Am băieţi, deci nu am griji!

După ultimul val de ură stârnit de acest articol am decis să-l fac privat și a stat așa câteva luni, dar uite că a venit iarăși timpul lui. Înainte să-l fac iar public și să-mi activez scuturile împotriva celor care din nou nu vor înțelege nimic, o să-i adaug o introducere pe care o doresc clarificatoare.

Capetele de acuzare împotriva mea la ultimul share au fost că:

  1. Am pus o poză cu fetița din poveste. Am pus într-adevăr o poză, dar acea poză nu dezvăluie identitatea fetiței și cu asta discuția este încheiată. Orice alte comentarii pe tema asta sunt cârcoteli gratuite menite să îndepărteze atenția de la subiect.
  2. Că am scris ironic. Poate! Așa scriu eu și tocmai de aceea nu toată lumea citește blogul meu. Cui nu-i place stilul este liber să nu citească.
  3. Că nu am făcut educație fetiței, că nu i-am spus eu că nu e bine ce face, că nu i-am făcut educație sexuală. Eu am obligația legală și morală să-mi educ copiii mei, în rest, când simt nevoia să ofer educație o fac în scris pe acest blog, cu accent pe când simt nevoia, deci nu când hotărăsc câteva cititoare revoltate că trebuie să o fac. Nu am obligația și nici disponibilitatea să fac cuiva educație. Mai mult, așa cum pe mine mă deranjează ca altcineva să ofere nesolicitat educație copiilor mei, consider că e de bun simț ca nici eu să nu deranjez alți părinți educându-le copiii. Nu am eu dreptul să intervin în valorile altor familii, abuziv, fără să cer permisiunea, dar am dreptul să observ și să scriu în acest spațiu pentru care plătesc, este spațiul meu și prin bunăvoința mea citiți și voi, rămânând totuși spațiul meu.
  4. Că i-am judecat părinții. Nu i-am judecat ci doar am prezentat niște fapte, așa cum m-am priceput, în stilul meu, pentru a plasa povestea într-un context care să ofere înțelegere.
  5. Că sunt grasă!!!!! Asta vorbește de la sine despre nivelul inteligenței (lipsă) și a educației (lipsă) a celor care au ales să mă bârfească și neavând absolut nicio legătură cu tema articolului, le urez toate cele bune și tot respectul meu (lipsă)!

Tot înainte de vechiul articol vreau să mai adaug că acum vreo două săptămâni am fost chemată la o ședință cu părinții la care ni s-a solicitat să venim cu băieții, cei care avem. Este vorba de clasa a IV-a, deci copii de 10-11 ani. Ideea care s-a desprins a fost că impulsul sexual se face simțit, că au început să fie curioși, să-și exploreze corpurile, limitele, corpurile altor copii. Reacția părinților din clasă a fost identică cu a persoanelor responsabile cu valul de ură din online și anume că așa ceva nu se poate, că este imposibil, că sunt prea mici.

Despre asta ce să spun? Dormiți pe voi, treaba voastră, puteți să vă îmbătați în continuare cu apă rece de izvor crezând că sunt eu vreo sensibilă, puritană, virgină, grasă care nu face sex, etc etc, este fix problema voastră și arată doar că atât vă duce capul. Dacă voi v-ați început viața sexuală odată cu prima sarcină nu înseamnă că fetele și băieții noștri, o parte din ei nu devin activi sexual de la 10-12 ani. Și tocmai pentru că se întâmplă atât de devreme au mai mult nevoie de informație, de noi, de înțelegere, de explicații.

Și dacă tot nu ați înțeles despre ce vorbesc vă mai las un articol, despre fetele-măslină și băieții-furculiță. Articolul ăsta m-a făcut să scot iar de la naftalină articolul meu despre o fetița-măslină, prima din viața băiatului meu, dar cu siguranță nu singura, acela care mi-a atras cea mai multă ură în online, dar și cel care mi-a arătat că nu tot ce zboară prin online și merită apreciat, nu orice pretins influencer chiar are ceva în cap care să și merite băgat în seamă. Poate că merită să plătesc acest preț dacă măcar o singură mamă de fată va vedea mai departe de propriile preconcepții și va decide să explice fiicei cum este cu viața sexuală, pentru că da, în continuare cred că nu pot și nici nu e datoria mea sa cuprind toate fetițele-măslină din lume. Ce pot eu să fac este să nu-mi las băieții sa devină băieți-furculiță, să le explic cât pot eu de bine ce se întâmplă cu corpul lor, dar și cu al fetelor/femeilor, cum să recunoască o fată care cere sex în mod vădit, de ce nu e bine să profite de neștiința sau de neputința fetei de a-și gestiona hormonii și sexualitatea. Dacă fiecare dintre noi ne facem partea de treabă cu copilul din ograda proprie, facem indirect și pentru fetele-măslină pentru care nu s-a găsit încă cineva care să facă ceva bine.

Disclaimer-ul este adăugat anul trecut și îl las și pe el, articolul începe abia după.

Disclaimer: Ceea ce am scris mai jos nu este DESPRE o fată de 10 ani ci este PENTRU părinți. Atâta timp cât identitatea fetei nu este făcută publică ea poate să existe sau să nu existe, întâmplarea poate să fie reală sau doar o fantezie. Ceea ce vreau să transmit este că orice ar face și orice i s-ar întâmpla unui om, femeie sau bărbat, este în primul rând responsabilitatea lui, a părinților lui și a educației pe care a primit-o. 

Nu eu sunt responsabilă de educația sexuală a copilului tău, ci tu! Tu ai datoria să-i spui despre schimbările din corpul lui, despre hormoni, despre ce simte, despre masturbare, despre intimitate, despre sex, despre sex protejat, avort, consecințele fizice și psihice ale avortului, viol, perversiune etc.

 

Parcă aşa zicea o vorbă din bătrâni, nu?

Eu am băieţi şi cu toate că este devreme, am început să-mi fac griji.Nu din cauza lor, ci din cauza unei fetiţe!

Vecinii noştri au o fetiţă. Când am văzut-o m-am bucurat tare că o să aibă copiii cu cine socializa. Chiar am plăcut-o. Asta era acum un an şi ceva.

Are acum 10 ani şi merge în clasa a 5-a, unul dintre acei copii trimişi la şcoală de pe la 5 ani, din nu ştiu ce motive. Părinţii ei, tatăl taximetrist, mama brutăreasă. Într-una dintre puţinele discuţii cu mama, mi-a mărturisit că au trimis fătuca la şcoala de muzică, la Bucureşti, că dacă ei nu au învăţat prea mult, la ce bun să chinuie copilul? 🙂 Şi nu-l chinuie. Din ce văd eu, e mai mult singură acasă fetiţa. Mama lucrează în ture, tatăl rar îl văd pe-acasă.

Sunt o familie destul de ciudăţică, în sensul că, n-oi fi eu mama socializării, dar totuşi îmi salut vecinii şi în nici un caz nu fug de ei. Ei nu. Ei nu salută. De doi ani de când îi cunoaştem, am vorbit cu mama de maxim 3 ori, iar cu tatăl niciodată. El nici nu salută de fapt. Lui i-au cerut nişte muncitori o sticlă de apă şi i-a refuzat. Am aflat între timp că el, capul familiei, îşi învaţă nevasta să nu socializeze, să nu iasă din curte, să nu se împrietenească cu nimeni, că nu se ştie!

Fetiţa însă s-a împrietenit repede cu noi. Frumuşică, cu o imaginaţie care pe mine m-a fascinat, destul de înfiptă şi mult mai isteţică decât cred că o ghicesc părinţii ei. Totul bine şi frumos până prin vară, când, brusc, hormonii au dat cu ea de pământ şi s-a transformat din fetiţă în…fetişcană, să zicem. A prins forme şi şi-a schimbat total comportamentul. Parcă în permanenţă încearcă să-l ademenească pe Victor și minte, mult, fără încetare. Eu când i-am văzut pe ai ei că sunt aşa de suspicioşi şi sălbatici am considerat că e mai bine pentru toată lumea ca Victor să meargă la ei în curte doar când sunt părinţii ei acasă. Ea nu consideră la fel. Aşa se face că acum e o luptă între noi două, ea mă minte cât poate de bine, eu o prind imediat cu minciuna. Miza ei este să-l aducă cumva pe Victor la ea în casă când este singură acasă. Miza mea? Nici nu ştiu, cred că miza mea este firescul lucrurilor.

Victor este pe dinafara acestei poveşti. El are 7 ani şi fetele i se par destul de neinteresante. Aşa că îmi povesteşte, ba că i-a arătat patul în care doarme, ba că i-a pus muzică şi l-a învăţat să danseze…de-astea!

Ieri, a venit la poartă să-l cheme afară. Fără să vreau am auzit-o când cumva i se plângea că mama lui iar nu-l lasă la ea în curte. El i-a răspuns sec că nu, nu-l lasă, dar a venit totuşi să mă întrebe, ca să-şi confirme lui sau poate doar că să scape de gura ei? Cine ştie?!? Cert este că după un timp m-am uitat afară şi am avut un mic şoc. În condiţiile în care ieri dimineaţă a trebuit să râcâi gheaţa de pe geamurile mașinii, iar la amiază era o răcoare plăcută de octombrie care mă făcea să stau în trening, pe mine care ador frigul, micuţa mea vecină, defila prin ţărână cu o rochiţă albă vaporoasă, cu umerii goi, cu spatele gol, doar un pic de cârpă peste ţâţişoare. Strânsă-n talie cu o curea lată de elastic, roşie ca para focului, despletită, prefăcându-se că o tot sună cineva pe telefonul mobil şi absorbită total de jocul erotic în care ea era personajul principal. Eu priveam siderată pleata în vânt, genele fâlfâinde  şi ochii daţi peste cap și ca într-un film prost, se întoarce cu spatele şi….minunata rochie albă era de fapt un cearceaf pe care şi-l trecuse peste sâni şi-l prinsese cu cureaua, dar nu-şi acoperise si fundul. 🙂 Din spate deci, chiloţii încă de copilă făceau minunata rochie să fie doar un pîrţ.

Imaginea era cu atât mai grotească cu cât arfele ei erau acompaniate de un Victor plin de noroi, îmbrăcat cu un trening lăbărţat, cu maieul prea lung ieşit din pantaloni, cu părul vâlvoi şi nu în ultimul rând preocupat de avioanele de la Clinceni, ori de potăile abia născute pe stradă…

Am uitat să spun că la cureaua roşie asortase nişte minunaţi şlapi de plastic, probabil ai mă-sii. 🙂

Reclame