Alaptarea după cezariană

Am născut de două ori cu cezariană. Acum la 1, 6 ani de la cea de-a doua cezariană, îndrăznesc să răspund unei provocări şi să scriu despre alăptare. Şi nu neapărat despre alăptare ci mai ales despre de ce cred eu că este mai specială alăptarea după cezariană.

Înainte să nasc, dar mai ales după, de când am devenit mămică am tot auzit că după cezariană laptele vine mai greu, că este mai complicat…eu nu am simţit că este aşa, dar dacă atât de multă lume spune că este aşa, înseamnă că s-o ascunde pe undeva un sâmbure de adevăr.

Cand Victor îşi trăia raiul în burtică, eu îmi doream tare mult să nasc normal. De fapt nu că-mi doream, aşa credeam că o să nasc, toate temerile şi speranţele mele se legau de o naştere normală. Doctoriţa a încercat să mă pregătească pentru o cezariană, dar am respins această idee până în ultima clipă. Când totuşi inevitabilul s-a întâmplat, am fost atât de fericită să-mi văd minunea blondă şi apoi atât de obosită şi mai apoi atât de prinsa în rutina impusă de medici încât nu am avut timp de introspecţie privind alăptarea.

La ceva timp însă după ce am eşuat lamentabil în legătură cu alăptarea primului meu născut, am început să simt…ceva ce semăna a vină. Şi asta mai ales când pe lângă urechile mele treceau discuţii despre naştere şi alăptare. La început am crezut că mă simţeam vinovată că nu am luptat mai mult şi că nu mi-am alăptat mai mult copilul.

Când a doua burtică se pregătea să devină minunea cu numărul doi, a revenit foarte puternic dorinţa de a naşte natural. Cu toate că ştiam că în România acest lucru e aproape imposibil, cu toate că în cazul meu, o naştere naturală după cezariană era practic imposibilă, eu simţeam foarte acut această dorinţă.

Un bun prieten, m-a întrebat „Şi ce-ar însemna pentru tine dacă ai reuşi să naşti normal?” Şi în mintea şi-n sufletul meu s-a făcut lumină. Dacă aş fi reuşit să nasc normal aş fi fost mai femeie. Pentru mine naşterea naturală este tot ceea ce poate fi mai feminin, este tot ceea ce dă valoare unei femei. Nu contează cât e de frumoasă, nu contează cât e de deşteaptă ori cât e de bogată. O femeie este mai femeie dacă a născut. Iar în mintea mea de atunci, a naşte însemna naştere naturală.

Cezariana, era ca şi cum ar fi născut medicul pentru mine.

Cam asta era în mintea mea. Pentru că cezariana, în România se face la cerere. Pentru că înainte ca eu să nasc, multe prietene apelaseră la cezariana la cerere ca să scape de chin. Pentru că medicul vrea să-şi ia concediu şi atunci programează cezariene pe bandă. Pentru că…multe.

Şi atunci, când toate astea existau în mintea şi sufletul meu, la nivel inconştient, marea mea fericire reală, era de fapt un eşec. Încă din prima clipă am perceput naşterea ca pe un joc pierdut. Nu reuşisem să fiu femeie. Alăptatul era pentru femei. Numai o femeie, mamă poate alăpta. Iar eu nu eram destul de femeie. Doar trecusem printr-o cezariană.

În plus, sfaturile primite în maternitate, gen alăptat la 3 ore, maxim 10 minute, program, copilul să doarmă în patul lui şi nu ţinut prea mult în braţe, toate aceste minunate sfaturi urmate cu stricteţe de mine, pentru că doar eram la primul copil, nu au făcut decât să-mi confirme încă o dată că nu sunt suficient de femeie: copilul nu se sătura, aveam ragade extrem de rele şi ceea ce mi se pare acum cel mai grav, îmi era frică să rămân singură cu copilul meu, pentru că nu ştiam ce să-i fac, nu aveam încredere în mine că l-aş putea linişti cumva. Şi în condiţiile astea, cum poate fi vorba despre alăptat?

Şi acum sunt convinsă că o femeie care naşte normal şi care trăieşte conştient acest minunat eveniment, are şanse mai mari la o mai bună relaţie cu copilul ei, are o mai mare încredere în ea, acordă o mai mare încredere copilului şi ca o consecinţă firească, are parte de o alăptare mai lină, mai uşoară.

Eu mi-am alăptat primul copil pentru că aşa trebuia, pentru că aşa era bine. Lapte am avut încă de la început…dar nu am ştiut ce să fac cu el.

La cea de a doua sarcină, în momentul în care s-a facut lumină, am început un proces cu mine. Greu, dureros. Mai ales că am trecut printr-o amniocenteză, cu frica de avort, apoi cu o frică absolut înnebunitoare până la aflarea rezultatului şi cu mintea paralizată în faţă posibilităţii de a avea de luat o decizie în privinţa vieţii ce creştea în mine…Toate acestea m-au ajutat să cred că în cazul meu, cezariana înseamnă naştere. PUNCT. Nu doctorul naşte pentru mine. Eu nasc. Eu şi soţul meu am dat viaţă, noi am înfăptuit minunea, iar eu nasc. Şi dacă pot să nasc, înseamnă că-s suficient de femeie. Şi cu credinţa asta am intrat în sala de operaţii, cu credinţa asta mi-am născut copilul şi credinţa asta m-a ajutat să-l alăptez fără nici un fel de problemă.

E drept că între timp mă informasem mult mai bine, ştiam şi despre poziţionarea corectă la sân şi despre alăptatul la cerere şi multe altele.

Şi printre aceste multe altele vreau să menţionez câteva, decisive.

Eu am o problemă în a investi persoane cu autoritate. La mine nu poate veni cineva să se recomande ca fiind o autoritate în domeniu, iar eu să accept. În cazul meu nu funcţionează aşa. Eu sunt cea care investeşte autoritatea. Eu aleg. Prima dată am ales prost, autoritatea investită a fost medicul. Şi când mi-am asumat eşecul, am decis să investesc pe altcineva cu autoritate.

Aici începe ce-a de-a doua chestie, care e legată strâns de prima. În perioada în care nu mă simţeam destul de femeie şi când alăptarea fusese un eşec, singura care nu numai că nu m-a pus la zid, dar a găsit şi înţelegere şi m-a ajutat şi pe mine să înţeleg a fost Andreina. Dar Andreina nu putea fi o autoritate acum. Aveam nevoie de ceva structurat. Andreina trebuia să rămână ceea ce a fost mereu pentru mine, şi anume un reper. Aşa că am încercat să văd cui acorda ea încredere mai mare şi aşa am ajuns să iau ca literă de lege blogul Roxanei. Şi de data asta a fost cu succes.

Şi cea de a treia chestie pe care ţin să o menţionez este legată tot de Andreina. La cel de-al doilea copil mi-a fost frică, recunosc, că iar o să eşuez cu alăptarea. În special din cauza ragadelor. Şi mi-am propus ca prim obiectiv să reuşesc să trec de această primă etapă, cea a ragadelor. Am citit ce trebuie să fac, cum să poziţionez copilul, cum să tratez ragadele…şi am reuşit. Şi îmbătată de acest prim succes, deja mă vedeam scăpată de greutăţi şi alăptând până la adânci bătrâneţi. Şi a venit vorba bună: lasă lucrurile să se întâmple, nu-ţi stabili obiective măreţe, ca să nu fi dezamăgită. Bucură-te de fiecare lună în plus. Şi au trecut 3 luni, 6, 9, s-a facut anul, ba chiar am trecut de 18 luni. Acum sunt relaxată, nu am nici un target de atins. Abia acum las lucrurile sa curgă. Sau laptele…

Cert este că după toate acestea nu pot spune că cezariana a făcut ca alăptarea să fie altfel, ci doar ceea ce credeam eu despre cezariană. Şi că înţeleg de ce cezariana este atât de controversată, şi că în România se face abuz de cezariană şi că din cauza asta cele care nasc cu cezariană ajung să fie oarecum desconsiderate. Toate astea duc de fapt la scăderea încrederii în sine a mamei cu consecinţe grave şi asupra alăptării dar şi asupra stării generale a mamei şi copilului după naştere.

L.E. Simt nevoia sa adaug ceva. Am mentionat doar trei lucruri importante, insa mai este unul, poate cel mai important, cu toate că nu are legătură cu cezariana. Îmi era tare ruşine să alăptez în public, mi se părea de neimaginat. La primul copil mi-a fost greu să alăptez chiar şi de faţă cu rudele apropiate, în parc nici nu încăpea discuţie.

La cel de-al doilea copil nu am primit nici o vizită la spital, tocmai pentru a nu avea nici un impediment în alăptare.

Ajunsă însă acasă, nu mă puteam izola totuşi. Şi marea mea surpriză a venit din partea soţului meu care vedea în alăptat un act mult mai firesc şi mai natural decât îl vedeam eu. El m-a încurajat, el mi-a dat încredere, el mi-a stat alături pe bancă în parc la primele alăptări în public, privind mândru la trecătorii, care fie vorba între noi, nici măcar nu ne băgau în seamă. El stă şi acum lângă mine atunci când suntem în vreun grup mai scorţos iar eu am oareşce reţineri. Pentru mine a fost extraordinar de important sa ştiu că soţului meu i se pare firesc să alăptez copilul oriunde şi oricând îi este foame. Şi sunt sigură că fără susţinerea lui lucrurile nu ar fi mers atât de bine.