci că eu m-am dus acolo ca un deținut. A fost alegerea mea să mă simt închisă. Am învățat că nu familia mea mă constrângea ci că eu intrasem în acea familie jucând un rol obositor care făcea ca după un timp să am nevoie de vacanță. A fost alegerea mea, nimeni nu mi-a impus să mă comport așa. Aș fi putut să fiu autentică de la bun început, să aleg ca familia mea să fie exact acel spațiu în care să-mi permit să fiu eu, relaxată, ca-n vacanță.

Am învățat să mă repoziționez în așa fel încât să-mi fie mie bine, nu întotdeauna e necesar să schimb serviciul sau familia ca să mă simt bine, de cele mai multe ori este suficient să-mi schimb poziția.

Semnificativ pentru acești 11 ani este apariția copiilor și felul cum m-am poziționat în această situație nouă pentru mine. Poziția de sclav pe plantație a fost cea mai ofertantă, de departe! Am ales totuși să-mi păstrez libertatea. M-am gândit că pentru copii, care-au venit pe lumea asta fără să cunoască nicio regulă, este fix același efort fie că se adaptează regulilor deja existente, fie că inventez atunci niște reguli noi. În schimb efortul depus de noi, de părinți, ar fi fost mult diferit dacă schimbam total regulile. Am avut de ales între poziția de sclav și cea de acompaniator. Am ales-o pe cea de acompaniator, am ales să-i ajut pe ei să se adapteze regulilor noastre și chiar și așa tot mi se mai întâmplă să mă las dusă de val înspre postura de scalv. Probabil că așa se explică faptul că nu simt că mi s-a furat viața și timpul, nu îmi acord vacanțe, nu evadez și nu dezertez din rolul de mamă. Noroc că am învățat ce înseamnă repoziționarea și mai ales că știu și cum se face, practic. Marele secret este că niciodată schimbarea nu se produce numai la nivel cognitiv, niciodată nu e suficient doar să citești sau doar să înțelegi sau doar să-i dai dreptate celui care susține schimbarea. E nevoie de mai mult, e nevoie de unul la fel ca al meu, de lucru cu tine și cu demonii din trecutul tău, aceia care te fac să fii sclavul copiilor tăi sau prizonier la job.