Dorință. Credință. Lecție de viață

Cuvintele tale, acelea care mi-au pătruns în suflet și au stat acolo, neînțelese, s-au întors acum ca să-mi spună “vezi, am avut dreptate, toate-s la timpul lor!”

Da, așa este, îmi spune inima și fix în același timp gândul suspină că vrea acum, că nu mai poate. O să las lucrurile să se întâmple – așa-mi propun în cel mai profund for și mintea răspunde prompt: “și dacă nu se întâmplă, dacă, dacă, dacă, dacă…?”

Dar ce-ar fi dacă aș crede pur și simplu?

Nu întâmplător mi-a dat viața o mică lecție, nu întâmplător, după ce m-am zbătut ca o nebună, după ce am făcut maxime eforturi să așez lucrurile după bunul meu plac și nu am reușit, viața mi le-a aranjat ea într-un moment în care nici nu mă gândeam. Iar eu, în loc să fiu fericită nu fac decât să mă întreb din când în când, cum. Cum de s-au aranjat lucrurile fără ca eu să fac nimic? Asta e o întrebare care mustește de orgoliu…de parcă doar eu, singura prea-minunată de pe fața pământului aș putea mișca viețile oamenilor atunci când vreau în direcția pe care o vreau – fără să accept că eu, doar eu, sunt nimic. Și ăsta e un răspuns care denotă în ce hal mă subestimez.

După ce dau la o parte orgoliul nu mai rămâne nimic. Nu sunt nimic, decât un mare balon de orgoliu.

Viața tocmai mi-a arătat cât de importante sunt dorințele mele. Poate că eu nu însemn nimic, dar dorința odată ce-a fost dorită schimbă lumea. Da, dorința mea schimbă gândurile oamenilor, viețile lor iau alt curs și ajută în final la materializarea dorinței mele.

Ho, stați așa că nu-i chiar simplu. Dorința ca să se îndeplinească musai trebuie să urmeze la cel mai profund mod, sensul vieții, al binelui. Nici măcar nu ai cum să știi de la bun început că ai avut o dorință bună, asta o afli numai atunci când ea se va fi îndeplinit deja.

Știi cum cred eu că se întâmplă? Ajungi în momentul în care inima ta își rostește dorința. Asta e esențial, să o dorești cu inima și nu cu capul. Și când inima și-a dorit dorința, ițele se luminează, se aprind. Îmi imaginez ca o mare pânză de păianjen cu miliarde de posibile trasee, dar fiecărei dorințe îi aparține doar un drum într-un anumit moment. Acela se aprinde când inima-și dorește. Se aprinde treptat, un segment, apoi următorul și următorul. Între segmentele astea sunt oameni. Fiecare segment al dorinței tale este aprins de un alt om. Fiecare segment din dorința ta este prima parte din dorința altui om. Dorința își urmează cursul numai și numai dacă segmentul se aprinde exact la timpul potrivit, numai și numai dacă inima acelui alt om care ar trebui să aprindă acel segment, își dorește exact în momentul acela ceva care să meargă în același sens profund al vieții, la fel ca și dorința ta. Altfel dorința se întoarce în inima ta și pleacă iar și iar și iar până când găsește drumul și momentul potrivit. Este suficient să-ți dorești ceva o singură dată și dorința ta,cândva își va găsi drumul. Dar trebuie să fie o dorință bună. Dacă pe parcursul ei aprinde vreun segment care produce chiar și cel mai mic rău altui om, dorința se stinge cu totul și moare. Chiar dacă intenția poate că este bună, dorința ta poate că la un moment dat se dovedește nepotrivită…Și cum știu eu dacă dorința e nepotrivită sau dacă doar nu și-a găsit încă drumul și trebuie să mai aștept? Păi nu știu, n-am cum să știu. Pot doar să cred că lucrurile se vor întâmpla, toate la timpul lor.

Viața e răbdătoare cu mine și mă învață că fiecare lucru are rostul lui. Mintea mea se încăpățânează să afle alte și alte răspunsuri, inima le primește și mulțumește.

Cred oare asta? Încep să cred.

Reclame

Plutim, navigăm sau ne scufundăm?

Cine-i Olandezul Zburător? Şi de ce tocmai Olandezul Zburător?

Legenda spune că Olandezul Zburător este cel mai celebru vas-fantomă, care bântuie mările şi oceanele încă din vremuri preistorice şi care nu reuşeşte nicicum să ajungă acasă.

Se spune despre căpitanul Falkenburg, că, în timpul unei groaznice furtuni în preajma Capului Bunei Speranţe, furtună care ameninţa să nimicească maiestuasa corabie, ca să salveze atât nava cât şi echipajul, şi-ar fi jucat sufletul la zaruri cu diavolul. Pedeapsa cerească însă nu a întârziat să apară: corabia avea să colinde mările fără a putea acosta vreodată. O mica şansă i-a fost lăsată vasului damnat şi căpitanului său: o dată la 7 ani putea să se apropie de ţărm ca să încerce să afle cumva o femeie miloasă şi mult credincioasă care să iubească curat pe blestematul căpitan.

Bine bine, o să ziceţi; şi ce legătură are înfricoşătoarea legendă cu ce vreau eu să fac? Ei bine, pe undeva are. Aşa cum Olandezul Zburător a înfruntat mânia cerului pentru a-şi urma visul, tot aşa şi eu o să-mi caut curajul şi nu numai, pentru a crea un spaţiu unde fiecare să-şi caute visele şi să gaseasca şi pasiunea de a şi le urma.

Pasiune nu înseamnă numai plăcerea cu care faci ceva ce-ţi place. Pasiunea este mai ales forţa cu care reuşeşti să surmontezi obstacolele din drumul tău, precum şi preţul pe care eşti gata să-l plăteşti pentru a reuşi.

Aşa cum Olandezul bântuie oceanele planetei în căutarea unei iubiri adevărate care să-l salveze de la groaznicul blestem, tot aşa mulţi dintre noi plutim în derivă prin viaţă în căutarea pasiunii şi nu ne găsim liniştea decât atunci când o aflăm. Partea cea mai tristă este că ne naştem cu ea, orice copil vine pe lumea asta cu o pasiune şi cu ochi buni ca să o recunoască uşor. Dar aici întâlneşte mulţi “diavoli” care reuşesc destul de uşor să orbească micul copil aşa încât cam pe la 7 ani, cand e timpul de şcoală, el deja şi-a pierdut pasiunea. Şi chiar dacă a fost norocos şi nu a întâlnit pînă atunci prea mulţi “diavoli”, cu siguranţă după începerea şcolii vor răsării ca ciupercile după ploaie şi vor fura pasiunea copilului. Se pare că ei chiar cu asta se hrănesc. Şi iată că pentru cei mai curajoşi, mai încrâncenaţi, mai visători, îmi doresc un vas fantomă, un Olandez Zburător care să le permită să-şi regăsească cumva pasiunea pierdută. Ce parere aveti? Plutim, navigăm sau ne scufundăm?