Homeschoolingul va salva sau va distruge omenirea

Problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ public au fost umbrite în acest început de an școlar de știrea care a încins spiritele în online, știre care anunța că Dana Nălbaru și Dragoș Bucur și-au retras copilul de la școală și au optat pentru homeschooling. Atenția s-a concentrat asupra acestui subiect, s-a dezbătut și s-a analizat dacă decizia lor e bună sau rea, cum este afectat copilul lor, cum sunt afectați ceilalți copii, cât de rău sau bun este homeschoolingul, cum homeschoolingul va salva sau va distruge omenirea, cum legalizarea lui în România ar încuraja fie analfabetismul, fie performanța, funcție de poziția ocupată de cel care dezbate, care sunt avantajele și dezavantajele și alte variațiuni pe aceeași temă. Continuă lectura

Reclame

Creierul Incontestabil și Axiomatic al Pământului

birth-466140_1280

Ca adult îmi doresc să mă pot descurca în orice situație, să știu ce să fac, să știu ce să spun, să nu mă blochez când am de-a face cu un context total nou, să găsesc rapid o soluție. În foarte puține cuvinte, îmi doresc să fiu adaptabilă. Continuă lectura

Altă poveste despre educație

Mi-a plăcut povestea lui Ariel despre felul cum se poate face educație și mi-am amintit că am citit cândva o altă poveste, tot despre educație. Am căutat-o și o copiez aici, că poate-i de folos cuiva. 🙂

Este un mic fragment din cartea Află ce fel de părinte ești, Janet Levine, o carte despre Eneagrama, și se referă la un tată de tip Observator, un tată divorțat care trăia departe de copiii lui, o fată și un băiat, adolescenți, dar cu care păstrase legătura:

[…]Am primit un telefon de la fiica mea , care mi-a spus: „De obicei nu mă amestec în treburile fratelui meu, dar cred că ia droguri. Cred că este cu adevărat periculos.” Am recunoscut că este periculos și am spus că voi rezolva problema.

L-am sunat și i-am lăsat un mesaj. Când m-a sunat înapoi, i-am spus: „Am un mesaj pe care vreau să ți-l transmit. Printre multele mele cunoștințe nu se află drogați în vârstă. Motivul este simplu: drogații mor tineri. Acesta este mesajul.” M-am oprit, apoi am continuat: „Așa, acum ce se mai întâmplă cu viața ta? Citești ceva interesant?” Am trimis un mesaj simplu și clar, fără teamă, fără furie, strigăte și țipete. După o săptămână, fiica mea m-a sunat și mi-a spus că fratele ei nu mai folosea droguri.[…]

Educaţia – se poate şi altfel

În urmă cu puţin timp scriam aici despre o experienţă personală legată de şcoală şi de mediul în care îmi las copilul preţ de 3 ore zilnic, împotriva voinţei mele, obligată fiind de lege şi mai ales neoferindu-mi-se nici o altă alternativă în afară poate doar de plecatul într-o altă ţară, mai civilizată. Gustul amar a devenit de nesuportat după intervenţii atât de partea unor părinţi cât şi de partea profesorilor care încercau să mă convingă că aceasta la care asist zilnic este normalitatea şi că e de datoria mea să-mi oblig copilul să o accepte. Păreri şi păreri! Eu sunt de părere că fiecare e liber sau ar trebui să fie, să aleagă ce e mai bine pentru el, fără a-i incomoda în vreun fel pe cei din jur.

De 7 ani de când sunt mamă, în afară de cele câteva ore în care sunt obligată să-mi abandonez copilul pe mâini străine, mă ocup eu de educaţia lui. Zic lui şi mă refer la copilul cel mare, care are vârsta de şcoală, pe cel mic nu l-am abandonat încă în mâinile sistemului, deci nu face obiectul acestei postări, cu toate că şi de educaţia lui mă ocup în egală măsură.

Revenind, de 7 ani, aproape zilnic îmi petrec ceva timp căutând activităţi plăcute şi utile pentru copii. Fie pe care să le fac chiar eu, acasă, fie la care să mergem.

De când cu Facebookul, această muncă a mea a devenit foarte facilă, sunt la un click distanţă de orice aş dori să fac, nu-mi rămâne decât să aleg şi să fac. Cel mai greu este cu alesul activităţilor la care să putem merge.

Oferta este copleşitor de generoasă şi este greu să alegi, mai ales că nu cunoşti pe toată lumea. Şi atunci eu mă bazez pe recomandările unora şi altora din jurul meu, pe care i-am creditat.

Am ales pentru Victor, în urmă cu 4 ani, K-Sport. Aici face înot, gimnastică, sky, merge în tabere la mare şi la munte. Pe Lorand Kacso l-am cunoscut când Victor avea fix 9 luni. L-am întâlnit la mare. Era în tabără cu o grupă de copii. Relaţia lui cu copiii şi cu părinţii mi-a plăcut atât de mult încât când a făcut Victor 3 ani, l-am contactat şi am început să mergem la clasele lui, la înot, la gimnastica şi iarna la sky. Timpul de când ne cunoaştem a lucrat în favoarea lui, categoric. Ştiu sigur că am făcut alegerea cea mai bună, că Victor a fost tratat cu respect, că s-a ţinut cont de particularităţile lui, că a fost iubit şi apreciat şi încurajat. Nu mi-am propus să facă sport de performanţă ci doar să prindă drag de sport. Îmi doresc ca atunci când va creşte şi când eu nu voi mai avea control asupra lui, să aibă o gaşcă de prieteni cu care să-i placă să meargă pe munte sau la sky sau la înot. Îmi doresc să aleagă singur un vin fiert pe munte în acorduri de chitară, în favoarea unei bătăi în cartier. Îmi doresc să aleagă poate o fată care va avea şi ea plăcere să schieze decât vreo pipiţă cunoscută în mall. Desigur, astea sunt vise şi oricum îl voi accepta indiferent ce va fi, dar eu cred că gusturile se pot şi educa.

În afară de relaţia bună cu copiii, Lori are o comunicare excelentă şi cu noi, cu părinţii. Întotdeauna a fost deschis, dacă ceva nu a mers bine, el a fost cel care a venit către noi să afle ce este, ce e cu copilul şi mereu a stabilit o colaborare care a venit în avantajul lui Victor. Nu a lăsat să treacă cine ştie cât timp până să-l cunoască el pe Victor, a vorbit de la bun început cu noi, acceptând ideea că noi ne cunoaştem copilul mai bine ca oricine altcineva. A aflat de la noi, cum e Victor, ce-i place şi ce nu-i place, cum să facă să se apropie de el. I-a câştigat respectul respectându-l la rândul lui.

În afară de clasele lui Lori, am mai mers la diverse ateliere, activităţi pentru copii. Drăguţe toate, oameni faini, deschişi, cărora le plăcea să lucreze cu copiii, găseau acele căi de a se apropia de copil cu respect şi iubire.

Anul trecut, la un eveniment pentru oameni mari am cunoscut o mulţime de oameni faini care toţi aveau o oarecare legătură cu educaţia (nonformală). Dintre toţi am legat cel mai facil cu Ion şi Vlad, tăticii lui Ikedoo Institute. Apoi le-am cunoscut şi pe mămici, Emma şi Adina. Şi cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, am aflat că Ion a fost coleg cu tinerii arhitecţi care ne-au proiectat minunata casă. Şi Ion îi aprecia pe arhitecţii noştrii şi arhitecţii noştri îl apreciau pe Ion şi de fapt întreaga echipă Ikedoo. Iar noi îi apreciem şi pe arhitecţii şi pe Ion. 🙂 Asta a venit aşa ca o confirmare că avem lucruri în comun, nu numai cunoştinţe comune. Ce se întâmplă la Ikedoo? Multe şi mai ales frumoase. O să vă spun doar că Victor a fost şi după doar o lecţie a înţeles şi a reuşit să şi reprezinte structura casei noastre de la Cornetu. Este o manieră de a da informaţia mai departe, altfel decât în şcoală. Este un fel atractiv în care copiii capătă noţiuni despre diverse domenii conexe. Marele plus al programelor Ikedoo, după mine, este deschiderea către cunoaştere pe care o oferă. Prezentarea unui tot oferă copilului o viziune de ansamblu, având posibilitatea să continue în ce direcţie vrea la acel moment. Practic i se oferă copilului un loc care-i permite să cuprindă tot, de jur împrejur şi să aleagă direcţia în care alege să meargă în acel moment. După ce curiozitatea-i înnăscută va fi devorat informaţia dintr-o direcţie, se poate întoarce şi alege o alta.

Înainte de a vă lăsa în compania unor imagini reprezentative de la lecţiile Ikedoo, vreau să mai ating un singur aspect. Toţi aceşti oameni care aleg să ofere copiilor alternative la şcoala clasică, o fac din pasiune şi cu mult respect, atât pentru copil cât şi pentru actul învăţării. Şi în ciuda faptului că toţi sunt mici antreprenori nu veniturile sunt cele care îi fac să aibă coloană vertebrală ci pasiunea cu care fac ceea ce fac. Iniţierea oricărei forme de educaţie nonformală presupune câştigarea clienţilor, de multe ori micul antreprenor fiind nevoit să susţină financiar proiectul pentru o perioadă de timp (uneori destul de lungă) deci nu are nici măcar veniturile unui profesor din învăţământul tradiţional.

Vă doresc copii pasionaţi!

Constructii si Arhitectura - Infographic

TE_M3345 TE_M2960 TE_M2983 TE_M2986 TE_M3006 TE_M3012 TE_M3136 TE_M3151 TE_M3184 TE_M3233 TE_M3253 TE_M3275

Alternative care sperie

Azi ne-am înscris copilul la şcoală. Am mers toţi patru, cu maşina, la şcoala din satul unde vom locui din vară. Eu eram tare emoţionată, Victor cred că era doar curios, aşa că a decis să vină cu mine. Am intrat la secretariat, secretara acră a vorbit doar cu mine, pe el nici nu l-a băgat în seamă. Ăsta cu siguranţă este criteriu de angajare pentru postul de secretară – acreala. Nu am văzut în viaţa mea secretară care să nu fie acră şi am fost în ultima perioadă a vieţii mele numai în preajma lor.

Mă întreb cum poate o femeie, secretară într-o şcoală să primească la ea în birou o mamă cu un copil şi să nu arunce măcar o privire asupra copilului? Măcar de curiozitate, măcar pentru faptul că eu arăt ciudat în opinia multora şi poate că ar fi fost curioasă să vadă cum arată copilul femeii ciudate care se afla în faţa ei. Ca să nu mai zic că se presupune că acel copil ar veni la şcoală de plăcere…A fost prima lui vizită la acea şcoală şi a fost tratat mai rău ca un gunoi, la un gunoi te uiţi, îl ocoleşti – el a fost tratat ca şi când nu ar fi existat. 😦

Şi după ce am scăpat de tensiunea actului de înscriere la şcoală, în drum spre casă m-am lăsat purtată de gânduri, către homeschooling. Când am auzit eu prima dată de homeschooling/unschooling mi s-a părut o idee frumoasă dar pentru mine nerealizabilă. Pentru că din prima clipă mi s-a părut că ar fi peste puterile noastre financiare şi în plus nu mă văd în postura părintelui care-şi şcoleşte copilul acasă din simplul motiv că eu, ca şi personalitate nu sunt perseverentă, probabil că m-aş plictisi repede şi nu aş reuşi să menţin procesul pe termen lung. Dar, repet, ideea mi s-a părut generoasă şi frumosă şi eram convinsă că atunci când va fi popularizată îndeajuns în România îşi va găsi o mulţime de adepţi. Şi acum, la câţiva ani de la acel moment, mă regăsesc într-o societate în care, numai dacă pronunţi cuvântul homeschooling eşti privit ca un potenţial duşman aş învăţământului, al educaţiei.

Lumea când aude de homeschooling îşi închipuie că sistemul public de învăţământ va fi înlocuit şi va dispărea de pe faţa pământului, iar copiii vor rămâne analfabeţi, în întuneric, se vor transforma în criminali, vor umple puşcăriile, vor distruge minunata noastră societate 🙂 Iar eu, chiar dacă sunt conştientă că nu îmi voi şcoli copiii acasă, m-aş simţi mult mai liniştită să ştiu că am şi această alternativă la învăţământul public. Mi-am înscris copilul la şcoală şi o să-l duc la şcoală, dar aş dormi mai bine noaptea dacă aş ştii că în cazul în care acritura de la secretariat se replică şi în învăţătoare şi în profesoare, îmi pot şcoli copilul acasă. Dar nu pot. Nu e legal. Legea mă obligă să-l duc la şcoală pentru că numai la şcoală poate să înveţe. Să înveţe ce? Cum să-şi ignore semenii? Cum să fie mitocan? Cum să se ignore pe el, ca om, ca persoană unică şi valoroasă? Pentru că în final la asta se va ajunge, să intri în şcoală fără ca cineva să te vadă, să treci prin şcoală ca o umbră, să ieşi fără ca cineva să te fi remarcat şi să umbli prin viaţă ca un nimeni.

Dacă le-aş spune acum prietenilor că am decis să ne şcolim copilul acasă ar veni imediat cu contrargumente şi cel mai tare ar fi că va rrămâne analfabet 🙂 În afară de faptul că deja scrie şi citeşte fără să fi urmat vreo şcoală, de ce oare îi sperie pe oameni ideea că progenitura altuia ar rămâne analfabetă? Adică de ce oare nu ne speriem de eventualitatea că al nostru copil nu va ajunge bine, dar ne terifiază gândul că altul va fi analfabet…Ne place să cream false probleme.

Băiatul nostru va face 7 ani în septembrie. Practic, cele 25 de zile din septembrie pe care a hotărât să le petreacă la mine în burtă ne-au dat acum  şansa să alegem între clasa 0 şi clasa 1. Am ales clasa 0. Foarte puţini au fost de acord cu decizia noastră. Lumea se întreabă dacă o fi prost copilul şi nu face faţă la clasa 1. Ori poate e vreun neadaptat? Nu e prost copilul, ba chiar e peste medie de inteligent şi se adaptează şi foarte bine în grupurile de copii. E drept că-i mai retras în faţa adulţilor, dar nu asta ne-a argumentat decizia. Motivele noastre-s simple: vrem să ne mutăm din Bucureşti într-un sat. Casa nu e încă gata aşa că ne vom muta la sfârşitul verii. Va fi o schimbare mare, nu numai pentru el, ci pentru noi toţi. Am găsit că e mai sănătos pentru toţi să ne luăm un răgaz de un an ca să ne acomodăm cu noua viaţă. Asta promite clasa 0, nu? Clasă de acomodare. Să sperăm că aşa va fi. În plus, ne dorim cel de-al treilea copil, care s-ar suprapune peste celelalte schimbări din viaţa noastră…eu cred că avem motive suficiente şi întemeiate pentru decizia noastră, pentru alţii însă suntem de neînţeles.

La fel cum de neînţeles sunt şi pentru că simt fluturi în burtă când citesc despre naşterea acasă. Eu, care nu am avut nici o clipă şansa unei naşteri vaginale măcar, mă emoţionez tare când citesc poveşti frumoase, aşa cum am citit în ultimul timp, chiar dacă nu numai în România. Şi de fiecare dată când îmi arăt public admiraţia se găsesc voci (multe) care să-mi susure suav în ureche „ce-ar fi dacă toate femeile ar naşte acasă?” Păi nu ar fi. Că nu toate vor naşte acasă. Nici măcar majoritatea. Nici măcar multe. Mereu vor fi doar o minoritate. Întrebarea mea este alta: de ce va sperie atât de tare această alternativă la naşterea în spital? Cu ce m-ar putea afecta pe mine, care şi a 3-a oară voi naşte tot prin cezariană şi evident tot în spital, că x-ulica naşte acasă? E simplu, cu absolut nimc. Dar m-aş simţi mult mai confortabil să ştiu că x-ulica, chiar dacă a decis să nască acasă are parte de tot respectul şi nu e tratată ca o infractoare. Chiar dacă nu o cunosc, mie îmi dă încredere să ştiu că se bucură de tot sprijinul.

Şi iar mi se pare aiurea când citesc cum sunt catalogate aceste mame, ca fiind inconştiente şi cum că fac ceea ce fac ca să pară mai altfel. Ele chiar sunt mai altfel, în sensul bun. Sunt femei informate, asta în primul rând. Şi apoi, nu-i puţin să te cunoşti atât de bine, încât să-ţi asumi un travaliu home alone. Eu pentru asta am toată stima, familiile astea pornesc în această trăire cu o aşa mare încredere şi cunoaştere de sine, încât nimic nu-i sperie.

Şi până la urmă o alternativă rămâne doar o alternativă. Ea poate înlocui ceva doar dacă eu decid să înlocuiesc. Şi chiar dacă în momentul acesta nu am nevoie de alternative, nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Eu vreau să am alternative, să am de unde alege.

Spune-mi ce copil ai ca să-ţi spun ce fel de părinte eşti

În grupul nostru social (prieteni şi nu numai), copiii noştri sunt foarte apreciaţi, sunt nişte copii plăcuţi, liniştiţi, se consideră că au primit o bună educaţie. Urmând firul logic, ar trebui ca noi să fim nişte părinţi apreciaţi pentru rezultatele noastre. Ei bine, nu. De multe ori sunt privită chiorâş când afirm că al meu copil simte sau că eu ca mamă simt ceva legat de copiii mei. Şi oamenii ăştia cred în zodii, le este mai la-ndemână să creadă că nush-ce stea le poate influenţa viaţa, decât că propriul copil le poate simţi dorinţele ori supărările şi bucuriile.

Sunt privită cel puţin ca o ciudată pentru că nu mă încred în orice prostie debitată de un pediatru, nu de puţine ori mi s-a replicat „dacă copilul îmi e bolnav, nu mai stau să ascult sfaturi de la unul ori de la altul, fac cum îmi spune medicul.” Nimic mai adevărat, şi eu procedez la fel, dacă are copilul ceva fug cu el la urgenţă, nu mai stau să caut pe forumuri ori aiurea. Dar fug la urgenţă, mă asigur că nu mai e o urgenţă şi apoi cer analize. Ce înseamnă pentru mine urgenţă? Când copilul nu respiră bine ori când are febră peste 41. Dacă respiră bine şi dacă reuşesc să controlez febra cât să nu facă convulsii, îmi permit să aştept nişte analize.

Dar astea deja sunt chestiuni mult controversate…eu sunt luată în derâdere pentru simplul fapt că susţin că bebeluşul se naşte gata învâţat în braţe, că doar stă 9 luni conţinut în mama sa….el vine pe lumea asta şi singurul lucru pe care-l ştie e să stea la mă-sa în braţe. Sunt părinţi care intuiesc lucrul acesta, sunt alţii care-l aud de la cei ca mine şi le licăre un beculeţ şi sunt alţii care-l aud şi care tac ca să nu mă simt eu jignită dar gândesc că probabil sunt vreo tâmpită care nu ştiu ce vorbesc…dar asta după ce mi-au admirat copiii care-s tare liniştiţi şi relaxaţi :)) Acestora din urmă aş vrea să le spun ceva: dacă tot vă doriţi atât de mult un copil care să stea cuminte în patul lui, măcar lăsaţi-i timp să se obişnuiască, nu vă aşteptaţi ca el să se nască şi să ştie deja să stea singur, pentru că nu ştie, habar-nu-are ce e aia să stea singur, el toata viaţa lui a stat cu mumă-sa.

Dacă întrebi orice părinte cam cum ar vrea să-i fie copilul peste ani, îţi va răspunde că îşi doreşte un copil care să ştie ce vrea, să fie hotărât, să lupte pentru visele sale, să nu se teamă de vreun şef cu pretenţii absurde, să nu se lase umilit şi alte variaţiuni pe aceiaşi temă. Ei, aceiaşi părinţi, cu sârg şi perseverenţă îşi învaţă copiii încă de când se nasc cum că există autoritate, şeful e mama şi cu tata, şi şeful ăsta hotărăşte în locul micului omuleţ când trebuie luat în braţe, când trebuie să mănânce, cît să mănânce, când trebuie să doarmă, unde trebuie să stea. I se bagă în cap încă de mic că există un program care nu trebuie încălcat pentru că altufelu se năruie lumea.

Dragi părinţi, cu toate regulile astea, care în mare parte sunt dictate încă din maternitate de către medici extrem de pricepuţi, veţi obţine doar nişte adulţi confuzi, umili, care vor merge la şef cu capul plecat şi care vor face în pantaloni de frică atunci când, forţaţi de împrejurări, au încălcat programul.  Acest gen de adult va fi premiul vostru în locul copilului curajos şi liber la care visaţi, dar căruia i-aţi tăiat încă de mic aripile.

Deja îmi sunt familiare privirile condescendente când lumea aude că dorm în pat cu copilul cel mic. (de mai bine de o lună dorm şi cu cel mare, dar asta e deja altă poveste:)))). Cei mai curajoşi m-au întrebat cum mai fac sex cu bărbatul dacă eu dorm cu copilul :))) De parcă oamenii ar face sex în somn şi vezi doamne eu dacă dorm cu copilul sunt privată de sex. Dacă dormeam cu bărbatul, în timpul somnului mă puteam bucura şi de o bună partidă de sex:)))

La primul copil am avut şi eu idei din astea în cap, cum că dacă nu dorm cu bărbatul în acelaşi pat clar nu o să mai facem sex. Şi, ca o soţie conştiincioasă am culcat copilul în altă cameră. Şi nu am reuşit încă să uit cum mă chinuiam eu seară de seară să adorm copilul, după o zi agitată şi obositoare…şi cum, atunci când în sfârşit ajungeam în patul conjugal, lipsită de orice fel de dorinţă legată de barbatul meu, ori măcar de un alt bărbat. Şi asta pentru destul de mult timp după ce am născut. Şi da, cu toate că omuleţul mic dormea în altă cameră, noi nu făceam sex pentru că eram mult prea obosiţi.

Aşa că acum, la al doilea, mi-am spus că nu are nici un rost să mă mai chinui aşa, dacă tot nu există dorinţă şi nici nu facem sex, măcar să dorm cu copilul, că el îşi doreşte cel mai mult să mă aibă aproape. Şi nu mică mi-a fost surpriza să constat că mă odihnesc muuuult mai bine aşa, mi-am revenit mult mai repede după naştere, mult mai repede a apărut şi dorinţa şi, ceea ce este chiar mai important, am reuşit să văd că în casa noastră mai sunt şi alte paturi în care se poate face sex în afară de patul în care până nu demult dormeam cu bărbatul. Nu mă obligă nimeni să mă încadrez în tiparul clasic al oamenilor care prestează în acelaşi pat în care şi dorm:))) Avem 3 camere şi ne bucurăm că le avem!

Când am rămas gravidă pentru a doua oară mi-am făcut ordine în gânduri şi-n trăiri pentru că vroiam să ştiu clar ce m-a deranjat cel mai tare la primul copil. Şi toate demersurile mele cognitiv-emoţionale m-au dus fix în acelaşi loc: îmi era imposibil să-mi aud copilul plângând. Plânsul lui mă scotea din minţi. Când plângea simţeam că aş da orice, aş face orice ca să tacă. Şi iar am căutat printre amintiri ca să-mi dau seama ce-l făcea să tacă. Răspunsul, fix unu la număr a fost că reuşeam să-l fac să tacă dacă-l luam în braţe :))) Şi cum mă aflam deja în posesia celui mai mare adevăr, am privit încrezătoare înainte. La al doilea copil, de cîte ori plângea, aplicam metoda luatului în braţe. Vă spun cu mâna pe inimă că a mers de fiecare dată. Niciodată nu am dat greş cu luatul în braţe. Şi în ciuda celor care susţin că este obositor, eu vă mărturisesc că am creierii mult mai relaxaţi, sunt mult mai calmă şi ca urmare nu simt nici un fel de oboseală. Şi ştiu că or să fie mulţi care nu o să creadă. Încercaţi aşadar, ca să vă convingeţi 😛

Şi mai sunt multe de spus, dar nu acum, poate mâine…