Bărbații șterg lacrimile cu coliere de perle

Nihal-49173-718x1024

Sursa foto: bb-shop.ro

Mi-a spus cineva despre coțofene că sunt hoațe, că fură tot ce strălucește, că își umplu cuiburile cu bijuterii. Tot din auzite știam și că sunt foarte inteligente, dar nu prea am crezut până când nu am avut o discuție foarte serioasă cu una dintre ele. Continuă lectura

Reclame

Când fug se aud clopoțeii

Pe lângă dragele de brățări mi-am cumpărat și niște cercei care au așa… un clinchet ca de clopoței când sunt în mișcare…ca să știu că sunt eu cu mine. Am nevoie de un semn din partea mea că încă mai sunt prin preajmă. Dacă aud cerceii înseamnă că mă însoțesc pe drumul meu. În ultimul timp mi se întâmplă din ce în ce mai des să plec. Merg alături de mine o bună bucată de drum și dintr-o dată plec, ceva mă atrage în altă parte, altceva pare mai interesant. Mă las singură pe drumul meu și mă retrag pentru un timp ca să modific puțin realitatea, s-o fac mai …altfel. Zic că o fac mai frumoasă, dar știu și eu??? Poate că sunt doar subiectivă! Sau poate fug de ceva? Nu, de data asta nu-i fugă, când fug se aud cerceii…

Ieri au tăcut și am știut că nu mai sunt acolo, am plecat departe, într-o lume pe care o tot caut, o ghicesc, sunt la un pas de ea dar n-am curajul. Ar trebui să încremenesc în loc. Doar mișcarea face clopoțeii să sune. Dacă eu stau, stau și ei, dacă nu mai respir nu mai cântă nici ei. Lumea cea nouă nu se mișcă, acolo nu se aud clopoței, e liniște. Singurul care se aude e sufletul. Încă mi-e frică, dacă tac clopoțeii mă apucă panica și fug. Când fug se aud clopoțeii. Îmi doresc acum să aud ce-mi spune sufletul, ar trebui să stau, să înghețe clopoțeii. Iubesc zdrăngănitul lor, aia e viața. Poate că nu trebuia să-i cumpăr ori poate ar trebui să-i dau cuiva, să-i fac cadou și să păstrez pentru mine liniștea…

cerceii

Am mai murit un pic

Am pierdut lucruri. De unele chiar mi-a părut rău. 5 minute. Apoi am uitat. Ai putea spune că nu-s materialistă.Și nu-s. Dacă după 5 minute părea că încă îmi mai pare rău, conturam rapid un scenariu și orice urmă de tristețe căpăta un sens nobil. Îmi vine acum în minte povestea cercelului. Eram la vârsta la care începusem să-mi doresc bijuterii. Nu, nu mărgelele mamei, nu verigheta tatei, îmi doream bijuteriile mele. Nu existau magazine de bijuterii așa cum sunt astăzi și în plus îmi doream niște cercei pe care-i văzusem numai în mintea mea, niciun magazin de pe fața pământului nu-i avea.

Așa cum s-a întâmplat mereu, tata a înțeles dorința mea și m-a pus să-i povestesc despre cercei. Visam să fie de argint, două lalele mici, prinse între ele cu două zale de lanț, laleaua care venea pe ureche era cu capul în sus, cea care atârna de lanț era cu capul în jos.

Mi i-a făcut cadou de ziua mea. Tata. I-am purtat cu mândrie, cu bucurie și cu sfială. Mi se păreau cei mai frumoși cercei, eram fericită că-i am și îmi era rușine la școală pentru că erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtau celelalte fetițe, erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtasem eu până atunci.

I-am purtat doar câteva luni. Vara, la mare, mama, în timp ce ne jucam s-a agățat într-un cercel și l-am pierdut. În apă. L-am căutat ore în șir. Am plâns într-una dar nimeni n-a știut, marea mi-a ascuns lacrimile printre picăturile cu care-mi mângâia fața. La sfârșitul zilei am privit în zare și mi-am spus că probabil marea a vrut un lucru de-al meu, un lucru tare drag, ca să fie sigură că mă voi întoarce mereu la ea ca să-mi caut pierderea. Mi-e dragă marea, atât de dragă încât am acceptat să-i dau cercelul meu drag cu lalea, ca garanție a iubirii mele și i-am promis că mă voi întoarce mereu la ea. N-a mai durut, nu am mai plâns, am pus părerea de rău într-o poveste care mi-a hrănit sufletul. Mi-l mai hrănește încă.

Cercelușul acela a fost singurul lucru după care am plâns. Și totuși, în ultimul an am mai simțit aceeași durere intensă, dar nu pierdusem nimic material. Asta m-a pus pe gânduri…există așadar ceva pe lumea asta, un ceva care dacă-mi este luat mă doare și nu reușesc nicicum să-mi revin. La început nu mi-am dat seama ce e ceva-ul ăla, pentru că nu părea ceva palpabil, nimeni nu mi-a luat nimic, nu am pierdut niciun lucru. Și totuși…

Mi-a fost luată bucuria. Bucuria aia pe care am simțit-o când am primit ceva neașteptat, ceva dorit dar pentru care nu aveam speranță. Ceva-ul ăla vine cu o bucurie atât de mare că îmi taie respirația. Ei bine, când bucuria mi-a fost luată am simțit că mor. De fapt am și murit un pic. Bucuria, când vine, se așează direct în suflet, îl cuprinde și-l face mai întreg, mai suflet decât era până atunci. Când cu o vorbă îmi iei bucuria pe care chiar tu mi-ai dat-o, o iei cu tot cu suflet, ele nu se mai separă…nu știu să-ți spun exact cum, doar că mai mor un pic.

Sunt oameni care știu că mi-au făcut asta. Tu, de exemplu, știi. M-ai omorât un pic și încă plâng. N-am reușit să construiesc povestea salvatoare…știu doar că bucata aia care pe mine mă face să mor, pe tine te ajută să trăiești. Asta e singura mulțumire, dar tot mă doare moartea asta. Dă-mi bucuria înapoi și vino acasă, vino unde ți-e bine, unde ți-e locul, tot pentru tine e bucuria aia, te poate hrăni și fără să mă doară. Știi asta. Hai acasă!