Printre defecte, cu acceptare

Mai mulți oameni au găsit de cuviință în ultimele zile să-mi spună cum sunt. Normal că recunoașterea calităților o diger mai bine dar de data asta aproape că m-am bucurat că se vede de la distanță că-s grăbită, nerăbdătoare, lacomă și egoistă. Mda, cam nasol, știu…eu știam asta despre mine de ceva timp, numai nu reușeam să o arăt și celor din juru-mi.

Am citit de curând pe un blog de femeie o recunoaștere a defectelor și mi-a plăcut mult. Nu găsesc acum blogul, aș fi vrut să vă arăt…dacă-l știe careva, să-mi lase și mie mesaj, pliz! Mi-am promis atunci că o să fac și eu asta dar n-am avut dispoziție…cine are chef vreodată să se vorbească pe sine de rău și mai ales în public? Eu nu, cu siguranță! Dar e un bun exercițiu al zilelor ultime.

Sunt grăbită. N-am răbdare să ascult, n-am răbdare să las lucrurile să se întâmple. Mai ales asta e nasol. Mă grăbesc, stric, apoi îmi pare rău, dacă e ceva ce merită încerc să repar, toată energia mea se duce într-acolo și iar nu am răbdare…când provoci o rană trebuie să-i dai timp să se vindece iar eu nu am răbdare. Eu vreau acum, repede. Graba asta mă face să pierd foarte mult timp și mai ales foarte mulți oameni.

Sunt lacomă. Vreau mult, nu mi-e de ajuns puțin, nu mi-e de ajuns nici măcar destul. Eu vreau mult, vreau tot. Totul nu este pentru mine. Nu-i numai pentru mine și asta mă nemulțumește. În loc să mă bucur, să savurez ce am, las timpul să se scurgă dorindu-mi totul pe care niciodată nu-l voi avea și odată cu timpul pierd și bucuria.

Sunt egoistă. Primul gând este întotdeauna către mine, eu vreau, eu să am, eu să pot. Nu-mi pasă cum ești tu, nu mă gândesc întâi la tine, niciodată. Asta-i destul de greu să vadă cei din jur pentru că, slavă părinților care m-au făcut, pe lângă acest odios defect mi-au dat și darul de a fi totuși un om bun, pozitiv, vesel și hrănitor, fără să mă străduiesc prea mult. Iubesc oamenii și mă ofer lor fără să stau pe gânduri – asta-mi maschează egoismul. M-aș bucura totuși să-l vedeți, el este și e mare.

Sunt materialistă. Vreau să am confort. Știu că nici asta nu se vede cu ochiul liber, va trebui să mă credeți pe cuvânt. Confortul meu nu înseamnă hotel de 5 stele, mi-e confortabil și în cort pe câmpul plin de margarete. Dar trebuie să pot pleca cu cortul când vreau eu. Confortul meu înseamnă libertate de mișcare, să pot să plec când vreau, să pot să stau cât vreau. Nu-mi trebuie șampanie scumpă, mă bucur mai mult de o înghețată ieftină. Dar înghețata aia trebuie să o am oricând am chef de ea. Tu trebuie să mi-o dai exact în clipa când o cer. Nu uita, sunt grăbită, lacomă și egoistă! Libertatea mea trebuie să mi-o dai tu, asta-i esența materialismului meu. Nu mă impresionează un inel cu diamante, dar dacă nu-mi cumperi brățara banală fix atunci când vreau eu, mai mult ca sigur că voi plânge, lumea mi se va nărui, o să fac scandal și se va duce dracului și lumea ta.

Nu pretind concedii scumpe, dar dacă vreau să plec azi la Brașov și nu ai bani să-mi dai, va fi nasol de tine.

Sunt un mic persecutor. Când nu-mi iese ceva, tu ești de vină și o să-ți repet asta până când o să scap eu de durere și până când tu vei crede că ești unicul responsabil de nefericirea mea.

Sunt ofticoasă. Ei bine da! Dacă mi-ai promis sau dacă doar mi-ai dat de înțeles că va urma ceva și nu te-ai ținut de cuvânt sau te-ai oprit din drum mi-e ciudă și greu reușesc să merg mai departe, dacă reușesc. De multe ori rămân blocată în oftica mea și plâng ca un copil căruia i s-a luat jucăria cu forța.

Știu că nu se văd toate, știu că joc teatru de multe ori, că mă ascund și nu m-arăt așa cum sunt. Știu că odată ce-am luat act de defectele mele ar trebui să le schimb. Dar oricât le-aș schimba, ele rămân, poate nu la fel de grave, poate că mult ameliorate dar asta sunt, până la urmă.

Vorbește lumea despre acceptare…acceptarea nu-i numai să-i vezi celuilalt defectele, ci să i le iei ca pe-un buchet de flori și să-ți împodobești viața cu ele, ca și când acelea ar fi cele mai frumoase flori de pe fața pământului. Aia e acceptarea. Îmi ceri să te accept așa cum ești, dar nu vrei să mă grăbesc, să nu fiu lacomă? Hahaha, tocmai ai ratat lecția despre acceptare!

Reclame

Despre egoism

Cu ceva timp inainte sa am primul copil, formatorul meu, într-o discuţie despre orice, la un pahar de vorbă, mi-a aruncat ca din întâmplare nişte vorbe: cum că aş fi egoistă. Cine, eu? N-a intrat în amănunte, nu şi-a argumentat afirmaţia, doar a lăsat o urmă în mintea mea.

Din când în când cuvintele lui reveneau şi de fiecare dată mă făceau să-mi pun întrebări despre mine, să încerc să mă văd. Şi de fiecare dată îmi dădeam seama că nu-s egoistă. Dar deloc. În liceu îmi împărţeam până la ultimul leuţ cu prietenele mele cele mai bune, ţigările la fel. Când mergeam în vacanţe cu prietenii puneam totul la comun. Pe stradă dădeam mereu câte ceva la cerşetori. La lucrurile mele nu ţin foarte mult, adică nu devin isterică dacă cineva din greşeală îmi sparge o cană, ori dacă-mi strică ştiu-eu-ce prin casă. Deci, clar, nu sunt egoistă. Voi sunteţi?

La ce sunteţi în stare să renunţaţi fără regrete, fără frustrări? La multe, nu-i aşa? Şi eu. Renunţ la mâncare, chiar şi la îngheţată la o adică, renunţ la locul meu din metrou, renunţ şi la haine, dacă cineva chiar are nevoie de ele. Sunt convinsă că şi voi la fel. Şi sunt un om darnic, îmi place să fac cadouri, să împart ceea ce am.

Şi totuşi, cuvintele alea sunt acolo şi nu dispar.

Aţi citit Partea întunecată a căutătorilor de lumină? E o carte dură, dar bună, adevărată, un duş rece pentru cei care se cred buni 🙂 Eu am citit-o dar mult după ce mi-am dat seama că de fapt sunt egoistă. Poate că dacă o citeam mai devreme îmi uşuram puţin travaliul.

După cum deja intuiţi, la un moment dat în viaţa mea m-am lovit de propriul meu egoism, care era cât un munte de mare, probabil că din cauza asta nici nu reuşeam să-l văd, pentru că era atât de mare şi atât de aproape de mine.

Când vine cineva şi-ţi spune că eşti egoist, imediat începi să enumeri lucrurile pe care le-ai face, dar nici o clipă nu te laşi să vezi şi ce n-ai face, la ce n-ai renunţa.

Când s-a născut Victor, fără să vreau, fărăr măcar să fiu pregătită a trebuit să văd şi să accept ce n-aş face. Şi a trebuit să fac, cu toate că nu vroiam.

Încă din prima zi acasă cu puiul mic, am început să văd cât de egoistă sunt. În maternitate fiind abia aşteptam să ajung acasă, să mă spăl şi să mă lungesc pe canapea în braţele soţului şi să vedem un film. Aveam aşteptări, PENRU MINE, mie speram sî-mi fie bine. Am ajuns acasă şi în loc de asta am primit un copil urlător care nu mă lăsa să fac nimic, vroia numai în braţe 🙂 Moamă, şi ce şocată am fost! Atât de greu mi-a venit să renunţ la acele mici plăceri pentru mine în favoarea lui.

Şi nu exista zi în care să nu se mai adauge încă ceva şi încă ceva la care trebuia să renunţ în favoarea puiului meu. Chestii mărunte, dar care-mi făceau viaţa uşoară şi la care atât de greu am renunţat. De fapt nici nu cred că am renunţat, a trebuit pur şi simplu să le accept, să-mi trăiesc frustrarea.

De unde până atunci mă îmbrăcam iarna şi ieşeam imediat afară, ca să nu transpir, acum lucrurile stăteau altfel. Mă îmbrăcam şi apoi îmbrăcam copilul, care urla şi se zbătea şi mă treceau toate apele. Şi ca să nu fie asta tot, după ce terminam, făcea şi un caca, asta ca să-mi fie viaţa dragă şi să mă bucur că trăiesc 🙂 Ştiţi despre ce vă vorbesc aici, nu-i aşa?

Apoi, când intram în casă, înainte, mă dezbrăcam repede, îmi luam hainele de casă, mă spălam pe mâini, puneam cumpărăturile la loc…cu copil fiind, mă apucau şi două ore după ce intram în casă şi eu nu apucasem să fac nimic pentru mine ci doar dezbrăcat copil, schimbat scutec, spălat copil, hrănit copil.

Şi seara, seara când se termina ziua şi-ţi permiteai să te arunci pe un fotoliu şi să zaci acolo moţăind la un film…hehe, vise taică, vise! Seara, când eşti mai obosit şi când ţi-ai dori mai mult să stai, începe runda de dinainte de culcare. Pregătit copilul, mâncare, culcare şi adormi înainte să-ţi mai dai seama cât eşti de obosit.

Eu abia când am fost nevoită să renunţ la toate aceste mici nimicuri mi-am dat seama că sunt egoistă. Nu aş fi renunţat la ele pentru nimeni, cu excepţia micului om. Şi recunosc că nici pentru el nu am făcut-o cu seninătate. A fost o încrâncenare acolo, mă ofticam că exact în momentul în care-mi doream să stau el îşi dorea să nu stau.

Acum, la al doilea copil toate astea au dispărut. Relaxarea (nu resemnarea) a luat locul încrâncenării. Acum sunt mai puţin egoistă şi ce e cel mai important e că acum ştiu cât sunt de egoistă.