Ca să fie de calitate, timpul trebuie petrecut cu plăcere!!!

MiniArt Show by Ioana Ginghina

MiniArt Show by Ioana Ginghina

Acesta ar trebui să fie un articol despre musicalul Cântec pentru Tisha în care să vă spun că este un spectacol pentru copii și părinți și că cel mai bine pe lumea asta este ca noi, părinții să petrecem “timp de calitate” cu copiii, să-i ducem la activități, să le dezvoltăm inteligența emoțională, să facem și să dregem pentru copii.

Ar trebui, numai că eu o să povestesc despre un weekend așa cum se întâmplă uneori în familia mea, nu mereu, dar de dorit și despre ce este timpul de calitate sau ce cred eu că este. Ca să fie de calitate, timpul trebuie petrecut cu plăcere!!! Continuă lectura

Reclame

Clientul – omul atașat buzunarului

thumb_IMG_7010_1024

Vara trecută, când la Divertiland m-au controlat în poșetă (nu în geanta de plajă ci în poșeta în care țin actele, cheile, tampoanele, rujurile) și mi-au confiscat sticla începută de apă plată (aveam o sticlă de jumătate de litru, nu un bidon de 10 litri, for God’s sake!!!!!!!!!) am jurat că nu mai calc vreodată în vreun parc de genul. Continuă lectura

Cameră de joacă sau messyplay?

Un eveniment gri. Se anunţa ceva fain sau eu aşa am crezut. Un eveniment pentru femei active şi copii, promite, nu-i aşa? Ei bine, cred că a fost promovat doar pe facebook, pentru că altfel nu-mi explic slaba participare. Dar asta nu-i treaba mea ci a organizatorilor. Poate că interesele au fost altele, nu să atragă publicul.

Acest eveniment a avut o cameră de joacă, cu un program frumos, afişat pe uşă. Şi din program făceam parte şi noi, cu cele două ateliere creative pe care le promovăm.

Cu emoţie am păşit pragul acestei camere, în prima zi. Pe un ecran mare rula Veronica, atmosfera era veselă, din păcate lipseau copiii, doar câţiva mişunau pe acolo. Nu-i nimic, noi ne facem treaba, până la urmă scopul era să ne şi distrăm, nu numai să promovăm. Eu cel puţin aşa îi spusesem puştiului meu. Şi ne-am distrat. Am pictat pe flipchart, apoi am confecţionat păpuşele simpatice din ouă…şi timpul a trecut.

A doua zi, când am revenit, marele ecran era gol, lumina cam chioară iar feţele din cameră extrem de plictisite. Câţiva copilaşi erau întreţinuţi de către mămicile din dotare. Deprimant. Iar eu îmi luasem amândoi copiii cu mine, tot ca să ne distrăm. Şi am încercat să o facem. Am pictat nişte rame de tablouri, cel mic a pictat pe o foaie mare, apoi au mâzgălit cu cariocile pe flipchart…a trecut timpul şi de data asta.

În cea de-a treia zi şi ultima dealtfel, înainte să intram chiar, cea care a „oragnizat” camera pentru copii ne-a atras atenţia că nu vrea să mai vadă nici urmă de cariocă sau de acuarele pentru că a trebuit să cureţe cu vanish jaluzelele de plastic şi nu mai are chef. Ok. Deci ziua a treia s-a încheiat înainte să înceapă măcar. Şi de data asta chiar erau ceva mai mulţi copii:(

Ce v-am povestit mai sus, a fost doar aşa, ca să vă introduc în context.

Eu am plecat de acolo naucită. E drept că nu-s familiarizată cu astfel de evenimente, dar îmi închipui că atunci când închiriezi un spaţiu, deci plăteşti nişte bani pentru folosinţa lui, ai şi nişte drepturi, iar cei care primesc banii pentru spaţiul respectiv au nişte obligaţii şi în plus îşi asumă nişte riscuri. Acum să nu vă închipuiţi că cei 4 copii care au folosit culorile, au împroşcat pereţii cu tempera sau au trasat circuite cu carioca. Bănuiala mea este că unul dintre cei mici de tot, poate chiar al meu, s-a plimbat prin cameră şi a atins cu pensula pereţii. Sau jaluzelele…

Ce mă nedumireşte pe mine este cum de această cameră de joacă s-a ocupat o persoană care nu are copii şi care probabil nu ştie ce le place copiilor. Cum oare ar fi trebuit atraşi copiii? Totul a fost static, monoton, filmele nu au mai rulat pe acel ecran. În a doua zi, o mămică a întrebat dacă nu se mai citesc poveşti…nu ştiu cine ar fi trebuit să citească poveşti şi nici nu s-a sesizat nimeni dintre organizatori. Doar Ana Maria a luat o carte şi a început să citească.

Ştiu de la ai mei, pentru adultul care trebuie să asculte de sute de ori coloana sonoră a aceluiaşi film e cam horor, dar, totuşi, era o cameră de joacă pentru copii. Se presupune că adulţi ar fi trebuit să strângă din fund şi să facă tot posibilul să distreze copiii…asta pentru că este evident că nu tuturor de acolo le face plăcere munca cu copiii. Copiii se tăvălesc pe jos, le vorbeşti şi tu ca adult tot de pe jos, de pe covor. Dacă îţi place. Dacă nu…faci altceva şi ai grijă doar să nu se murdărească pereţii. A, da, si mai ai grijă să nu care cumva să-şi scoată ochii cu beţele de la baloane 🙂

Adică înţeleg ideea de promovare, că şi eu tot pentru promovare m-am dus acolo. Dar, mai departe de o carte de vizită şi un flyer, promovezi cu propria ta atitudine. Şi dacă eşti scorţos şi nu vrei să auzi muzică tare, nu vrei să vezi aceleaşi filme, nu vrei să vezi carioci, tempera, lipici, scame….apoi nu ai cum să atragi copiii.

În speranţa că tânăra în cauză citeşte aici, aş vrea să-i spun că dacă vrea să aibe adolescenţi cu mintea trează pentru programele pe care le derulează trebuie să le permită să fie în primul rând copii, exact aşa cum sunt copiii. Şi că ar fi bine să se coboare pe covor, pe podea şi să se joace alături de ei. Asta ajută la înţelegerea lor, a copiilor. Nu ei sunt o specie aparte, noi adulţi ne urcăm pe-o cracă şi privim lumea de sus.

La un eveniment de acest gen, când ai tot interesul să-ţi promovezi programele, cred că mai bine te concentrezi pe entertainment-ul copiilor decât pe punctele de cariocă de pe perdea.Eu, ca mamă de doi copii, nu aş scoate bani din buzunar ca să-i dau cuiva care e foarte preocupat să aibe pereţii curaţi.

Şi pentru că pe lumea asta e mereu un echilibru, după ce ziua noastră a fost încheiată chiar înainte de a începe, am avut şansa şi marea plăcere de a-i cunoaşte pe cei de la Ikhaya Drum, care ne-au încurajat să bubuim cât ne ţin palmele în tobele lor şi care, în nebunia lor, au vărsat un borcan cu orez în preţioasa cameră de joacă 🙂 Şi nu s-au stresat deloc, mai aveau alt orez ca să umple borcanul 🙂

Cam asta a fost scurta noastră experienţă cu camera de joacă de la cel mai select eveniment pentru femei şi copii 😛

Şi dacă vă doriţi joacă adevărată, altădată vă aşteptăm direct la noi, fără intermediari.

Despre egoism

Cu ceva timp inainte sa am primul copil, formatorul meu, într-o discuţie despre orice, la un pahar de vorbă, mi-a aruncat ca din întâmplare nişte vorbe: cum că aş fi egoistă. Cine, eu? N-a intrat în amănunte, nu şi-a argumentat afirmaţia, doar a lăsat o urmă în mintea mea.

Din când în când cuvintele lui reveneau şi de fiecare dată mă făceau să-mi pun întrebări despre mine, să încerc să mă văd. Şi de fiecare dată îmi dădeam seama că nu-s egoistă. Dar deloc. În liceu îmi împărţeam până la ultimul leuţ cu prietenele mele cele mai bune, ţigările la fel. Când mergeam în vacanţe cu prietenii puneam totul la comun. Pe stradă dădeam mereu câte ceva la cerşetori. La lucrurile mele nu ţin foarte mult, adică nu devin isterică dacă cineva din greşeală îmi sparge o cană, ori dacă-mi strică ştiu-eu-ce prin casă. Deci, clar, nu sunt egoistă. Voi sunteţi?

La ce sunteţi în stare să renunţaţi fără regrete, fără frustrări? La multe, nu-i aşa? Şi eu. Renunţ la mâncare, chiar şi la îngheţată la o adică, renunţ la locul meu din metrou, renunţ şi la haine, dacă cineva chiar are nevoie de ele. Sunt convinsă că şi voi la fel. Şi sunt un om darnic, îmi place să fac cadouri, să împart ceea ce am.

Şi totuşi, cuvintele alea sunt acolo şi nu dispar.

Aţi citit Partea întunecată a căutătorilor de lumină? E o carte dură, dar bună, adevărată, un duş rece pentru cei care se cred buni 🙂 Eu am citit-o dar mult după ce mi-am dat seama că de fapt sunt egoistă. Poate că dacă o citeam mai devreme îmi uşuram puţin travaliul.

După cum deja intuiţi, la un moment dat în viaţa mea m-am lovit de propriul meu egoism, care era cât un munte de mare, probabil că din cauza asta nici nu reuşeam să-l văd, pentru că era atât de mare şi atât de aproape de mine.

Când vine cineva şi-ţi spune că eşti egoist, imediat începi să enumeri lucrurile pe care le-ai face, dar nici o clipă nu te laşi să vezi şi ce n-ai face, la ce n-ai renunţa.

Când s-a născut Victor, fără să vreau, fărăr măcar să fiu pregătită a trebuit să văd şi să accept ce n-aş face. Şi a trebuit să fac, cu toate că nu vroiam.

Încă din prima zi acasă cu puiul mic, am început să văd cât de egoistă sunt. În maternitate fiind abia aşteptam să ajung acasă, să mă spăl şi să mă lungesc pe canapea în braţele soţului şi să vedem un film. Aveam aşteptări, PENRU MINE, mie speram sî-mi fie bine. Am ajuns acasă şi în loc de asta am primit un copil urlător care nu mă lăsa să fac nimic, vroia numai în braţe 🙂 Moamă, şi ce şocată am fost! Atât de greu mi-a venit să renunţ la acele mici plăceri pentru mine în favoarea lui.

Şi nu exista zi în care să nu se mai adauge încă ceva şi încă ceva la care trebuia să renunţ în favoarea puiului meu. Chestii mărunte, dar care-mi făceau viaţa uşoară şi la care atât de greu am renunţat. De fapt nici nu cred că am renunţat, a trebuit pur şi simplu să le accept, să-mi trăiesc frustrarea.

De unde până atunci mă îmbrăcam iarna şi ieşeam imediat afară, ca să nu transpir, acum lucrurile stăteau altfel. Mă îmbrăcam şi apoi îmbrăcam copilul, care urla şi se zbătea şi mă treceau toate apele. Şi ca să nu fie asta tot, după ce terminam, făcea şi un caca, asta ca să-mi fie viaţa dragă şi să mă bucur că trăiesc 🙂 Ştiţi despre ce vă vorbesc aici, nu-i aşa?

Apoi, când intram în casă, înainte, mă dezbrăcam repede, îmi luam hainele de casă, mă spălam pe mâini, puneam cumpărăturile la loc…cu copil fiind, mă apucau şi două ore după ce intram în casă şi eu nu apucasem să fac nimic pentru mine ci doar dezbrăcat copil, schimbat scutec, spălat copil, hrănit copil.

Şi seara, seara când se termina ziua şi-ţi permiteai să te arunci pe un fotoliu şi să zaci acolo moţăind la un film…hehe, vise taică, vise! Seara, când eşti mai obosit şi când ţi-ai dori mai mult să stai, începe runda de dinainte de culcare. Pregătit copilul, mâncare, culcare şi adormi înainte să-ţi mai dai seama cât eşti de obosit.

Eu abia când am fost nevoită să renunţ la toate aceste mici nimicuri mi-am dat seama că sunt egoistă. Nu aş fi renunţat la ele pentru nimeni, cu excepţia micului om. Şi recunosc că nici pentru el nu am făcut-o cu seninătate. A fost o încrâncenare acolo, mă ofticam că exact în momentul în care-mi doream să stau el îşi dorea să nu stau.

Acum, la al doilea copil toate astea au dispărut. Relaxarea (nu resemnarea) a luat locul încrâncenării. Acum sunt mai puţin egoistă şi ce e cel mai important e că acum ştiu cât sunt de egoistă.