Primul contact cu o ființă ciudată

Sursa: intercomfilm.ro

Sursa: intercomfilm.ro

Titlul filmului SF care s-a lansat în cinema pe 11 noiembrie 2016, fără să-și propună asta, m-a trimis în urmă cu 11 ani când am avut PRIMUL CONTACT cu o ființă ciudată despre care singurul lucru pe care îl știam era că trebuia să fac cumva să ne înțelegem. Mi-au atras atenția degețelele străvezii, mici cât niște bețe de chibrit și fața care nu se suprapunea nicicum imaginii pe care o aveam eu despre cum arată un om. Mi-a trecut prin cap că seamănă cu un extraterestru dar am alungat repede gândul, simțindu-mă vinovată că pot crede așa ceva despre propriul copil. Continuă lectura

Este lipsa fericirii motiv de divorț?

Sursa: pixabay.ro

Sursa: pixabay.ro

Numărul divorțurilor din România crește de la un an la altul, urmând trendul internațional. Numai în primele 8 luni ale anului s-au înregistrat peste 20 000 de cupluri care s-au despărțit, procentul cel mai mare înregistrându-se în intervalul de vârstă 30-39 ani. Datele statistice ne arată că sunt mult mai stabile cuplurile în care există unul sau doi copii. Continuă lectura

Nu cred în niciun fel de dietă

Fiind o femeie grasă am încercat în viața mea cam tot ce se putea încerca pentru a slăbi. Pot spune acum că nu cred în niciun fel de dietă, nu cred că există posibilitatea de a adopta un așa zis stil de viață sănătos care, vezi-doamne îți va aduce în timp (extrem de mult timp) silueta mult visată pe care, din păcate nu vei reuși să o păstrezi nici măcar timpul pe care l-ai investit pentru a ajunge la acel număr de kilograme. Toate acestea sunt false promisiuni ale unor oameni care au reușit, pentru ei sau pentru alți câțiva, însă niciodată pentru toată lumea. Continuă lectura

Diversitate, drepturile omului, libertate, iubire necondiționată = frecție la picior de lemn

directory-281478_1280Foarte la modă în ultima vreme să milităm pentru diversitate. Invocăm drepturile omului, dăm cu pumnul în masă, cu capul în gură, dăm unfriend pe facebook ( asta e decisivă!!!!!!), toate astea cu scopul deschiderii către diversitate și în numele iubirii necondiționate (blabla-ul suprem în ultimi ani). Continuă lectura

Cum traversează copiii apele tulburi în care se scaldă părinții

Mi-am pierdut și eu echilibrul, am pierdut pentru un timp sentimentul de acasă, de cuib, de cald și bine. Felul cum m-am simțit este complex, nu e așa de simplu, nu mi-a fost doar rău, a fost un amestec de bine și rău, durere și speranță, au fost multe și amestecate sentimente, a fost revoltă și resemnare, regrete, pierderi și achiziții noi. Ca și experiență în sine, chiar dacă epuizantă uneori, a fost ceva ce m-a făcut să cresc. Vlad nu știu cât de afectat a fost, însă Victor a suferit enorm, s-a văzut asta în ochii lui, în fiecare gest, în fiecare respirație…pentru mine este o certitudine de mult timp că apele tulburi în care se scaldă părinții afectează în primul rând copiii, la fel cum îmi este clar că un copil bine cu el este oglinda unei familii așezate, echilibrate…

Cum m-am regăsit eu? Pentru că da, m-am regăsit…destul de greu, traversând o criză majoră. Dacă mă întrebați pe mine eu o să spun că este singura cale, că altfel nu se poate, că nu te poți ridica decât după ce ești jos de tot. Sunt însă voci care susțin că se poate și altfel. Tare aș vrea să reușesc cumva să mă las convinsă, așa că a picat numai bine conferința Fii Bine cu Tine!, anunțată de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (I.S.T.T.) în data de 7 decembrie 2014, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Evenimentul, aflat deja la cea de-a II-a ediție, are anul acesta tema Fii Bine cu Tine și Copilul Tău va Fi Bine cu El!. Sunt invitați să participe părinți și cei care se pregătesc să devină părinți preocupați de prevenirea experiențelor traumatice, de creșterea capacităților de a se descurca cu situațiile provocatoare și de dorința de a aduce un plus de calitate vieții lor de familie.

Prin conferința Fii Bine cu Tine și Copilul Tău va Fi Bine cu El!, ISTT își propune să ofere persoanelor interesate de educația copiilor (actuali sau viitori părinți, bunici, educatori) ocazia de a descoperi cum să își crească calitatea relației cu copiii si cum îi pot ajuta pe aceștia să își dezvolte capacitatea de a face fața încercărilor vieții. Participanții vor afla și vor înțelege, de la psihologi experimentați în lucrul cu trauma, care sunt emoțiile și sentimentele care colorează relația dintre părinți și copii, despre importanța implicării tatălui în creșterea copiilor, despre miturile legate de protecție și diferența între grijă și îngrijorare, despre transformările ce apar în fiecare dintre noi atunci când devenim părinți.

Întâlnirea va fi deschisă de Diana Vasile, președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, cu prelegerea – surpriză  Când o căciuliță face diferența și va fi continuată de Andra Costin (Buzilă), care va aborda tema nuanțelor apărute în relația mamă-fiică atunci când fiica devine mamă – Ca tine am fost, ca mine vei fi.  Alături de Monica Lespezeanu și Fantomele din sertare vom afla cum să ne raportăm corect la fricile și anxietățile copiilor. Și, pentru că Sunt tătic, îmi pasă, mă implic, Bogdan Cezar Ion va întregi întâlnirea  celor prezenți cu un subiect tot mai discutat în ultima vreme – implicarea taților în viața de familie.

În încheiere, Anamaria Drăguță va sustine un atelier special, dedicat părinților ai căror copii s-au născut prematur: Nașterea prematură – o călătorie neașteptată.

Conferința Fii Bine cu Tine are loc duminică, 7 decembrie, la sediul Facultății de Psihologie și Științele Educației (Șoseaua Panduri nr 90), începând cu ora 10.00. Prezentarea lectorilor, rezumatele prelegerilor și programul conferinței pot fi accesate aici. Înscrierile se pot face la adresa conferinta@psihotrauma.ro. Pentru mai multe informații puteți apela numărul de telefon 0735 226 936 (Psiholog Roxana Agafiței). Până la data de 30 noiembrie 2014 tariful de participare este de 120 de lei. După această dată, tariful de participare va fi de 150 de lei.

Partenerii media ai evenimentului sunt: Radio Itsy Bitsy, revista Avantaje, revista Psychologies, Senso TV Sănătate. Evenimentul este susținut de Editura Trei, Cărturești, MediaTrust, RoMedic și Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București.

Ne vedem acolo!

Din discuțiile cu orgoliul meu

Îmi urlă ego-ul în creieri: la fel a cucerit-o și pe aia, aceleași cuvinte a folosit! Zbang, zbang, un pumn în burtă urmat rapid de unul în plină față, aproape că nu mai respir, sunt jos și mă târăsc zbierând în sinea mea că nu se poate, e imposibil, eu sunt specială, sunt unică, eu sunt aceea, trebuie că am fost cumva diferită. Continuă lectura

Exercițiu de obezitate pentru oameni normali

Îți propun un exercițiu. Ai nevoie doar de timp și de încă o persoană, poate să fie soțul, soția, un prieten, adult să fie, cu o greutate medie de 50-70 kg. Ești gata? Buuuuuun. Acum, ia adultul în cârcă, mergi și orice s-ar întâmpla nu-l da jos din spate. După ce l-ai luat în spate, îmbracă-te, încalță-te și dă o tură de cartier, treci prin piață, fă și niște cumpărături. Continuă lectura

Alegi să fii sclavul copiilor tăi?

Am căutat cu google cabinetele de psihoterapie din zona Piața Romană. Singurele criterii erau ca locația să fie aproape de serviciu, el, psihoterapeutul să fie bărbat și să știe și altceva decât psihoterapie cognitiv-comportamentală. Am format numărul de telefon, mi-a răspuns o voce de bărbat (semn bun!), i-am spus că vreau să vin la terapie, am stabilit ziua și ora, l-am întrebat dacă știe și altceva în afară de cognitiv-comportamentală, a făcut mișto de mine, mi-a plăcut. În ziua stabilită, am căutat adresa, am sunat la ușă și mi-a deschis chiar el. Cei care mă citesc și știu despre cine vorbesc cred că au mai clară imaginea mea, față în față cu el 🙂 Eram ceea ce se numește un client „venit din stradă”, aka fără recomandare, fără nimic, eu nu știam despre el, el nu știa despre mine. A fost o primă întâlnire foarte intensă, am stabilit-o pe următoarea. Am ieșit pe ușă plângând, convinsă fiind că nu voi reveni. Au trecut câteva zile de frământări și chiar în preziua următoarei ședințe de terapie mi-am dat demisia de la serviciu. Am privit cerul pentru prima dată după mult timp. Am plecat cu ochii în lacrimi, pe jos, înspre casă, pe Magheru. Mergeam și respiram, priveam clădirile acelea vechi și parcă le vedeam pentru prima oară, cu toate că zilnic parcurgeam același drum de ani de zile. Mă simțeam ușoară, eliberată. La ora de terapie i-am spus că am demisionat și că m-am simțit ca și când aș fi evadat, că sunt mulțumită și împăcată cu gestul meu. M-a privit lung, mă așteptam să se bucure alături de mine, așa cum la prima ședință se întristase cu mine. Dar nimic din fața lui nu trăda bucurie ori vreo altă emoție. Apoi mi-a tradus acel simplu și banal cuvânt: evadat. Evadat înseamnă că am părăsit fraudulos un spațiu în care mă aflam ca să ispășesc o pedeapsă. A căzut cerul pe mine, toată bucuria mea s-a risipit, îmi petrecusem ultimii ani din viață într-o închisoare, serviciul meu fusese o pedeapsă pe care o săvârșeam pentru…ce? Și evadasem, nici măcar nu-mi ispășisem pedeapsa, pur și simplu m-am sustras responsabilității. Se poate mai rău de atât? Avea dreptate și mă durea asta.

Câteva luni mai târziu hotăram să intru în formare, primul stagiu avea să fie în octombrie, acum 11 ani. Am intrat în cabinetul deja familiar cu emoție, urma să-mi cunosc colegii. Afară ploua și era frig, în cabinet ardea focul în sobă, era cald și plăcut. Noi, vreo 8 cred că eram, așezați în cerc pe saltele, am făcut cunoștință. Au urmat exerciții care au eliberat emoția, au fost câteva ore în care ne-am deschis sufletele și i-am lăsat pe ceilalți să ne cunoască, ne-am permis să fim cât de autentici puteam fi la momentul respectiv. A fost bine, m-am simțit ca-n vacanță. Vacanță, un nou cuvânt cheie! De data asta nu mai evadasem, eram doar în vacanță. Ce e vacanța? O perioadă limitată de timp în care îți permiți să faci lucruri pe care în restul timpului nu le faci. Și ce făcusem eu? Păi am spus mai devreme: mă relaxasem, îmi permisesem să mă deschid, să mă arăt așa cum sunt, să îi ascult pe ceilalți și să mă las emoționată de poveștile lor. N-a mai fost nevoie să-mi traducă el, după câteva luni de terapie am reușit și singură să traduc și m-am înspăimântat: veneam de acasă unde locuiam cu soțul meu, bărbatul pe care îl iubeam și cu mama, o iubeam și pe ea. Eram o familie normală, nu eram abuzată, nu mi se întâmplau chestii groaznice, la o primă vedere chiar credeam că totul decurge așa cum trebuie. Și totuși, câteva ore petrecute cu niște oameni pe care-i vedeam pentru prima dată au reprezentat pentru mine o vacanță, o gură de aer, o nouă evadare…Ce spunea asta despre mine? Că acasă, în familia mea, eu eram crispată, închisă, nu-mi permiteam să împărtășesc emoții, jucam un rol, nu eram autentică, creasem o aparență. De data asta nu evadasem ci doar îmi luasem o vacanță, îmi acordasem un timp ca să-mi încarc bateriile, urmând să mă întorc acasă și să funcționez din nou pe pilot automat până la următoarea vacanță. Cam trist dacă ne gândim că eram la doar câteva luni de la căsătoria pe care mi-o dorisem.

Au trecut 11 ani de atunci, cu terapie, cu formări, cu mult lucru cu mine, ani în care am învățat că starea mea de bine depinde de poziția pe care o adopt. Am învățat că nu serviciul meu era o închisoare ci că eu m-am dus acolo ca un deținut. A fost alegerea mea să mă simt închisă. Am învățat că nu familia mea mă constrângea ci că eu intrasem în acea familie jucând un rol obositor care făcea ca după un timp să am nevoie de vacanță. A fost alegerea mea, nimeni nu mi-a impus să mă comport așa. Aș fi putut să fiu autentică de la bun început, să aleg ca familia mea să fie exact acel spațiu în care să-mi permit să fiu eu, relaxată, ca-n vacanță.

Am învățat să mă repoziționez în așa fel încât să-mi fie mie bine, nu întotdeauna e necesar să schimb serviciul sau familia ca să mă simt bine, de cele mai multe ori este suficient să-mi schimb poziția.

Semnificativ pentru acești 11 ani este apariția copiilor și felul cum m-am poziționat în această situație nouă pentru mine. Poziția de sclav pe plantație a fost cea mai ofertantă, de departe! Am ales totuși să-mi păstrez libertatea. M-am gândit că pentru copii, care-au venit pe lumea asta fără să cunoască nicio regulă, este fix același efort fie că se adaptează regulilor deja existente, fie că inventez atunci niște reguli noi. În schimb efortul depus de noi, de părinți, ar fi fost mult diferit dacă schimbam total regulile. Am avut de ales între poziția de sclav și cea de acompaniator. Am ales-o pe cea de acompaniator, am ales să-i ajut pe ei să se adapteze regulilor noastre și chiar și așa tot mi se mai întâmplă să mă las dusă de val înspre postura de scalv. Probabil că așa se explică faptul că nu simt că mi s-a furat viața și timpul, nu îmi acord vacanțe, nu evadez și nu dezertez din rolul de mamă. Noroc că am învățat ce înseamnă repoziționarea și mai ales că știu și cum se face, practic. Marele secret este că niciodată schimbarea nu se produce numai la nivel cognitiv, niciodată nu e suficient doar să citești sau doar să înțelegi sau doar să-i dai dreptate celui care susține schimbarea. E nevoie de mai mult, e nevoie de unul la fel ca al meu, de lucru cu tine și cu demonii din trecutul tău, aceia care te fac să fii sclavul copiilor tăi sau prizonier la job.

Învăț despre mine dansul în doi

Când îmi spune că sunt grăbită sau că n-am răbdare dau ochii peste cap și-l consider enervant. Când îi spun că de-abia se mișcă se supără. Dacă-i spun că are încredere în oricine în afară de mine zice că sunt paranoică. La fel și dacă-l cert că nu mă susține – invariabil răspunsul este că mi se pare, că nu văd eu cât de mult îmi este alături. Dacă-mi spune că nu mă las nicicum condusă, dirijată, ripostez imediat: nu-i adevărat, sunt maleabilă și flexibilă. Eu așa mă văd. Dacă-l întreb de ce stă, de ce nu începe, îmi spune că așteaptă să prindă ritmul. Eu prefer să încep și să prind ritmul pe parcurs, nu am o strategie.

În general orice îi spun despre el nu este adevărat și orice îmi spune despre mine este o minciună. În general mi-e mai ușor să văd defectele celuilalt, pe-ale mele nu le observ niciodată. Le observă ceilalți, care la rândul lor nu le văd pe ale lor. Dacă mi se spune că fac un anumit lucru (rău) nu recunosc. Nu neapărat din încăpățânare ci pentru că eu nu văd lucrul acela.

Când cineva mi-a spus de mult că-s egoistă, am zis că e nebun, că nu vede bine, cum să fiu egoistă tocmai eu cea care împart totul cu toată lumea…Fără să văd că eu împart totul, dar totul ăsta îl stabilesc eu. Ce nu intră în totul stabilit de mine este al meu și numai al meu. Și da, sunt egoistă. Dar n-am văzut asta decât când s-a născut primul copil și am simțit cât de greu mi-a fost să-i dau din timpul alocat tabieturilor mele.

Dar nu despre cum sunt eu sau el este vorba în propoziție. Și nici despre dans. Ar fi simplu să spun că de ceva timp mergem la dans. Eventual să spun și unde ca să fie și un pic de reclamă și cât de frumos este și cum grația pune stăpânire pe noi (haha).

Deci mergem la dans. Romantic, ha? Ia să vedem…să zicem că am traversat o perioadă proastă. Ok, foarte proastă. Și că eu de la începutul anului vroiam la dans. Și că n-am avut cu cine să merg, până în acel moment când a cedat și a mers cu mine. Planul era roz: ducem copiii la mama, mergem la dans, dansăm, muzică bună, ne umplem de emoție, căldură, apropiere, apoi mergem la o terasă și petrecem ceva timp împreună, plăcut. Realitatea a fost gri: am dus copiii la mama, am mers la dans, am transpirat mai ceva ca muncitorii pe acoperiș în toiul verii, muzica n-am auzit-o, ci numai 123, 123, 123, balans, balans, balans, nervi, început de certuri, amplificate la terasă după ora de dans și explodate acasă în liniștea nopții, departe de copii. V-am zis că nu e reclamă la dans! Sau poate că este…

99% dintre cursanții pe care i-am întâlnit acolo se pregătesc de nuntă. Vin cu 2, 3 săptămâni înainte de marele eveniment, convinși fiind că în noaptea nunții vor da invitații cu cracii în sus de cât de fain dansează ei valsul cu grijă ales. Abia acum îmi explic de ce n-am dat niciodată pe spate la nicio nuntă…să mă scuze prietenii care au luat lecții de dans 😛 Deci oamenii sunt stresați cu nunta, adânciți asupra numărării pașilor așa încât să dea bine la nuntă. Noi am scăpat de stresul nunții, am mers, vezi doamne, ca să învățăm să dansăm. Ce-am aflat până acum: că mie mi-e greu să mă las condusă, dar nu din vreun orgoliu nemăsurat, ci pentru că mă plictisesc repede și n-am răbdare să înceapă partenerul, o iau eu înainte. Că mi-e foarte greu să repet la nesfârșit același lucru, chiar dacă nu-l fac bine. Prefer să fac și altceva și să revin după un timp. Că am nevoie să înțeleg lucrurile – se numește raționalizare, nu am acceptat niciodată că sufăr de așa ceva, dar uite că realitatea mi-a arătat exact cum sunt – până nu văd o mișcare pe care eu să o pot descompune și număra, mental, nu pot să mă mișc, sunt blocată. Am învățat că atunci când greșesc prefer să iau act de greșeală și să merg mai departe urmând ca pe parcurs să corectez ce am greșit, în timp ce celălalt preferă ca atunci când greșește să o ia de la capăt de câte ori este nevoie, până iese totul bine. Încă o dată am constatat că nu știu ce să fac cu mâinile – pesemne este rezultatul statului cu mâinile la spate în copilărie, aviz amatorilor care pretind copiilor să stea cuminți pe scăunel, prin nemișcare impusă ne pierdem conștiința propriei corporalități!

Am simțit cum este ca celălalt să fie diferit, câtă nevoie am să-l cunosc, să îl accept ca să parcurgem un drum împreună, cât de important este compromisul, în sensul de a avea un scop comun și de a te modela în așa fel încât să îl atingi, cum este nevoie ca fiecare să se schimbe fără a-și pierde însă individualitatea pentru a reuși trei pași de dans fără să-ți rupi gâtul și fără să-ți schilodești partenerul. Dacă pentru câteva minute de dans a fost nevoie să încep să învăț toate astea, mă întreb cum de am avut pretenția unei relații de o viață? Tot ce am aflat despre mine și despre partenerul meu în aceste ore de dans sunt informații perfect valabile oricărui aspect al vieții noaste, deci aplicabilitate generală. Dansul expune corpul, iar corpul este cel care vorbește despre tine.

Atențiune, abia de aici începe propaganda pentru dans! Nu dansul ca scop mi se pare fascinant, pentru asta prefer să mă uit la dansatorii adevărați care-au primit talentul în dar, mi se pare extraordinar dansul ca mijloc, ca instrument de autocunoaștere, ca modalitate de reconectare la propria corporalitate. Este o vorbă care sună la fel de pompos ca și iubirea necondiționată: toată istoria noastră de viață este scrisă în corp. Pare logic, rațional acceptabil, dar greu poate fi simțită vorba asta. Când ești față în față cu partenerul și știi că el conduce, că el va face primul pas și totuși piciorul tău se mișcă primul, ascultă-ți corpul, cu siguranță are ceva să-ți spună despre tine, ceva ce mintea ta refuză să creadă! Când știi că urmează o secvență în care trebuie să-ți susții partenera, iar ea cade, fii atent la ce-ai făcut, corpul tău îți vorbește despre ce-ar trebui să fii și nu ești încă! Când ai căzut pentru că nu te-a susținut cum trebuie iar tu îți spui îl iert și merg mai departe, dar corpul tău se crispează și refuză mișcarea de frică să nu cadă iar, îți spune că tu de fapt n-ai iertat și că încă nu-i acorzi încredere, chiar dacă ție-ți place să crezi altceva. Dansul te învață să te bazezi pe tine chiar dacă pare mai ușor să aștepți susținere din partea celuilalt. Înveți să-ți construiești propriile puncte de sprijin. Dansul te învață să îl ajuți pe celălalt ca să-ți iasă ție totul bine. Dacă a greșit îl ajuți să se redreseze, așa încât și tu să rămâi în picioare. În dans fiecare are rolul lui, extrem de important, foarte diferit de al celuilalt, dar numai puse împreună rolurile astea desăvârșesc spectacolul.

Revenind la pregătirea pentru nuntă…dansul mirilor, în condițiile în care tu ești bolovan, cu picioarele înnodate, mi se pare o tristă minciună, niciodată nu am înțeles de ce oamenii consumă energie, bani și timp pentru a le arăta altora ceea ce ei de fapt nu sunt, în condițiile în care toată lumea știe că la o nuntă totul e regizat, începând de la dansul mirilor și până la zâmbetul fals aruncat soacrei…ma rog, fiecare face cum crede! Din perspectiva cursantului care are colegi numai persoane ce se pregătesc de nuntă și din perspectiva celui care n-a învățat încă să danseze, dar care se simte ca după 6 ani de terapie, aș recomanda din inimă dansul ca autocunoaștere și ca terapie de cuplu înainte de nuntă. Oamenii pretind a fi altcineva decât sunt, pentru a obține ceea ce vor. Fiecare se lansează în tot soiul de jocuri psihologice pentru a ajunge să-și citească partenerul cât mai bine, înainte de nuntă, ca să știe la ce se înhamă. Dansul mi se pare instrumentul perfect: detector de minciuni și decriptor de comportamente în același timp, mergi câteva luni la dans și afli despre tine și despre partener câte n-ai fi în stare să afli o într-o viață de om. Întâi te cerți, așa cum am făcut și noi, pentru că tu credeai ceva și dintr-o dată dansul îți potrivește în față o oglindă în care te vezi așa cum ești, ba mai mult, îți vezi și partenerul. Te revolți, te cerți, faci scandal, după care te liniștești și apar întrebările:

Vreau să trăiesc o viață cu femeia asta care e tot timpul cu un pas înaintea mea?

Vreau să trăiesc o viață cu bărbatul ăsta după care nu mă pot ține?

Îl vreau pe omul ăsta care nu-i suficient de ferm să mă susțină?

Sunt dispus să sprijin o femeie care pare să nu depună niciun efort pentru a se susține singură?

Nu am încredere să mă sprijin pe el, sigur mă va scăpa…nu am încredere! Dacă nu am încredere, are vreun sens să trăiesc cu el?

În funcție de ceea ce-ți dorești, lecțiile de dans te pot învăța să dai bine 5 minute în fața a 100 de persoane care se holbează la tine sau poți învăța să aduci armonia în cuplul tău. Când privești perechile de dansatori care plutesc pe ritmul muzicii pare că sunt făcuți unul pentru altul, nu se vede efortul, este doar muzică și armonie, totul curge. În spate este munca, transpirația, suferința, ajustarea permanentă, recalibrarea, compromisul. În spate sunt pașii stângaci de la început, nu este muzică ci doar 123…Exact la fel ca-n cuplu, una este ceea ce se vede din afară și alta este în interior. E nevoie de muncă serioasă ca să ajungi să auzi muzica.

Cred că dansul poate să fie măsura unui cuplu care rezistă în timp. Ca spectator, dansul e armonie, ca dansator e muncă susținută, transpirație, colaborare, ambiție, plăcere, durere, compromis, expresie, afirmare. La fel ca-n orice cuplu.

Și pentru că vă știu curioși :D, Vichi de la Lotus Dance este cea care ne suportă stângăciile cu zâmbetul pe buze și o spun cu tot dragul.

IMG_20140921_221748 IMG_1125418464319654