La 40 de ani nu mai ești curvă ci doar o profitoare rafinată

Când eram eu în liceu, asta ca să nu spun pe vremea mea, când mergeam la wc sau în pod să fumăm ascunși de ochii profilor, a fost imposibil să nu remarc că erau fete care pluteau pe câte un norișor roz purtate lin de aripile fluturașilor din stomac, aripi care începeau să fâlfâie de îndată ce Făt Frumos respira prin preajma lor, fete care visau ca el să fie recunoscător pe vecie himenului intact pe care aveau să-l primească numai și numai după căsătorie, himen care avea să le garanteze și droaia de copii, și casa curată și mâncarea bună. Și mai erau celelalte fete pe care poate chiar tata lui Făt Frumos le aducea la școală în câte-o mașină al cărui nume nici nu-l puteam pronunța. Acestea nu aveau nici nor, nici fluturi, nici himen. Ele făceau sex în toate găurile și în toate pozițiile cu tata lui Făt Frumos și îl asigurau așa cum puteau ele că nu-și doresc și nici nu vor face copii, nici casă curată nu vor să țină iar de gătit…? La restaurant gătesc clienții? S-avem pardon!

Acestea din urmă erau privite uneori cu dispreț, alteori cu milă sau cu scârbă. Ele erau numite (pe nedrept) curve. Acum, în vremurile noastre se numesc pițipoance.

Să recapitulăm: pițipoanca este tânără, 16 – 24 ani, nu musai frumoasă, dar foarte bine aranjată, îngrijită, siliconată, botoxată, îi sclipesc ochii în cap când vede câte o mașină mișto și gândul la portofelul doldora aruncat neglijent pe scaunul din dreapta o face să se lubrifieze instant. Dacă ocupantul scaunului din stânga este sărit de o anumită vârstă și se califică pentru funcția de dady, atunci chiloții îi alunecă rapid și picioarele se desfac fără niciun efort. Bărbații se simt foarte confortabil în preajma și în interiorul acestei specii întrucât la prima șampanie băută după sex, tânăra îi asigură că urăște copiii, motiv pentru care în afară de pilule contraceptive și prezervativul deja folosit, are de gând să înghită și pastila de a doua zi, deci no preblema, moșule! Nici pe nevasta omului din dotare nu are de gând s-o supere atâta vreme cât locul din dreapta al mașinii rămâne al ei, iar portofelul va fi tot doldora, la dispoziția ei.

Mdea, știu, pentru unii tabloul de mai sus este ușor grețos, greu digerabil din cauza modului simplu și direct de prezentare.

Tocmai de aceea, o să vă servesc tabloul doi, mult rafinat.

Femeie, necăsătorită, 40 – 45 ani. Fute vânt și ea dar cu apartament închiriat pe la Timpuri Noi, mobilă nouă din pal, veșnic ordine și curat, nici n-ar avea cum altfel, nu trece pe-acolo decât ca să-și reînoiască rezerva de chiloți curați. Bucătăria o poți confunda ușor cu o farmacie…doamna nu gătește, mănâncă la restaurant sau își comandă mâncare la serviciu, nu, nu de lene, desigur, ci ca să încurajeze micile afaceri locale. Ea este un suflet mare, iubește pisicile sau câinii, după caz, merge la conferințe despre reciclare și despre salvarea delfinilor. A ajuns la un anumit nivel de înălțare spirituală așa că în cel mai bun caz este vegetariană, asta dacă nu cumva se hrănește numai cu hrană spirituală, prana parcă-i zice. Vânează bărbați singuri cam la 30 – 35 ani. Când le vede mașina lăcrimează ușor și le mărturisește marea ei pasiune pentru mașini. Nu, doamna nu portofelul și scaunul din dreapta îl vizează, dumneaei este în mod real pasionată de mașini. Le pronunță cu ușurință numele, și-a stabilit până la vârsta asta o mașină preferată, eventual Mini Cooper, despre care a învățat tot ce a găsit pe internet. Ea cu drag împărtășește cu tânărul aceeași pasiune pentru mașini, motoare, cai putere etc, în timp ce cu grație ocupă scaunul din dreapta al mașinii lui. Ea n-are. Copii n-a făcut, rațional, calculat, asumat, fără regrete, a ales să-și facă o carieră. Și în plus acum e liberă să se distreze cu el, nu are nevoie de un umăr pe care să se sprijine când îi e greu cu copiii. Ei nu-i e greu pentru că nu are copii. Și nici nu va face pentru că e deja prea bătrână. Și nici nu și-i dorește. Ea se simte deja împlinită, doar face yoga, ce naiba! Deci domnul să stea liniștit, ea nu aleargă după un bărbat cu care să-și facă familie, este mult deasupra femeilor care fac asta. Ea doar îl acceptă așa cum este, maturitatea ei îi permite să nu-i ceară omului să se însoare și să procreeze. Astea sunt nimicuri lumești pe care și le doresc femeile proaste. Ea nu este așa. Ea este o femeie căreia îi place acțiunea, cu ea tânărul sare cu parașuta, merge cu vaporul, fumează iarbă, călătorește când și cum vrea…da, are timp, pentru că ea nu are job. Dar ce mai contează asta? Este o femeie liberă de orice fel de constrângeri, o artistă, nu are soț, nu are copii, nu are serviciu, doar spirit de aventură și fese care se mulează perfect pe scaunul din dreapta al mașinii pe care el o parchează în fața vilei lui. Ce rost ar avea să meargă la ea?

Sexul este ceva special, sigur, nu mai are nurii pițipoancelor de 20 de ani, dar nici nu are nevoie. Ea practica tantra. Este o femeie sofisticată și evoluată, a mers la cursuri de redescoperire a feminității, îi oferă tânărului un sex liber de orice limitare impusă în timp femeilor. Și ea, le fel ca și curva de mai sus, se dedau plăcerii însă ea niciodată nu va spune că face asta de față cu bărbatul vânat. Ea îi va explica cu cuvinte alese și cu multă răbdare cum practicarea sexului te înalță spiritual, cum orgasmul pe care doar ea ți-l oferă este tantric, te purifică și te încarcă cu energie bună.

Deci, cum se numește doamna?

V-am dat votul meu

Ok, am făcut-o și pe asta. A fost poate cel mai nedemn lucru pe care l-am făcut vreodată. Am votat cu răul cel mai mare și nu, acela nu este nici Ponta și nici Iohannis. Am votat pentru că ați vrut voi, cu cine ați vrut voi, am votat cu voi, voi sunteți răul cel mai mare. Continuă lectura

Dați-mi sfoară să mă spânzur!

De ce creativitatea bate la fundul gol matematica, fizica, chimia și gramatica? Uite de-aia!

Pentru că atunci când ai dressing cu ușa care se deschide spre interior-dreapta, iar masa de călcat o păstrezi strânsă în spațiul de 5 cm. dintre perete și dulapul de haine, fix în dreapta ușii iar ea se hotărăște să cadă și să-ți blocheze ușa, te poți lipsi liniștit de școală, facultate, doctorat, diplome, medalii etc. Continuă lectura

Hei, tu, cel ce joci rolul principal în piesa „Zâmbete și fericire”!

Întâmplare adevărată: se făcea că era acum vreo 35 ani într-o sală mare a unui institut imens din România o ședință de partid (comunist, desigur) la care participau absolut toți angajații iar invitatul de onoare era nimeni altul decât Ceaușescu în persoană. Printre alte bălării și aplauze frenetice, stimabilul le-a adus la cunoștință angajaților că începând din clipa aceea, în fiecare vineri toți bărbații vor merge la poligon să tragă cu arma. Apoi a întrebat dacă e cineva împotrivă. Și iote că din masa aia de oameni se ridică o mână, mână căreia i s-a dat cuvântul ca să-și justifice refuzul: eu nu am făcut armata, n-am ținut niciodată o armă în mână așa că mi-e cam frică să trag cu arma, mi-e să nu rănesc pe cineva. Ceaușescu l-a privit și apoi a cuvântat: bine, tu nu trebuie să mergi la poligon.

Așa se face că tata, vinerea, când ceilalți mergeau la poligon să tragă cu arma, venea acasă și ieșea cu mine în parc.

Nu este vreun erou (ok, este eroul meu, desigur!!!!!), nu l-a urmărit nici miliția, nici securitatea, nici membru de partid nu l-au obligat să se facă, a fost doar un om autentic.

Câți dintre copiii ai căror părinți fac eforturi supraomenești să păstreze aparența de stare bună, de fericire, ar spune NU, puși într-o situație asemănătoare? Niciunul. Toți ar păstra aparența de împăcare în fața sarcinii primite, chiar dacă poate nu le convine.

De ce s-ar întâmpla asta? Pentru că asta învață de la părinții lor, acei părinți care atunci când sunt obosiți, aleg să păstreze aparența unei energii debordante, care atunci când sunt triști aleg să-i arate copilului un zâmbet fals, acei părinți care indiferent de ceea ce se întâmplă în exteriorul sau în interiorul lor, aleg să-și mintă copilul că totul este bine, că ei sunt fericiți. Ca și când fericirea este unica stare umană acceptată, restul, frica, furia, tristețea, plictiseala, lehamitea, toate acestea trebuiesc ascunse ca nu cumva copilul să înțeleagă că sunt acceptate și acceptabile. Suntem cu toții de acord că reprezentăm modele pentru copiii noștri, că observându-ne pe noi ei învață cum să se poziționeze în fața unei situații sau în fața unei emoții. Deci dacă eu sunt tristă și maschez tristețea cu un zâmbet, copilul va învăța în primul rând că este ceva rău să simți tristețe și apoi că trebuie să nu se vadă, să mascheze cumva. Și nu, nu o să mă convingeți nicicum că zâmbetul pe care-l afișați când sunteți triști îl convinge pe copil. Copilul simte tristețea părintelui chiar dacă acesta din urmă joacă cu succes rolul principal în piesa “Zâmbete și fericire”.

Îmi amintesc de prima mea lună ca mama, când din cauza unor erori eram cam în urmă cu somnul și făceam eforturi să fac față și mai ales să păstrez aparența de fericire în fața copilului, care bietul de el parcă-mi făcea în ciudă, din ce eram eu mai obosită, din aia era el mai urlător. Până într-o zi când, la capătul puterilor fiind, l-am luat așa ca pe-o păpușe și uitându-mă fix în ochii lui am început să plâng și să-i vorbesc ca unui adult înțelegător, i-am spus atunci cât de obosită sunt, cum că dacă nu dorm cât am nevoie nu mă descurc deloc cu ce am de făcut prin casă și cu el și exact când mă pregăteam să-l rog să mă lase să dorm, a adormit. L-am pus în pat, m-am pus și eu lângă el și am dormit câteva ore. De-atunci nu m-am mai ascuns de el, n-am mai jucat teatrul ăla ieftin în care indiferent cum eram trebuia să par bine.

Acum sunt doi, destul de mari și procedez exact la fel, când sunt obosită le cer să facă liniște ca să mă odihnesc, când nu am chef, le spun să mă lase în pace, când am vreo supărare plâng și-I las să-mi șteargă lacrimile și dacă mă întreabă de ce plâng le spun ce m-a întristat nu că mi-a intrat praf în ochi, când sunt furioasă, ridic tonul. Nu am găsit până acum niciun motiv pentru care ar trebui să mă ascund. Îmi doresc pentru ei să fie împăcați cu ei și cu emoțiile lor, să știe că tot ceea ce simt vine din interior și este în regulă, poate fi trăit ca atare, că toate emoțiile lor sunt acceptabile, așa cum și ei sunt acceptați și acceptabili indiferent de trăirile lor. Nu vreau să fiu tocmai eu cea care să le arate că unele emoții trebuie ascunse, nu vreau să fiu eu modelul care-și ascunde emoțiile iar peste câțiva ani să merg cu ei pe la specialiști care să-i repare și să-i învețe că emoțiile sunt ca să fie trăite nu ca să fie ascunse.

Mi-aș dori ca atunci când copilul meu va munci, când va avea șef sau când va fi propriul lui șef, să știe să recunoască acel moment când îl ajunge oboseala și să se oprească, să-și ceară dreptul la odihnă nu să ajungă pe prima pagină a ziarelor ca bietul erou mort de oboseală. Nu vreau să fiu eu modelul lui, cea care indiferent cât sunt de obosită continui să muncesc până cad jos. Ăsta nu-i un model bun de urmat. Vreau să vadă că eu, Dumnezeul lor pe pământ, îmi permit să fiu obosită și mai ales, îmi permit să-mi revendic dreptul la odihnă. Vreau ca și ei, indiferent cine le va fi șef, să știe să-și ceară timpul de odihnă. Nu vreau să fiu eu acea mama care nu-și permite nici măcar luxul unei răceli, vreau ca băieții mei să știe că atunci când sunt bolnavi au dreptul să stea în pat, iar ceilalți au obligația să le acorde timp să se însănătoșească. Nu vreau să fiu eu modelul de la care să învețe să tragă cu dinții de ei până la epuizare. Și nu am cum să-i învăț asta decât fiind autentică. Numai dacă eu o să le cer liniște ca să dorm vor știi că și ei au dreptul să facă asta. Cursurile de parenting au scăpat pare-se din vedere să predea autenticitatea și probabil că nu întâmplător.

Afișează în fața copilului o infinită bunăvoință indiferent de cum te simți, arată-i toleranță indiferent ce face, nu-i impune niciodată limite. Ești modelul lui. Gândește-te bine, va crește și se va transforma într-un adult care, la fel ca și tine, chiar dacă va avea un șef care-l scoate din sărite, va afișa o infinită bunăvoință, îi va arăta toleranță, nu-i va impune niciodată limite, nu va avea niciodată curaj să-I spună STOP, până aici!. Te vei întreba atunci de ce suportă un astfel de șef, de ce nu se revoltă, de ce nu spune/face nimic ca să iasă din situație? Nimic mai simplu, pentru că așa l-ai învățat tu, pentru că tu i-ai fost model și știe de la tine că oricât de nasol este, trebuie să suporte, trebuie să se preface că nu-I e bine, nu are dreptul să se plângă.

A ajuns adult, a intrat într-o relație care nu-i tocmai ok, dar alege să suporte cu stoicism chiar dacă toți din jur văd că-i este rău, iar ție ți se rupe sufletul și te întrebi de ce continuă să îndure? Simplu, pentru că așa l-ai învățat tu, pentru că tu, pe vremea când îi erai model, l-ai învățat să tacă și să înghită, să se prefacă că-i e bine. Nu-ți rămâne decât să te feliciți pentru răul făcut! Aveai de ales între a-l învăța să fie autentic sau nu, iar tu, după ce ai fost la toate cursurile de parenting, ai ales să nu, așa că acum suportă consecințele!

Învățarea prin joacă – sforăiala supremă

Învățarea prin joacă este un concept pe care eu nu-l înțeleg. De fapt eu nu prea știu ce-i aia joacă. Din ce văd eu pe la alții, îmi pare un soi de prosteală și când zic alții am în vedere adulți. Copiii nu se joacă. Niciodată. Eu nu am văzut niciodată un copil jucându-se, în sensul acela de prosteală, așa cum o fac adulții cu pretenții de oameni jucăuși. Când noi avem impresia că un copil se joacă, el de fapt face ceva cu plăcere, este total implicat, foarte atent, concentrat, focusat, receptiv la stimuli, într-un cuvânt este serios. Da, de cele mai multe ori este fericit, dar niciodată nu se prostește. Dacă ar fi să-mi definesc mie termenul, fix așa l-aș defini: joaca este o seriozitate fericită. Ce observ eu la adulții care se joacă? Păăăăăi…observ un soi de încrâncenare, de perseverență în a mima o stare de falsă veselie, o prosteală lipsită de sens, penibil, ridicol, plictiseală.

Mă surprinde cum, conform noilor teorii de parenting, copiii sunt egali adulților la primit îmbrățișări, la primit cuvinte dulci, la primit țâță în locuri publice la fel cum adulții primesc înghețate în locuri publice. Și-s de acord cu toate astea, sunt perfect de acord cu cei ce afirmă că micii omuleți nu sunt nicidecum altă specie, ci au aceleași nevoi, aceleași drepturi, aceleași obligații precum adulții. Dar aceste afirmații la fel de sforăitoare ca și iubirea necondiționată se sfârșesc brusc când vine vorba de joacă. Copilul atașat pozitiv de părintele lui, copilul care a fost ținut în brațe cât și-a dorit el, copilul care a supt cu poftă din țâța ofertantă exact acolo unde i-a venit să o facă, ei bine, același copil nu are voie cu cuțitul, cu cratița, cu fierăstrăul, cu bormașina, cu ciocanul, cu nimic. Toate acestea sunt obiecte pentru adulți, cu care adulții fac chestii, în timp ce copiii trebuie să se joace cu cuțite, fierăstraie, bormașini, ciocane de jucărie.

Îmi amintesc cum am pus odată pe facebook o poză în care era surprins unul dintre geamurile livingului, geam care e la mai puțin de jumătate de metru de podea, deci accesibil copiilor. Imediat m-a întrebat o mămică dacă nu mi-e teamă ca nu cumva copiii să se arunce pe geam. Ca și cum copiii ar fi o specie de ființe cretine care cum văd un geam la care ajung, se cațără și se aruncă în cap. La fel, ca niște ființe total lipsite de minte sunt priviți și dacă mânuiesc un ciocan, în nemărginita lor imbecilitate, cu siguranță își vor da cu el peste degete, pentru că, nu-i așa, doar adulții sunt în așa fel construiți ca să evite durerea, copiii, biete ființe mult inferioare caută cu tot dinadinsul să se rănească, să se arunce în cap, să-și rupă mâinile și picioarele, să șiroiască sângele, să…Așa se face că la copii învățarea se face prin joacă, cu obiecte de jucărie, plastice frumos colorate, pentru cei mai cu pretenții plastice frumos colorate non-toxice sau, supremul absolut – jucării din lemn. Asta înseamnă că pentru a învăța să gătească îi cumpărăm copilului o bucătărie de jucărie, cu aia trebuie să se joace ca să învețe și după ce a învățat bine de tot o să-i dăm voie și-n bucătăria noastră cea adevărată, cea de adulți. Ca să învețe cum se deșurubează un șurub sau cum se bate un cui îi cumpărăm copilului…ați ghicit! un banc de scule! Numai după ce va fi învățat bine de tot să se joace cu ele și după ce va face dovada vârstei adulte, va avea voie să bată un cui adevărat cu un ciocan adevărat. Și aș putea continua în felul ăsta mult și bine.

Acum e momentul în care din toate direcțiile mi se servește argumentul cu da, dar se poate accidenta! Da, se poate accidenta, statistic are exact aceleași șanse ca un adult să se accidenteze, pentru că, am uitat să spun, în ciuda aparențelor și în ciuda afirmațiilor sforăitoare, copiii și adulții chiar sunt aceeași specie! Dacă copilul are voie să-și sugă țâța fix în aceleași locuri publice în care adultul are voie să-și înfulece șaorma, atunci și copilul și adultul au voie să mânuiască același fierăstrău cu șanse egale de a se accidenta.

Mă uit la blonzii mei, la tonele de jucării care stau degeaba în timp ce ei preferă să folosească unelte adevărate…la început erau puse sus, în garaj. Uneltele! Când le-am văzut interesul le-am dat mai jos ca să le înlesnesc accesul. S-au repezit la cel mai mare ciocan, după ce au văzut că-i greu de manevrat, și-au ales ciocane mai mici, cuie mai mici, bormașina mică, le-a cumpărat tatăl lor cel mai mic fierăstrău, toate unelte reale, adevărate. Au vrut să sape în curte, i-am îndemnat să se simtă liberi să o facă. Din cele vreo 5 sape din garaj, au ales-o pe cea cu coada ruptă, că-i mai mică, o manevrează mai ușor. Da, au lopățele de plastic – nu le folosesc.

Nu, nu-i supraveghez, în general ei îs cu treaba lor, eu cu a mea, din când în când ne mai întrebăm de sănătate. Accidente? Nu mai dese sau mai grave decât accidentele la care mă supun eu, deci în limite normale.

Și ce vreau să zic cu toate astea? Păi vreau să zic doar că eu nu am întâlnit niciun copil care să se joace. Priviți cu atenție la ei și o să vedeți că ei fac nu se joacă: fac castele de nisip – nu se joacă cu nisip, fac un drum din pietre – nu se joacă cu pietre, fac un avion din lemne – nu se joacă cu ciocanul, fac un aluat – nu se joacă cu făina, sar în frunze – nu se joacă cu frunze, adună castane – nu se joacă cu castane. Doar în capetele noastre de adulți aroganți este că ei se joacă când de fapt și noi și ei, facem. Diferența e că ei fac cu plăcere în timp ce noi am ajuns să facem pentru că trebuie, de cele mai multe ori fără să mai avem vreo bucurie, cam la fel cum și ei se joacă cu jucăriile, în absența obiectelor adevărate. Un copil se va juca și cu un banc de scule din plastic, frumos colorat, dar nu cu aceeași plăcere cu care ar șurubării într-o ladă de scule adevărate. Iar noi în loc să vedem evidența, ajungem să ne plângem de micii ingrați care se joacă cu o jucărie pentru care am muncit enorm fix până o aruncă și uită de ea. Suntem nemulțumiți de ei și îi forțăm să-și petreacă copilăria într-o lume de jucărie în timp ce ei nu-și doresc altceva decât să fie cu noi, la fel ca noi, să facă ce facem noi. Nu am înțeles niciodată de ce în familiile cu copii există timp de joacă, de ce bietul părinte obosit și tracasat după 8-10 ore de muncă, vădit plictisit și total fără chef, justificat dealtfel, ajunge să se târască pe covorul din living sorbind ceaiuri imaginare din ceșcuțe minuscule de plastic????? De ce oare acest adult obosit după o zi de muncă nu-și ia copilul în bucătărie ca să facă împreună un ceai adevărat pe care să-l toarne în niște căni adevărate și pe care să-l bea de-adevăratelea, cu familia? Ei nu învață prin joacă așa cum toate grădinițele și școlile mici ne forțează să credem, așa cum cele mai moderne teorii ne învață, ei învață prin facere. Am pus link către Ikedoo nu pentru că vreau să le fac reclamă, ci pentru că afirmația nu-mi aparține mie ci lui Ion Neculai, un tip pe care l-am cunoscut cu mult timp înainte să cunosc ce face el, un tip care-mi place mult, un tip care, împreună cu încă câțiva la fel de mișto ca el au pus la cale construirea unui OZN din țevi, alături de 200 de copii, folosindu-se de materiale și unelte adevărate. La final, când și-a ținut discursul în fața părinților, Ion a afirmat că învățarea cea mai bună se realizează prin (și aici a făcut o mică pauză în care eu am avut timp să mă gândesc că dacă  spune prin joacă înseamnă că vinde și el același gogoși ieftine ca și ceilalți și nu mai e prietenul meu) facere. Aproape că-mi venea să-l pup, de tare ce m-am bucurat că a spus asta, mi s-a părut cel mai frumos cuvânt din lume! Și mi-am adus aminte în momentul ăla de cartea Conceptul Continuum a lui Jean Liedloff care printre alte chestii extrem de interesante și de…pertinente, povestea cum într-un trib oarecare din India femeile desfășurau o anumită activitate, parcă preparau ceva mâncare cu o unealtă specifică, nu mai țin minte exact…ideea e că fetițele din trib aveau liber acces la acea unealtă, de dimensiuni mai mici, adaptată mânuțelor lor și erau lăsate să participe la proces în măsura în care își doreau asta, nici nu erau chemate să facă acea mâncare, nici nu erau ținute mai mult decât vroiau ele să stea. Nu aveau unelte de jucărie cu care să mimeze acțiunea adulților ci li se înlesnea participarea la chiar treaba pe care o făceau adulții. Fetițele din acel trib nu învățau prin joacă ci prin facere, așa cum, de fapt ar fi firesc să se întâmple cu toți copiii. Nu e nevoie să-i spui unui copil hai să învățăm să numărăm prin joacă, este suficient să-l lăsăm să numere cu noi atunci când contextul ne solicită să numărăm. Nu e nevoie ca tu, adult, să te joci de-a cumpărăturile, este suficient să-l iei cu tine la cumpărături.

Nu e nevoie să te joci cu copilul, e suficient să faci și să-i lași și lui spațiu să facă, dacă vrea. Iar joaca să rămână ceea ce este de fapt – o modalitate de petrecere a timpului într-o manieră amuzantă, indiferent de vârstă. Mi-aș dori să existe mai mulți adulți care observă facerea din activitatea copiilor. Aceștia au șanse reale să învețe (prin facere, da, da!!!!!) ce este joaca.

Pen’ ce să mai dăm bac-ul când un titlu de scandal ne ține de foame?

Este pur și simplu înnebunitor să văd peste tot în online aceeași aberație cu admiterea la facultate fără bac.

Să o luăm cu începutul! Eu sunt de acord că trăim în era vitezei, că am ajuns să procesăm informația mult mai repede decât părinții noștri. Sunt conștientă că acum ceva vreme era nevoie ca Moromete să meargă la crâșmă ca să le citească consătenilor ziarul și eventual să și dezbată problemele, iar acum e suficient un simplu scroll pe facebook ca să-ți dai seama din niște titluri despre ce se mai întâmplă. Dar un titlu nu e totuși suficient. Să nu mă înțelegeți greșit, și mie îmi apar în news feed titluri despre Becali, Năstase, Ponta etc. Îmi e suficient să citesc titlul, ca să știu că încă mișcă, ce fac simt pe pielea mea. Dacă însă vreau să dezbat despre ei, citesc oleacă mai mult. Se numește informare. Nu mă leg aici de capacitatea fiecăruia de înțelegere, ci doar de a te apleca un pic asupra sursei, ca să știi despre ce-i vorba în propoziție. Eu așa fac și nuș’ de ce îmi imaginam că și ceilalți fac la fel. Dar nu, nu e așa.

Trebuie să spun că și eu am căzut în plasa titlurilor bombastice referitoare la admiterea la facultate fără bac, dar pentru că mie mi s-a părut o idee fabulos de genială în timp ce toți ceilalți erau oripilați, am deschis Metodologia-cadru privind organizarea şi funcţionarea învăţământului terţiar nonuniversitar, organizat la nivelul colegiilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior acreditate, în anul şcolar 2014-2015, din 08.09.2014.

Eu credeam initial că este vorba despre un contract între absolventul de liceu fără bac și unitatea de învățământ prin care se obligă (el, absolventul fără bac) să promoveze bac-ul în termen de un an…Dar de bine ce am citit prima propoziție din Metodologie, am aflat că este vorba despre învățământ terțiar nonuniversitar. NONUNIVERSITAR! DA, NONUNIVERSITAR! Deci nu este vorba despre facultate, care facultate este echivalent cu învățământ universitar.

De ce s-a încredințat organizarea acestor colegii universităților acreditate? Simplu ca bună ziua: pentru că, fiind acreditate este mai lesne să ofere niște cursuri de calificare în domeniile pentru care sunt acreditate. Dacă aceste colegii erau organizate de licee, de exemplu, era un proces mult mai lung și mult mai costisitor. ( mi-am petrecut doi ani din viață lucrând la dosarele de acreditare pentru niște facultăți – e greu, e greu, e greu, e un proces anevoios) Este de bun simț, zic eu, să ne folosim de ceva ce este deja făcut decât să mai cheltuim încă o căldare sau două din banul contribuabilului pentru a acredita alte instituții de învățământ când avem deja unele gata acreditate. P-asta am lămurit-o. Sper!

Lacrimi amare au mai vărsat jurnaliștii și bloggerii pentru că zice-se că dacă loaza ce-a picat bac-ul, obține numărul necesar de credite în primul an de studii la colegiul nonuniversitar și își ia și bac-ul, se poate bucura de promovarea în anul 2 de studiu în cadrul facultății, deci trece din anul 1 nonuniversitar în anul 2 universitar. Aici, cu multă indulgență, mai că aș putea înțelege oftica unora, doar că eu nu sunt defel indulgentă, așa că nu o înțeleg. Din punctul meu de vedere nu e mai mult decât „câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia”. Loaza cea cu un an la colegiu, cu suficiente credite și cu bac-ul luat este fix egală cu loaza absolventă de primul an de studiu la facultate, cu același număr de credite (exact ăsta-i clenciul, colegiul fiind organizat de universitate, se bucură de fix aceeași profesori care predau fix aceleași cursuri ca la studiile de licență, aka facultate). În acest moment al existenței lor sunt două loaze la fel, ambii au bac, ambii au numărul de credite, ambii au plătit taxa. Deci, despre ce vorbim aici? Unde este nedreptatea? Care este abuzul?  De la mine nu se vede, zău că nu se vede.

Aș cita din Metodologie despre finalizarea studiilor: „Finalizarea studiilor, respectiv evaluarea şi certificarea rezultatelor învăţării în colegiile din cadrul instituţiilor de învăţământ superior acreditate se realizează în conformitate cu prevederile ordinului ministrului educaţiei naţionale privind aprobarea metodologiei de organizare şi desfăşurare a examenului de certificare a calificării profesionale a absolvenţilor învăţământului postliceal.” Adicătelea, dacă loaza n-a luat bac-ul în cei trei ani de colegiu și prin urmare nu a reușit să acceadă la studiile de licență, va obține la final o diplomă de calificare echivalentă studiilor postliceale. Minunat!

Și acum o ultimă idee:am aflat, tot din gura altora, că aceia care pica bac-ul ar fi proști. Posibil, n-am de unde să știu. Eu știu doar doi care-au picat bac-ul: o fată care a picat la sport, a dat în toamnă la economie și l-a luat și un băiat care nuș de ce a picat dar pe care-l știu de copil și care-I și deștept și talentat și care a luat bac-ul fără probleme în a doua sesiune. Dar îi trec la excepții, nu-i problemă. Să admitem că sunt proști. Păi și dacă-s proști de ce-ar vrea să-și continue studiile? Adică n-or fi chiar atât de proști încât să-și închipuie că dacă n-au trecut de bac, vor trece de examenele de la colegiu care chiar nonuniversitar fiind, are un nivel de studii de licență, că doar de-aia se poate echivala primul an? Sau poate că pe lângă că-s proști mai sunt și leneși. De ce doamne iartă-mă s-ar apuca o loază proastă și puturoasă să mai facă și un colegiu dacă nu a fost în stare să termine liceul?

Eu cred că la aceste colegii vor veni adolescenți care își mai doresc o șansă, ăsta e publicul țintă. Iar pentru ăștia zic eu că e mega-găselniță. Un tânăr picat la bac, dacă se angajează, își scade dramatic șansele de a-și continua studiile. Pe când unul care a picat bac-ul dar care continua să învețe o calificare, într-un colegiu nonuniversitar dar la un nivel universitar, categoric își crește șansele de a promova bac-ul și de a studia mai departe, de a obține chiar și o licență. Părerea mea!

Și în numele iubirii necondiționate, a parentingului securizant și alte blablauri, întreb și eu ca prostul: cum e mai bine pentru un adolescent? Să fie etichetat ca fiind prost doar pentru că nu a trecut un examen (care, la naiba, până la urmă este doar un examen, reflectă și nivelul de cunoștințe dar și starea omului, emoțiile, maturitatea – bac-ul era pe vremuri privit ca examen de maturitate, poate că sunt adolescenți care mai au nevoie de câteva luni ca să se maturizeze) sau să I se acorde încredere că poate merge mai departe și că e capabil chiar să recupereze din urmă? Eu merg pe cea de-a doua variantă, categoric.

Cred cu tărie că acești tineri care pică bac-ul sunt victime ale părinților și profesorilor, în niciun caz că sunt proști, despre asta am scris aici.

Sunt sigură că aceia care nu iau bac-ul de proști, nu sunt și nu vor fi interesați de continuarea studiilor, în timp ce pentru ceilalți este un colac de salvare.

Dacă în loc de copil, crești cănguraș, așteaptă-te să pici bac-ul

Sunt deja câțiva ani buni de când aud din toate părțile părinți, elevi și profesori care condamnă vehement sistemul. Sistemul de învățământ. Că e prea mult, că e prea greu, că s-a schimbat, că nu mai este ce a fost pe vremea noastră (????), că e haos, că regulile jocului se schimbă prea des…ce mai tura-vura, toată lumea e nemulțumită de sistem. Care sistem ce face? Păi face regulile jocului și subiectele de evaluare. Jocul îl jucăm noi, părinți, elevi și profesori. Evaluați sunt doar elevii. Rezultatele sunt catastrofale.

De doi ani sunt și eu în joc, în calitate de părinte. Așa că o să scriu despre cum se văd lucrurile din ograda mea, o să vorbesc numai din experiența mea, nu fac analize savante. Ca să n-avem vorbe!

Avem așa: părerea generală că progeniturile noastre sunt mult mult mai evoluate decât eram noi la vârsta lor. Sunt de acord cu asta și nu-i musai să fiu vreun geniu ca să mă uit la copiii mei și să-mi dau seama că în afară de jucat elasticul, ascunselea, frunza și șotronul au acces la o grămadă de alte chestii. Nu spun decât de internet și de accesul la tot felul de aparate care ca să fie fiabile trebuie să fie extrem de intuitive. Asta pe de o parte, spus așa pe foarte scurt, pentru că n-am niciun dubiu că toată lumea știe despre ce vorbesc și mai ales că toată lumea e de acord.

Pe de altă parte avem educația, în speță școala, pentru că, nu-i așa, la noi este obligatorie.

Ce am aflat de la ședințele cu părinții, de la școala lui fimiu: că numărul de ore de română și matematică a scăzut și că numărul de ore la alte materii precum muzică, pictură, sport, educație civică etc. a crescut. Că materia la română și matematică s-a schimbat, în sensul că acum fac în clasa I-a lucruri pe care noi le făceam prin a III-a. Că există o săptămână de Școală Altfel în care ar trebui să se facă diverse activități de educație nonformală, folosind metode alternative.

Ce se face concret? (încă o dată, vorbesc despre clasa copilului meu – cu toate că sunt sigură că pot generaliza fără nicio teamă) Orele de muzică, pictură, sport, educație civică nu există. Aceste ore sunt folosite pentru a face tot română și matematică. Programa și metodele de învățare nu sunt absolut deloc respectate, adică nu are nicio importanță că în metodologie învățătorului i se cere să folosească o anume metodă, el, de la sine putere folosește tot metoda veche, cea de pe vremea noastră.

La cel mai înalt nivel se află concursurile, cangurașii, arhimezii, euclizii * și mai știu eu ce, pentru care, noi, părinții cotizăm (sau nu, eu nu) din greu. Pentru că (tot de la ședință citire) în societatea noastră extrem de importantă și valoroasă este concurența. În același timp (tot de la ședință!) ne plângem că tinerii nu mai au valori precum empatia, cooperarea, bunătatea…De unde le-ar avea? De la căngurași? De unde cooperare, când la fimiu în clasă, în doi ani nu a existat nici măcar un proiect în care să lucreze în echipă? Cum ar putea învăța cum este să-l ajuți pe cel de lângă tine când, nu numai că sunt încurajați, dar chiar sunt instigați în permanență la concurență acerbă.

Ce mi-ar plăcea mie? Aș susține financiar și chiar fizic orice proiect care să le permită să descopere singuri diverse soluții la probleme. Pare tâmp ce spun, știu. Mi-a ajuns până în gât școala și orice activitate, atelier pentru copii, în care li se spune clar că pentru pictat folosim pensula, pentru cântat folosim țambalul, pentru sport folosim mingea, clopoțelul e folosit la clopoțit, iarba e verde s.a.m.d. Aș vrea ca la școală și la ateliere să li se spună doar că sarcina este să cânte, lăsându-i pe ei să facă muzica cum vor. Mi-ar plăcea să văd iarbă albastră, clopoței folosiți pe post de solnițe sau pahare, mingii folosite la pictat ziduri, sport făcut cu frânghii, picturi cu degetele și mă opresc aici…Mi-ar plăcea să nu li se spună apriori că Eminescu e cel mai tare poet. N-ar fi mai frumos să descopere ei singuri, după câțiva ani că le place Eminescu? Sau că nu le place? Eu îi mulțumesc și acum profei de română din liceu pentru că mi-a permis să nu-l prefer pe Eminescu. Ba chiar mi-a dat de înțeles că e ok să am altă părere. Nu numai că nu am avut nimic de pierdut pentru că nu m-am aliniat turmei, dar am câștigat plăcerea de a citi poezii și de a putea spune, fără să am habar de autor, dacă îmi place sau nu-mi place, să înțeleg sensul cuvintelor, să pot lega două vorbe între ele.

Nu-mi place Săptămâna Școala Altfel în care se merge în excursie la Peleș, se strânge gunoiul din curtea școlii și cam atât. Mi-aș duce cu drag copilul la un atelier ținut de un nea Vasile care are școala vieții și nicio facultate în plus, care să-i ducă pe copii în pădure și să le explice din tainele buruienilor. L-aș duce la un atelier de pictură în care profesor să fie un copil care să mâzgălească.

Părinții vor performanță. Vrem licențe, vrem programe testate care să ne garanteze prin diplomele profesorilor că plodul personal pleacă de acolo deținând tehnica, apt de a face performanță. L-aș duce să cânte de plăcere, nu pentru concurs. L-aș duce să se joace cu culorile, nu ca să învețe să copieze o imagine. L-aș duce să danseze pentru a-și elibera corpul nu pentru a executa neapărat corect niște mișcări impuse.

Anul trecut a vrut și Vlad la grădiniță. Am întrebat educatoarea dacă-l primește și mi-a spus că da, dar numai dacă stă cuminte pe scăunel pentru că ea face performanță cu copiii. Serios? La 3 ani?

Am surprins o discuție între învățătoarea lui Victor și o profă de mate din aceeași școală, ideea care se desprindea fiind că, ok, facem Școală Altfel, dar să ne spună exact ce să facem, nu să ne ceară nouă să inventăm ceva. (!!!!!) De ce? Suntem incapabili să mai inventăm ceva?

Și-atunci, dacă noi jucăm jocul după propriile noastre reguli, de ce ne mirăm că picăm la evaluare? De ce învinuim sistemul? Eu nu știu în momentul ăsta dacă sistemul e de vină. Mă întreb cum ar fi evaluarea dacă jocul s-ar desfășura după regulile pe care ei le propun? Nu am de unde să știu dacă este un sistem funcțional atâta vreme cât eu nu respect regulile jocului. Este strict problema mea că nu respect regulile jocului. Sistemul nu face decât să mă sancționeze și să mă atenționeze că am picat examenul.

Nu avem dreptul să ne plângem că la bac s-au dat subiecte care presupuneau niscaiva creativitate și ieșirea din tipare atâta vreme cât de bună voie, nesiliți de nimeni, mână în mână cu profesorii și total împotriva regulilor jocului, am omorât tot ce însemna intuiție, imaginație, creativitate. Poate că dacă în clasa I-a făcea și pictură sau muzică, la bac ar fi reușit să lege 3 cuvinte care să nu le fi fost dictate la oră. Eu m-am săturat de scuza asta cu „nu s-a predat la clasă”. Și ce dacă nu s-a predat la clasă un text? La 18 ani, să fii incapabil să spui 3 vorbe despre un text la prima vedere, vorbește despre incapacitatea profesorilor și a părinților. E vina noastră că acceptăm să ne transformăm copiii în niște bieți idioți. Nimeni la ședințele cu părinții nu se revoltă de imbecilizarea deliberată a copiilor. Ba chiar mai mult, părinții sunt parte activă a acestui proces de imbecilizare, părinții sunt cei care cotizează căngurașii, părinții sunt cei care nu cer niciodată nicio activitate interesantă pentru copiii lor, părinții sunt cei care susțin și dau mână liberă unor profesori fosilizați, incapabili să accepte schimbarea.. Când oricare copil cu acces la tehnologie ajunge să mânuiască laptopul, tableta, telefonul etc. mult mai bine ca un adult, noi îi obligăm să citească „Ana are mere”, pentru că așa cere căngurașul. În vacanțe, în loc să le arătăm lumea, îi punem să facă teme de vacanță. Care, apropos, ce sunt temele de vacanță? Oare contabilii, în vacanță, își iau cu ei niște bilanțuri ca să nu uite cum se fac? Sau chirurgii, în concedii, își iau și bisturiul și mai prestează câte o disecție, pentru a rămâne în formă? Sau constructorii, când merg la mare, în loc de castele de nisip, construiesc câte o casă de cărămidă? Învățătorul care dă tema de vacanță, își ia oare cu el un set de lucrări de control, în concediu, ca să se antreneze? Și, mai ales, care e criteriul de notare a temelor de vacanță? Pentru că, la fiecare început de an, copiii conștiincioși sunt notați cu calificative bune, iar loazele cu calificative mai puțin bune. Tema de vacanță aparține anului care s-a încheiat? Și dacă da, de ce se notează în catalog în anul ce urmează? Sau poate aparține anului ce abia începe? Și dacă da, o temă nu vine ca urmare a unei lecții la clasă? Tema de vacanță este ilegală. Și nu, nu mă interesează argumentul conform căruia, dacă nu fac teme de vacanță uită tot. Nu uită tot, uită exact cât trebuie. Uitarea este un fenomen absolut normal și extraordinar de sănătos. Nefericiți cei ce nu uită niciodată nimic. În plus, programa prevede o perioadă de acomodare și recapitulare la fiecare început de an…perioadă care, așa cum se știe, este folosită pentru a preda, pentru a pompa performanță în fundul căngurașilor. Eu când mă întorc din vacanță am nevoie de o perioadă de reacomodare. La fel și tu. De ce crezi că un copil nu are? De ce-i iei dreptul de a fi normal?

Nu liceenii au picat bacul, ci profesorii și părinții. În fiecare an picăm bac-ul, pentru că, din păcate, numai la adăpostul facebook-ului părinții și profesorii servesc intereselor copiilor, în realitate însă eu nu am întâlnit acei părinți care să-și dorească și să și acționeze în sensul creșterii copiilor.

Așadar, dacă în loc de copil, crești cănguraș, așteaptă-te să pici bac-ul.

*pentru necunoscători, Cangurul este doar unul din multele concursuri pe care părinții le plătesc pentru …pentru ca profesorii să-și ia comision!

Singur printre alți părinți

Am avut din nou ședința cu părinții. Doamna a mulțumit celor care fac ceea ce ea le spune. Știam că mie nu-mi mulțumește. De mine nu este mulțumită. Un pic m-a durut, mi-a fost teamă ca nemulțumirea ei față de mine să nu se răsfrângă asupra copilului. Dar am tăcut. Nu am cu cine să împărtășesc. Am privit în jur: numai capete plecate. Alți părinți, de care doamna era mulțumită. Dar ei nu păreau mulțumiți. Cu o parte dintre ei vorbesc zilnic. Nu le place să-și pedepsească copilul ca să-și facă lecțiile, dar o fac totuși. Nu au nicio mulțumire, decât, poate, mulțumirile doamnei învățătoare. Și speranța că ceea ce fac fac înspre binele copilului. Speră să ajungă cineva, să învețe carte, să se realizeze, să scoată oameni din ei.

Nu au curaj să vorbească între ei. La ușa clasei, când așteptăm copiii, toți se laudă: copilul meu citește mult, al meu scrie lecțiile singur, al meu socotește repede…și totuși, capul plecat la ședință arată…ce?

Poate că asta e calea cea mai bună, nu știu, nu o contest. Până la urmă fiecare alege cum să-și crească copilul. Dar noi, ca părinți, avem nevoie de sprijin, avem nevoie să vorbim unii cu alții, avem nevoie să ne arătăm așa cum suntem și mai ales, avem nevoie să putem spune altora la fel ca noi cât de greu este.

Nevoia asta apare de îndată ce devenim părinți și nu cred că dispare vreodată. Ne simțim mult mai liniștiți dacă știm că și alți părinți se confruntă cu aceleași probleme, parcă nu mai suntem așa singuri, parcă suferința celui de lângă noi ne dă speranță. Știu că sună egoist, dar așa este: dacă și el a trecut prin asta și a supraviețuit, înseamnă că am și eu o șansă.

Cam astea sunt motivele pentru care m-am gândit ca din 14 aprilie să dau drumul unui grup de suport pentru părinți. Ne vom vedea în fiecare luni, pentru aproximativ două ore și ne vom împărtăși greutățile legate de statutul de părinte, totul pentru o mai bună înțelegere cu proprii noștri copii.

Mai multe detalii aici. Vă aștept!

Partea întunecată a căutătorilor de lumină – Ferlidona

Cu toate că acesta s-a vrut a fi un advertorial, a ieșit mai degrabă un răspuns pentru Oana Stoianovici.

Voi cum vă imaginați că este pântecul vostru? Da, da, voi, femeile. Cu domnii m-am tot conversat, acum vorbesc cu doamnele. Jur că vreau să știu cum vă imaginați pântecul vostru și dacă nu-mi lăsați un comentariu mă cam supăr.

După ce o viață întreagă am fost crescută, educată, îndrumată întru a crede că pântecul este viață, după ce am citit și am învățat că acolo, în pântecul mamei este locul perfect, suficient de cald, suficient de umed, cu lumina suficient de filtrată, după ce am trăit de două ori minunea de a da viață în pântecul meu, de a hrăni, de a proteja, de a încălzi cu pântecul meu, am fost înștiințată ieri, cu scopul nobil de a mă dezvolta personal, că pântecul meu e un fel de peșteră – cavernă, rece, întunecoasă și umedă, ba mai mult, e un soi de groapă de gunoi unde arunc tot ce e mai nașpa, mai murdar, mai nefolositor. PAM PAM

Doar mă știți, m-am hlizit desigur, m-am și revoltat, am cerut o explicație, care a venit prompt: ai răbdare, că-ți explic! Ei bine, dragă Oana, n-am răbdare. Nu o lua personal, dacă mi-ai întreba prietenii ai afla destul de ușor că eu nu am răbdare în general. Dar nu asta e problema. Problema e că pe mine nu m-ai convins. Și hai să-ți spun de ce. Încep cu chestii seci, științifice. Cea mai mare traumă a omului se pare că se produce la naștere când brusc este scos dintr-un mediu prietenos, cald (37 grade – mi-ar plăcea să te văd vara la 37 de grade perorând despre cât de rece e afară), nici prea întunecos, nici prea luminos, într-un mediu complet străin, rece (protocolul este ca în sala de nașteri să fie 22 grade, deci resimte pe pielea goală și umedă o diferență de 15 grade – OMFG!!!!), cu lumină extrem de agresivă. Asta-i partea seacă, rece, controlabilă, palpabilă, reală, logică, rațională, you name it! Dar e dovedit, așadar, că în pântec este CALD. Și nici beznă nu e…

Sunt totuși indulgentă și mă gândesc că în discursul tău te-ai jucat puțin cu simbolurile și că rece, întunecos, umed și groapă de gunoi nu trebuie să le iau chiar mot-a-mot. Dar chiar și așa…Știi de ce-mi amintesc? O întâmplare din timpul primei mele sarcini, când pentru prima dată am simțit cum mișcă copilul în mine. Nu mă apuc acum să-ți descriu senzația, emoția, trăirea, pentru simplul motiv că nu am cuvintele potrivite. Îți povestesc altceva. Eram atunci atât de încântată încât îl tot îndemnam pe tatăl copiilor Vasilescu să pună mâna pe pântec ca să simtă și el. La început nu prea avea cum, dar după câteva săptămâni, când copilul era deja mai mare și mai puternic, într-o zi, întinsă fiind pe spate l-am chemat să pună mâna. Stătea jos, la picioarele mele, a pus mâna și a simțit. Pe vremea aia eram destul de conectați…A tresărit, m-a privit iar în privirea aia era fericire că a simțit, mirare, consternare chiar și umilință în fața măreției actului la care asista. Iar eu am simțit cea mai adâncă tristețe. Este foarte trist când afli că omul de lângă tine nu va putea vreodată să trăiască fericirea ta. Pentru că ăsta e adevărul, pântecul nostru, al femeilor este o minune, nu e nici cavernă, nici groapă de gunoi, este o taină pe care numai nouă ne este dat să o înțelegem. Bărbatul pe lângă femeie este ca măreția, bunătatea, căldura, generozitatea celui ce a plantat un copac în fața pământului în care crește copacul ăla. Pântecul nostru poate părea negru, umed și rece, în ochii cuiva care nici măcar nu intuiește. Și pământul este negru, ud și rece, și totuși tot ce mișcă își trage seva din pământ. Așa e pântecul – pământ. Joacă-te cu lut sau cu un bulgăre de pământ, atinge-l, încearcă să-l înțelegi, să-l simți și vei afla că este cald și viu și că ascunde taine, nu gunoaie. La fel ca pântecul. Numai pentru simplul motiv că din pântec iese copilul care este suprema perfecțiune, nu ai dreptul să numești pântecul groapă de gunoi și să afirmi că este umed, rece și întunecos.

Groapa de gunoi…tot corpul nostru este un spațiu al emoției. Fiecare emoție este localizată altundeva. În pântec este plăcerea, iubirea și un pic mai sus, în plexul solar este localizată durerea…de-aia de multe ori oamenii spun că simt durerea în burtă. Emoția, în orice formă ar apărea ea, este cel mai de preț dar pe care îl primim de la semenii noștri și pe care îl oferim celorlalți. Când spui gunoi probabil că te gândești la emoțiile negative, fără să ți dai seama că și ele sunt tot ale noastre, ne fac să fim întregi. Un om care păstrează doar plăcerea și aruncă ca pe-un gunoi durerea nu mai este om, este jumătate de om. Păstrez în pântec durerea morții tatălui meu și asta mă face să fiu ceea ce sunt azi. Păstrez în pântec furia pe care am simțit-o când mama și tata m-au certat și asta mă ajută să mă abțin acum. Păstrez în pântec frica de întuneric și asta mă face acum să iubesc noaptea. Dacă toate “gunoaiele” astea le-aș fi aruncat, astăzi aș fi un gunoi în adevăratul sens al cuvântului.

Despre orgasme nu mai zic prea mult, că am mai zis aici. Dar țin totuși să scriu, pentru liniștea mea, că sexul și implicit orgasmul vin în mod natural. Și iar o să fiu trivială – poți să faci câte înrădăcinări vrei,poți să bagi ovule, poți să mergi la coaching, poți să faci ce vrei, dacă partenerul nu te atrage…asta e, nema lubrifiere, nema dorință, nema orgasm! Ia îndrăgostește-te tu de unul și să vezi cum apare orgasmul instant, nu mai ai nevoie nici de meditații, nici de incantații, de nimic. Este o idee deformată și indusă nouă de societatea modernă aceea că femeia trebuie să aibă 20 de orgasme pe săptămână pentru că altfel nu-i femeie. Pe vremuri, când oamenii trăiau în triburi, femeile erau femei și după ce nășteau și când aveau o perioadă în care nu făceau sex. Ele își atingeau atunci maximum de feminitate prin naștere și prin creșterea copilului. Știi, nu orgasmul te face neapărat femeie, ci exact ce-ți ziceam mai devreme, capacitatea de a dărui și de a menține viața.

Îmi repugnă de-a dreptul imaginea asta a femeii moderne care dacă nu-i fie călare pe job fie călare pe bărbat, nu-i femeie. Asta e o imagine care vinde bine, dar care distruge femeia și bărbatul în egală măsură. Pot să accept că trăim într-o societate în care dacă nu te întorci repede la job după ce ai născut riști să mori de foame. Pot să accept asta! Dar nu mi-o vinde ca pe-un must, că nu ține. Corpul meu știe mai bine cât are nevoie să alăpteze și când are nevoie să facă sex.

Oana, n-aș vrea să mă înțelegi greșit. Eu sunt foarte ok și nu am nicio problemă cu imaginea pântecului tău. Tu ești liberă să-ți simți pântecul rece, umed, întunecat și latrinos. E treaba ta! Mie mi se pare un pântec tristuț, dar cine-s eu să-mi dau cu părerea despre pântecul tău? Ce te rog, însă, este să nu mai pornești de la premisa că și pântecul meu e la fel de trist ca al tău, pentru că nu este. Aș aprecia dacă m-ai întreba înainte, cum îmi simt eu pântecul. Sunt sigură că răspunsul meu te-ar surprinde de-a dreptul.

Așa. Toate astea mi-a venit să le scriu după ce ieri am fost la Librăria Bastilia, la un eveniment organizat de Mămica Urbană și White PR cu scopul de a ne prezenta gama de produse Ferlidona. Produsele cred că sunt mișto, nu le-am încercat încă dar o să le încerc…M-a încântat în special testul pentru infecțiile urinare. Dar, ca idee, dacă vă știți cu musca pe căciulă că nu ajungeți la timp la medicul ginecolog pentru controale de rutină, fie din cauză că n-aveți programare, fie că e scump fie că nu aveți timp, există acum aceste teste pe care le putem face acăsică la noi, la un preț decent și care ne indică dacă suntem predispuse la infecții vaginale. În gamă mai sunt și teste de sarcină, teste de ovulație și alte minuni, vedeți și voi pe pagina lor. Doamna doctor care a prezentat produsele mi-a plăcut, apreciez întotdeauna oamenii cu simțul umorului – a reușit o prezentare documentată a produselor, bine condimentată cu tot felul de picanterii. Nota 10!

Cu toate că nu am fost deloc de acord cu Oana, evenimentul în sine mi-a plăcut mult, tocmai pentru că a ridicat probleme.

Sponsorii evenimentului au fost  SolarisOrly, Kara BabyDelights Beauty Club iar cu copiii, ceilalți copii au stat cei de la  Lumea lui Momo. Copiii mei, fiind în grija tatălui au ajuns fix la timp pentru a afla că atelierul s-a încheiat, dar ne-am obișnuit deja, asta avem, cu asta defilăm.

1-38

Sabia de lemn

Astăzi m-a certat doamna. Victor n-a avut caietul la el la comunicare și la dezvoltare personală. La comunicare de fapt i se terminase și a uitat să-mi spună. La dezvoltare personală știam de dimineață că și l-a uitat. Aș fi putut să i-l dau dimineață sau să i-l pun în ghiozdan. Dar nu am făcut-o.

Eu vreau ca dacă tot îl duc la școală măcar să se aleagă cu ceva. Și nu mă gândesc la învățat scris, citit, adunări, scăderi. Mă gândesc să folosesc măcar primii 5 ani întru formarea lui ca om. Mă aștept ca dacă doamna l-a mustrat că și-a uitat caietul acasă, să se responsabilizeze, să înțeleagă că orice activitate are nevoie de o pregătire în prealabil, că dacă vreau să mă duc la piscină ar fi bine să-mi iau slipul, tot așa cum dacă mă duc la ora de dezvoltare personală, bine ar fi să am caietul la mine. Când avea 2 ani i-am cumpărat un troler mic și când plecam pe undeva îl lăsam să-și facă bagajul. Primul bagaj a conținut doar un pluș. Al doilea a avut și o mașinuță. La 5 ani a plecat în tabără și și-a făcut bagajul singur, impecabil. Dacă i-aș face eu ghiozdanul nu cred că ar înțelege asta prea curând. Este exact cum vezi prin parcuri, copilași dornici să se cațere pe tobogane care apucă să facă doi pași și vine mama/tata/bunica/bona/etc. smulge copilul și-l urcă-n zbor pe tobogan, pentru ca mai apoi, dacă întoarce o secundă capul, bietul copil se aruncă de sus, în gol…normal de altfel, dacă în zbor a urcat, tot în zbor coboară. Dacă l-ar lăsa să se târască la urcare, mai mult ca sigur că i-ar da în cap să se târască și la coborâre. Ei bine, cam astea sunt așteptările mele de la școală, să învețe să fie responsabil, să afle că acțiunile lui au consecințe…dar astea le învață numai dacă-l las să facă, chiar și prost, mai ales prost. Dacă-i fac eu ghiozdanul, dacă-l verific tot timpul, dacă îi fur toată libertatea nu va învăța niciodată nimic, va face dacă i se spune. Se va angaja și va fi un angajat bun dacă șeful îi va spune ce să facă. Eu nu-s un angajat bun. De fapt nu-s nici măcar angajat…

Aș fi vrut să-i spun doamnei toate astea, să-i explic că de fapt tocmai pentru că mă interesează ce se alege de capul lui îl las să vină fără caiet la școală…

Dar nu i-am spus. Pentru că în cele 5 minute cât am așteptat la ușă cu ceilalți părinți, mămica celui mai silitor copil din clasă ne povestea cum stă seara lângă el cu o sabie din aceea de lemn în mână și cum greșește cum îi arde una peste picior…sau dacă numără pe degete îl arde peste mână.

O altă mamă povestea că a fost foarte obosită când s-a întors de la serviciu și că nu a avut chef să-i facă desenul (!!!!!), așa că l-a pus pe fratele mai mare…Nu m-am gândit niciodată să-i fac tema…de ce i-aș face-o?

Și în condițiile astea de ce i-aș spune doamnei cum gândesc eu? Dacă mă sfătuiește să-mi iau o sabie de lemn?