A-i refuza identitatea este echivalentul nefericirii

conflict-1458437_1280Ceva din absurdul discuțiilor de pe Facebook, discuții ce se vor savante, mi-a amintit zilele acestea de Sorina Rațiu. Am căutat-o cu sfântul Google și am citit, cu tristețe dar nu și cu mirare, că nu îi este bine. Își duce zilele într-un azil de săraci din Sibiu, fața îi este mutilată de când s-a ars cu sodă caustică încercând să facă să dispară părul ce se ambiționează să-i crească pe față în ciuda celor 4 operații pe care le-a făcut. Dar cel mai trist mi se pare că este (tot) singură, că nu și-a găsit liniștea, că nu are o identitate și că oamenii nu vor să vorbească cu ea. Continuă lectura

Și ce vrei fă, să-ți chem eu taxi?

coadaM-au impresionat cele trei povești ale lui Ariel și m-au impulsionat să le scriu pe ale mele. Eu am doar două, ambele despre Poliția Română.

Înainte să scriu simt nevoia să spun că citind comentariile de la poveștile lui Ariel, am murit un pic sufocată de indignare când am constatat că majoritatea nu au înțeles mesajul, că au fost revoltați de un tânăr scârbit și obosit de nepăsarea concetățenilor, care se gândește serios să plece. M-a revoltat peste măsură folosirea argumentului „și la alții este la fel de cocină”. Nu mi se pare nici suficient, nici liniștitor să iau act că și alte țări au cocina lor. Este trist și lipsit de speranță faptul că trăiesc printre niște oameni resemnați de cocina în care-și duc zilele, mulțumiți că mai există pe lume și alte cocini. Descurajantă este nepăsarea semenilor, lipsa de interes și de motivație pentru a face curat în cocină. Continuă lectura

La 20 ești mai mort decât sunt eu la 40

Mă aflam ieri la coadă la una dintre minunatele instituții ale statului dotată cu funcționari, fie imbecili, fie cu un simț al umorului care sfidează inteligența mea.

După vreo două ore în care unica distracție mi-a fost o discuție aproape porno cu un amic, pe whatsup, și-a făcut apariția o femeie. De când a urcat scările am remarcat un corp și o îmbrăcăminte de puștoaică, dar ceva îmi spunea că e cel puțin la fel de în etate ca mine. Să fi fost gușa dublă? Neeeee…. Continuă lectura

2015 a început bine și a sfârșit lipsit de sens pentru mine

DSCF7210A trecut 2015 fără să am chef să fac vreun bilanț, a început 2016 fără să apuc să scriu ce îmi doresc.

2015 a început bine și a sfârșit lipsit de sens pentru mine, subiectiv, a fost un an golit de adevăr, de emoție, golit de loialitate, de umanitate în esență. Mai mult de jumătate din lunile lui 2015 m-am simțit prinsă, paralizată, înghițită de o lume murdară, de oameni care din motive pe care nu le înțeleg și nici nu vreau să le înțeleg vreodată, aleg să trăiască în minciună în loc să privească spre adevărul în care sunt bine reflectate problemele lor, oameni care decât să admită că se confruntă cu o lipsă preferă să construiască o minciună care să justifice lipsa și să o transforme chiar într-un lucru firesc, altfel spus “nu eu am o problemă, ci tu ai o problemă că ești vulnerabil în fața mea”. Continuă lectura

Sunt penibilă, frecventez librării și mai și citesc!

Am aflat și eu, ca tot omul, că se deschide Cărturești Carusel, într-o clădire veche de pe Lipscani, renovată și frumos amenajată. Ca fost locuitor al centrului vechi, încă cu buletin de Calea Victoriei, mare iubitoare de clădiri vechi, evident că am murit de nerăbdare să ajung să văd și eu clădirea. Până să o văd, am citit despre proprietarii clădirii, vorba aia, nițică istorie n-a omorât pe nimeni. Apoi, dacă tot urma să merg la librărie, mi-am făcut și o listă cu cărțile pe care mi le doream – mă așteptam să fie aglomerație și am zis că e mai bine așa.

Am ajuns înainte de concert și vin, dar am stat la concert și aș fi putut să beau și vin dacă aș fi vrut, deci n-am stat la coadă, am intrat, m-am minunat de cât de frumoasă e clădirea, tot așa cum mă minunez în fața oricărei clădiri cu o arhitectură alta decât cutiile de chibrituri din blocurile comuniste, m-am plimbat pe îndelete de la un capăt la altul, am remarcat că există un colț cu produse de designer și un altul cu ceaiuri, căni și alte mărunțișuri. Mi-am spus că asta e bine pentru că de-acum când am de cumpărat un cadou, știu unde să vin. Am parcurs și câteva titluri de pe rafturile cu cărți, puține ce-i drept, pentru că era aglomerație, așa cum cred că-i șade bine oricărei librării când își deschide porțile. Mi-ar fi plăcut să șed și să răsfoiesc cărțile…mi-am promis să revin ca să fac asta. M-a salvat lista, punct ochit, punct lovit, am cumpărat vreo 6 cărți și am plecat.

De-atunci, în afară că mi-am citit cărțile și că deja plănuiesc un nou drum prin librăriile Bucureștene, am mai intrat pe facebook și am aflat, cu stupoare, că este aproape o rușine să recunoști că ai fost la Cărturești Carusel. Am citit extraordinar de multe critici la adresa librăriei, am planat fin pe deasupra ironiilor la adresa celor care au fost la deschidere. Una peste alta, mie îmi scapă ceva, asta e clar.

Cică e o librărie scumpă. Este, nu zic. Unele cărți sunt mai scumpe ca în alte librării. Dar….e în centru, ieși din Cărturești și intri în Diverta sau Eminescu sau sau sau. În Cărturești nu există niciun angajat care să-ți bage ție mâna în buzunar ca să-ți ia banii cu forța și să-ți bage pe gât vreo carte. Și nici afară, pe Lipscani nu e vreunul care să te ia cu arcanul și să te bage în librărie. Intri dacă vrei, stai cât vrei, cumperi ce vrei sau nu cumperi nimic. Pe bune, poți să faci doar pipi.

Cică e de fițe. Nu m-am prins cum e de fițe, dar poate e din cauza fițelor mele contopite cu fițele lor. Adică da, nu e ca depozitul de cărți de la podul Grant, asta e clar. Dar eu zic că asta ține de concept, nu de fițe. Pentru mine care mai nou când vin în București dacă nu se aliniază planetele și nu mi se leagă treburile, am de pierdut vremea aiurea, e super fain că mai e un Cărturești din ăsta în centru. Adică zic mersi că am unul la Romană și că mai am unul și la Unirea. Pe bune, prefer să intru într-o librărie să stau jos și să răsfoiesc o carte decât să fiu nevoită de fiecare dată să aleg o cârciumă. Da, știu, fițe!

Că au venit hipsterii să se tragă în selfiuri la Cărturești Carusel. Ok, erau. Eu îi numesc tineri, dar cică de fapt sunt hipsteri. Chiar mă minunam de cât de mulți tineri sunt, în contextul în care toată lumea se plânge că tinerii nu mai citesc. Jumătatea mea mai cârcotașă mi-a spus că doar ăștia sunt. Doar ăștia sunt ăia care citesc…mda, nu mai păreau atât de mulți. Dar, cum jumătatea optimistă este mai puternică decât jumătatea cârcotașă, capul sus, țâțele înainte și să sperăm că erau doar mulți tineri. Că făceau poze…să facă, să facă, prefer să văd pițipoance prefăcându-se că citesc în Cărturești decât țuguindu-și buzele prin vreo budă obscură de mall. Așa, cât stă la poză are totuși șansa să o prindă vreun titlu de carte și, cine știe, poate că o citește pe toată până la urmă.

Una peste alta, cum am spus deja, mie-mi scapă esența criticilor la adresa librăriei. Trebuiau să nu o facă dichisită, aerisită, frumoasă? Trebuia să arate ca o cocină? Hipsterii n-au voie în librării? Selfiurile se fac doar în budă, în librărie sunt interzise? Să nu o fi deschis deloc? Ce se critică de fapt? Că ei și-au făcut reclamă folosindu-se de istoria locului, de numele familiei proprietarului? Și dacă își făceau reclamă anunțând mari reduceri la deschidere, așa cum practică magazinele de chiloți, de exemplu, era mai bine? Nu e firesc ca fiecare să aibă o strategie? Criticăm strategia lor? Criticăm volumul de cărți citite de către vizitatori? Pe bune? Sau cumva în librărie au dreptul să intre doar cei ce citesc? Și cum se face asta, se dă un test și în funcție de rezultate primești sau nu permisul de vizitator al unei librării, diferențiat, ai citit doar o carte, mergi la depozitul de cărți, ai citit două cărți, poți intra la Eminescu, trei cărți îți deschid ușile de la Diverta, la patru cărți poți intra la Cărtureștiul din Romană, iar la Cărturești Carusel musai trebuie să faci dovada celor cinci cărți citite din scoarță în scoarță că altfel te arată cu degetul pe facebook că ești penibil și ai intrat în librărie ca să te uiți…Pe bune, în halul ăsta am ajuns să trebuiască să mă rușinez că am intrat într-o librărie? Uite că eu am fost la deschidere ca să văd clădirea și ca să cumpăr și cărți, poză n-am făcut decât pentru un prieten, i-am trimis-o în mesaj privat, dar orișicât check in am dat șiiiiii, culmea penibilului, snobismului, fițoșelii, hipsterelii, când am plecat, m-am oprit și am mâncat, unde altundeva decât la Calif! Și știți ce? Am de gând să intru în Cărturești de fiecare dată când trec pe Lipscani, cu siguranță nu de fiecare dată o să am bani să cumpăr cărți, probabil că de cele mai multe ori o să intru doar că să admir clădirea și ca să mă uit la cârpe și ceaiuri sau ca să răsfoiesc vreo carte, fără să cumpăr nimic. Promit ca de fiecare dată să-mi fac și un selfie cu cărțile, doar așa, ca să par interesantă.

Cărturești, la cât mai multe!

Să-l învățăm pe Coaie ce e bunul simț

Vă amintiți când v-am spus, de curând, că am votat cu Iohannis doar pentru că m-ați rugat voi, dar că nu am încredere….în voi? Vă mai amintiți când v-am spus că degeaba votați cu el dacă voi continuați să fiți niște mitocani, că nu-i suficient să fie unul singur educat iar restul melteni? Nu vă mai amintiți? Nu-i nimic, lasă că vă reamintesc eu acum.

O să încep să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat mie: se făcea că era astă vară, la fro’ 40 grade afară, iar eu cumpărasem niște cărnuri de la Auchan Militari. Când să ies mi-am adus aminte că ar trebui să cumpăr ceva de la Praktiker, numai că era cald afară, mi-era că se strică cărnurile din portbagaj. Dar numai ce-mi arunc privirea în zare și văd unicul copac în imensa parcare, care, culmea, era chiar în față la Praktiker. Mă îndrept spre el, văd din depărtare că locul de parcare de sub el era liber, fericire mare, mă apropii…hopa, loc pentru persoane cu handicap. Îmi spun că na, asta e, mă dau mai încolo, parchez în plin soare, cobor și mai că mă dă jos unul care parca la umbră, pe locul pentru handicapați. Sare sprinten din mașină și voios nevoie mare i se adresează pasagerului din dreapta: “Coaie, hai că te-am parcat la umbră, mă aștepți să iau ce mai am de luat?; Da, Coaie, sigur!” Nu era handicapat nici unul dintre cei doi Coaie.

De vreo câteva luni s-a deschis Lidl în Bragadiru. În parcare sunt mereu maxim 10 mașini parcate pe locurile de parcare. Restul, considerabil mai multe sunt parcate fie pe latura magazinului, în spațiul unde teoretic ar trebui să fie câte o bandă pe sens care să asigure accesul în/din parcare. Mai sunt parcate la ieșirea din giratoriu.

Am nimerit de câteva ori să merg la același Lidl din Bragadiru mai de dimineață. Invariabil, după ce eu am parcat în rândul doi, toată parcarea fiind liberă, fie ploaie, fie vânt, a venit în urma mea fie fratele, fie vărul, fie unchiul, fie chiar Coaie, care a parcat fix pe primul loc, care, în cea mai firească logică a lucrurilor, este pentru handicapați.

Am scris până în momentul acesta numai despre șoferi. Coaie, dacă ai permis, dacă circuli liber cu mașina pe drumurile publice, măcar din obișnuință și tot ai ajuns să vezi că există niște marcaje pe drum, ca ni;te desene așa și niște table mari cât roata carului, tot cu niște desene pe ele. Deci, Coaie, când vezi pictat pe jos, pe un loc de parcare, un scaun cu rotile cu un om în el, ce crezi că înseamnă? Crezi că înseamnă că te poți tu parca ca un bou acolo și că ăștia de la Lidl îți dau un scaun cu rotile cu care să te dai tu prin parcare? Cretinule, înseamnă că acele locuri de parcare sunt pentru handicapați, pentru oameni care se deplasează greu, care dacă au nevoie de o pâine vin cu mașina, parchează lângă ușă ca să nu se chinuie prea tare. Tu, Coaie, poți parca în rândul doi și-ți poți mișca curul leneș și nesimțit până la intrare.

Am văzut de atâtea ori faza asta, de atâtea ori am parcat lângă locurile pentru handicapați pentru ca în secunda doi să vină un Coaie să parcheze acolo încât am ajuns să cred că eu sunt chiar proastă. Dar nu sunt proastă, bă, Coaie, tu ești prost. Puți de prost, pentru că ai o parcare întreagă la dispoziție și tu parchezi pe locurile pentru handicapați. Alea sunt locuri pentru oameni cu handicap locomotor, adică de mers, tu Coaie, ești handicapat la cap, adică prost și poate că de-asta ai nevoie să te parchezi aproape de ușă, ca să n-o ratezi, că doar nu degeaba ți se spune Coaie.

Azi, în același Lidl, în mare grabă, nici nu aveam monedă așa că am intrat fără coș. După ce mi-am umplut cele două mâini, am mai apucat și cu cele două de rezervă – părinții știu despre ce vorbesc – și, în ultima clipă mi-am amintit că e musai să cumpăr și câteva chifle. Fac o acrobație, apuc punga cu a 3-a mână de rezervă, iar cu a 4-a dau să apuc cleștele ca să pun chiflele în pungă. Din cauza numărului mare de mâini de rezervă folosite, îmi scapă cleștele, am atâta sânge rece încât nu dau drumul la nimic ca să-l prind, mă extaziez pe dată în fața inspirației celui care a legat cleștele cu un șiret, probabil tocmai pentru aceia dintre noi care în afară de cele două mâini principale, mai au fără număr de rezervă, dar nu mă bucur prea mult, că din spate apare o mână care începe să-mi ia chiflele și să le vâre într-o pungă, nu a mea. Mă întorc către proprietara mâinii – era o mână principală, nu avea nevoie de mâinile de rezervă – și-i spun candid că poate folosi cleștele meu dar că, uite, mai e un clește liber. La fel de candidă, îmi răspunde că nu-i nevoie, că ea pune cu mâna….De parcă eu eram tâmpită, adică pe mine o acută nevoie mă împingea să mă chinui să apuc nenorocitul de clește, în timp ce ea, vaca, nu avea nevoie.

Era sora sau mama lui Coaie, dacă nu v-ați prins. Deci, cleștii ăia sunt puși acolo ca să apuci cu ei. Adică, tu, Coaie, după ce te-ai zgârmat în nas sau te-ai scărpinat în cur sau ai strâns rahatul pisicii sau doar ai pus mâna pe volanul jegos al mașinii, poți să-ți iei pâinea ta cu mâna dacă atâta te duce capul tău prost, dar pâinea mea nu ai dreptul să o atingi cu mâinile tale murdare și de aceea s-a pus acolo un clește. Ce faci tu apoi cu pâinea ta, te privește, poți să ți-o și ungi cu ce vrei, dar restul pâinii nu-ți aparține, deci nu o atinge. E simplu? Hai măh, Coaie, că nu-i chiar așa de greu.

Și o ultimă idee: Coaie, degeaba ai votat cu nenea care e educat și cu bun simț, tu ești tot un biet meltean. Nu e suficient să fie unul educat ca să o duci tu bine, trebuie să te educi și tu și poți să începi cu lucruri simple. De exemplu: să nu mai parchezi pe locurile pentru handicapați, să nu mai blochezi trecerea mai ales când ai toată parcarea la dispoziție. Și chiar dacă nu ai loc de parcare, cere-ți drepturile, nu încălca drepturile altui om. Evită să te așezi la casa pentru gravide sau pentru oameni cu copii, să apuci pâinea cu cleștele sau cu mânușa, după caz…de-astea, știi tu, de-asta care au și indicatoare! Coaie, mă auzi? Da, da, cu tine vorbesc.

Orgasme mimate

Mi se pare nedrept și jignitor când citesc tot felul de scriituri, autori fiind în general bărbați, în care se argumentează cum că femeile mimează orgasmul. Doar orgasmul.

Această afirmație este cu mult mai superficială chiar decât cea cu blondele care sunt proaste. Mi se pare inadmisibil să vorbești/scrii în acest fel despre femei. Autorii acestor texte le ignoră calitățile, le neagă abilitățile…am crezut mult timp că se întâmplă așa pentru că unica activitate căreia bărbații îi acordă interes este sexul și prin urmare judecata masculină este întru-totul îndreptățită să se aplece asupra orgasmelor femeii, când de fapt ei atât văd, nu judecă mai mult decât orgasmul pentru că atât pot să judece din locul în care se află. S-a ajuns la descrieri științifice ale orgasmelor pentru a permite bărbaților să facă diferența între un orgasm real și unul mimat, deja se ridică dintre ei (bărbați) capete luminate, experți care cu greu mai pot fi păcăliți, cei care și-au făcut un scop în viață din identificarea semnelor care indică autenticul orgasm. Și asta în condițiile în care se știe sau dacă nu se știe, se poate cu ușurință observa că, practic, de când lumea și pământul, rolul masculilor este de a asigura mâncarea familiei. Mi se șoptește din culise, pe un ton răutăcios, desigur, că femeile, în plus, mai spală și vasele. J

Nu vorbesc acum despre rolul femeii pe pământ pentru că ar însemna să dezvălui secrete de necuprins bărbaților. Pentru bunul mers al lucrurilor este suficient ca ei să creadă că sunt importanți și că femeile se nasc ca să spele vasele. Este ok așa. Dar ce ne facem cu orgasmele? Să fie ele călcâiul lui Ahile al sublimei creații numită generic Femeie? Să fie asta mica părticică din Plan dezvăluită bărbaților? Să fie oare orgasmul punctul din care ei, bărbații, ar putea să aibă perspectivă asupra Marelui Plan? Orgasmul mimat să fie farsa preferată pe care femeile o fac bărbaților, un soi de glumă cinică? Nu știu răspunsul, dar sigur mimarea orgasmului este praf în ochi, este poate cel mai neînsemnat și neimportant lucru pe care o femeie îl poate face în demersul ei.

Femeia poate să mimeze fericirea, poate să mimeze tristețea, poate să mimeze puterea, sensibilitatea, neputiința, boala dar și sănătatea, poate să mimeze iubirea, ura, dorința, gelozia, hărnicia, lenea, curățenia, inocența, vulgaritatea, poate să mimeze orice, este capabilă să mimeze chiar viața și moartea într-un gest suprem. O Femeie, aceeași Femeie, poate să mimeze toate de mai sus sau poate să le simtă în mod autentic, pe rând, în funcție de situația căreia i se adaptează, dar bărbații nu vor ști niciodată cu siguranță dacă e sau nu adevărat. Nu este imoral, este doar normal și necesar, Femeia are de făcut Ceva și pentru asta i s-a dat Puterea. Nu se preface, ea doar este așa cum contextul o cere. Iar orgasmul mimat, pare-se, singurul vizibil prin ochi de bărbat, este doar o joacă (parte din atingerea Scopului – nimic nu e la voia întâmplării) cât să nu-și iasă din formă.

Mimarea orgasmului nu face din femeie o prefăcută dar vorbește cu siguranță despre cât de puțin li se dezvăluie bărbaților despre Viață.

Din puțul gândirii pe 2015. La mulți ani!

Moșul Crăciun al publicitarilor e supărăcios, cârcotaș și răzbunător

Cum era textul ăla pe care-l bagă la înaintare de la vlădică la opincă, dar mai ales opincă, ăla cu „să ne facem munca bine”?

Am impresia că în publicitate s-a răsturnat carul… În general lumea fuge de publicitate pentru că e plictisitoare, manipulatoare și nu în ultimul rând de proastă calitate, dar acum, de Crăciun este…este…de neînțeles pentru mine.

N-am lucrat niciodată în publicitate dar îmi imaginez că atunci când se face o reclamă există un client, un nene sau o tanti care pân’ la urmă și la coadă își dorește să vândă mai mult dintr-un ceva. Asta pe de o parte, iar de partea cealaltă suntem noi, potențialii cumpărători, cei la care ajunge reclama, noi, cei pe care ar trebui să ne convingă să cumpărăm. Să-mi faceți semn când greșesc, vă rog!

Vine Crăciunul, copiii îl așteaptă pe Moș Crăciun, părinții spun iar povești cu spiriduși, sănii fermecate, reni și alte năzdrăvănii întru deliciul copiilor, cu scopul de a păstra vie magia, magie care, hai să recunoaștem, umple buzunarele producătorilor de jucării și nu numai ale lor ci și ale publicitarilor care promovează preaminunateleșimaialesscumpele jucării. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Nu știu și de fapt nici nu cred că e așa, pentru că reclamele din perioada asta sunt, pe scurt, cam așa: „Dragi părinți, vedeți că a apărut nușceminunecucoarneverzișimultebeculețe pe care o puteți cumpăra ca să o puneți sub brad în noaptea aia când toți vă prefaceți că sunteți Moș Crăciun” – cu accent pe dragi părinți, așa încât chiar și cel mai mic copil să priceapă că nu există Moș Crăciun, că totul e o păcăleală.

De-aici încolo m-aș adresa publicitarilor, în exclusivitate, dar știu că nu citește niciunul pentru că de ce ar citi un mare publicitar un mic blog care are și impertinența să-i spună că-i cam praf? Orișicât, eu încerc, că doar e timpul meu și fac ce vreau cu el…

Oare dacă reclama aia nemernică ar respecta regulile nescrise ale jocului din această perioadă și i s-ar adresa lui Moș Crăciun, ce-ar fi? Adică dacă în sunet de surle, trâmbițe și goarne, s-ar auzi Dragă Moș Crăciun, în loc de Dragi părinți, cam cum ar fi pentru voi? Că pentru mine e în felul următor: copiii mei, în primul rând cred că există Moș Crăciun. Apoi ei știu că Moș Crăciun are o armată de spiriduși și o fabrică de jucării unde lucrează tot anul. Și din cauza voastră, cu reclamele voastre absolut tâmpite, știu că dacă cumva în preajma Crăciunului nu a reușit să facă toate jucăriile, mai și cumpără de prin magazinele cărora le faceți voi reclamă. Dar când voi urlați în gura mare pe un post de radio sau de televiziune că jucăriile le cumpără de fapt părinții, știți ce fac eu? Opresc radioul și televizorul și le mai dau drumul după ce trece nebunia, dacă le mai dau, pentru că e posibil să descopăr că mi-e mai bine fără ele. Cu alte cuvinte mesajul vostru nu mai ajunge la mine, ceea ce înseamnă că scopul clientului vostru nu este atins la potențial maxim, din cauza voastră, pentru că ați construit un mesaj prost, deci nu v-ați făcut munca bine, deci nu vă meritați banii.

Îmi este extrem de greu să înțeleg cam cât de meschini sunteți ca să profitați de magia Crăciunului distrugând în același timp magia. Sau poate ne considerați atât de imbecili încât credeți voi că dacă în mesajul vostru i-ați spune lui Moș Crăciun că poate să cumpere păpușacumâiniînlocdecap, noi părinții, în totala noastră beznă mentală nu ne-am prinde că de fapt vorbiți cu noi, nu, este necesar să urli cât te țin bojocii „băi, ala, PĂRINTE ce ești, tu cel ce pretinzi că ești Moș Crăciun când de fapt el nu există, vezi că tre’ să cumperi jucării ca să le pui sub brad!

În totala mea neștiință îmi imaginez că ăsta e cel mai bănos moment al anului, cu cele mai mari contracte, negociate la sânge încă de prin ianuarie, lucrate cu grijă tot anul…și? Fâs. După atâta muncă ați reușit să scoateți niște texte care nu fac decât să-l distrugă pe Moș Crăciun. Ia ascultați aici ce vă spune fata, dacă Moș Crăciun nu e, nici magie nu e, nici vânzări nu sunt, pentru că, hai să vă explic până la capăt că poate pricepeți: când copilul crede că-i aduce Moș Crăciun daruri, el cere, iar eu mă străduiesc să-i dau, ca să păstrez magia. Când află că Moș Crăciun nu există, o să-i pot spune că nu am atâția bani, deci să se mulțumească că-i pun sub brad un cadouaș. Acum, voi simțiți-vă liberi să faceți cum credeți, eu v-am avertizat doar că am oprit și radioul și televizorul. Numai aveți grijă că Moș Crăciun este, până la urmă doar un moș supărăcios și dacă-l mai necăjiți mult e posibil să nu vă mai aducă nimic. Eu dac-ar fi să fiu Moș n-aș pune absolut nimic sub bradul publicitarilor. Nu merită.

cafea

Când ne iese românismul și pe gură și pe nas

Nu mă apuc acum să spun cum nu cred în patriotismul care ne încearcă numai și numai pe 1 decembrie. Asta se știe. O să scriu despre, nici nu știu cum să-i spun, despre cât suntem de…ipocriți, mitocani, despre cum ne credem noi buricul pământului când de fapt suntem doar niște amărâți complexați? Merg la parada de 1 decembrie de cel puțin 15 ani, indiferent de vremea de afară. În fiecare an extrem de multă lume vine să vadă defilarea, în fiecare an nu ai cum să vezi parada decât foarte greu, în fiecare an particip fără să-mi doresc să asist la aceleași discuții. Indiferent unde mă așez, oamenii, românii dragi sunt extrem de nervoși, irascibili și mitocani „lasă bă ‚ telefonul jos că nu văd nimic!”, „cucoană, dă-te la o parte că n-am venit să-ți văd ție capu’”, „alo, domnu’, la o parte că nu vede copilu’ nimic, hai că ești chiar nesimțit”, și alte variațiuni pe aceeași temă. Ce mă intrigă pe mine? Nu pot să pricep în ruptul capului, cum se face că știind că te duci într-un loc unde mai vin încă alți zeci de mii de oameni care vor să facă același lucru ca tine, tu te aștepți să vezi totul ca la teatru, te aștepți ca toată lumea să se dea la o parte ca să vadă plodul tău personal, te apucă toate spumele pământului dacă cineva îți ia vederea pentru 3 secunde cât durează să facă o poză…nu înțeleg în ruptul capului de ce nu putem să ne simțim bine măcar de ziua noastră, a românilor, de ce nu suntem în stare să fim toleranți, de ce tot timpul cârcotim? Am fost și ieri, pe o vreme groaznică, am găsit un loc lângă un gărduț păzit de un jandarm drăguț care din proprie inițiativă a început să ne spună despre steaguri, unități militare, regulamente, trasee, chiar fain. Eram înconjurați de un grup destul de mare, veniți împreună, copii, părinți, bunici, bărbați, femei, care nu făceau decât să critice, să facă mișto, să se revolte, să se ia de lume. I-am ignorat. Jandarmul a încercat să-i mai îndulcească puțin. L-au repezit. Apoi jandarmul m-a rugat să-mi pun piciorul pe gărduleț ca să nu cadă. Am pus piciorul și am dezlănțuit furtuna:

  • Fă, dar ești chiar nesimțită, păi fi-mea nu mai vede nimic!
  • (ignore din partea mea)
  • Păi da, dacă nu are copii, normal că nu știe cum e
  • (în tăcere le-am aruncat o privire, apoi m-am uitat la cei doi copii ai mei)
  • Las-o bă, nu vezi că o doare fix în cur!

Ei bine, ca un roman adevărat, m-am întors și le-am spus că fix în cur mă doare. Că de jumătate de oră nu le mai tace fleanca, că m-au deranjat cu comentariile lor jenante, că sunt penibili, că totuși se cânta imnul și că poate măcar eu vroiam să aud…s-a făcut liniște. Jandarmul râdea în barbă. Apoi i-a spus ăleia care a zis că mă doare în cur să țină ea piciorul pe gard ca să nu cadă, dacă eu am deranjat atât de tare. Au plecat. Sper că de rușine. Sper! Oameni buni, să nu vă imaginați că eu voi sta vreodată pe ger, lapoviță, ninsoare, înghesuială, lume proastă, ca să vadă plodul vostru parada. Și să nu vă imaginați că măcar unul din cei care vin să vadă parada, îngheață și se înghesuie ca să vadă plodul vostru. Asumați-vă fraților condițiile! Când te duci pe stadion, la meci, te aștepți să auzi Wagner sau înjurături? E, când mergi la paradă, așteaptă-te să fie înghesuială, să nu vezi nimic, să întâlnești gherțoi la fel ca tine, așteptă-te să găsești și alți părinți care-și doresc ca plodul lor să vadă. Dacă vrei ca plodul tău să vadă, ia-l în cârcă, nu mă da pe mine la o parte. Înțelegi? Îndur frigul pentru plodul meu, ca să vadă el, de plodul tău ocupă-te tu, nu te aștepta să mă ocup tot eu. Nu o să iau locul plodului tău, dar voi face tot ce pot ca să vadă plodul meu. Ăsta a fost primul aspect. Al doilea…noi ca nație cred că suferim de niște complexe grave. Înghețați fiind după paradă, am trecut pe la bunici să ne încălzim. Televizorul mergea, nici nu știu pe ce post, cert e că jos pe bandă era titlu “Halucinant! Patrizia, fiică de român” sau ceva de genul. O cucoană care vorbea stâlcit românește se tot minuna de niscaiva palincă și pită cu slană….băi și s-a tot minunat, am plecat noi de la prima bunică, am ajuns la a doua bunică, aia tot se minuna la teveu. Între timp halucinanta Patrizia își pusese și o chestie cu volane pe care ea o numea ie și care n-avea nicio legătura cu ia. Întreb exasperată, “cine e măh Patrizia asta?” Era o master șefă de la master șefu cel nou…minunat, și care-i faza cu ea? E italiancă și trăiește în România și bla, bla, bla. Ok, și de ce de Ziua României tre’ să văd o italiancă care bea pălincă? Și dacă îl vedeam pe Vasile, pe Ion, pe Gheorghe, ce era? De ce întotdeauna ne simțim noi mai români dacă ne linge în dos un străinez? Adică am înțeles, ea, halucinanta Patrizia era într-o gospodărie românească și prezenta niște bucate românești, o muzică românească dar dacă le-ar fi prezentat un român erau mai puțin românești sau ce?