Homeschoolingul va salva sau va distruge omenirea

Problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ public au fost umbrite în acest început de an școlar de știrea care a încins spiritele în online, știre care anunța că Dana Nălbaru și Dragoș Bucur și-au retras copilul de la școală și au optat pentru homeschooling. Atenția s-a concentrat asupra acestui subiect, s-a dezbătut și s-a analizat dacă decizia lor e bună sau rea, cum este afectat copilul lor, cum sunt afectați ceilalți copii, cât de rău sau bun este homeschoolingul, cum homeschoolingul va salva sau va distruge omenirea, cum legalizarea lui în România ar încuraja fie analfabetismul, fie performanța, funcție de poziția ocupată de cel care dezbate, care sunt avantajele și dezavantajele și alte variațiuni pe aceeași temă. Continuă lectura

Reclame

Şedinţa cu părinţii – din ce tabără faci parte?

Actul I

Ieri ne-am dat peste cap toţi ca să reuşesc eu să ajung la şedinţa cu comitetul de părinţi, pe şcoală. Am zis că dacă tot a intrat copilul la şcoală să mă implic cât pot de mult şi am ocupat funcţia de preşedinte al comitetului de părinţi. Un mare fâs, dar în ultima zi de luni a fiecărei luni ne strângem la Casa de Cultură, ca să fim informaţi…cumva ca în Moromeţii dar cu mai puţin umor.

Până acum au fost 4 şedinţe. Am ajuns la prima, pe a doua am ratat-o din cauză de noroi prea mare, a treia a fost însoţită de o inspecţie şi au fost aleşi aleator câţiva părinţi, la a 4-a am ajuns. Cu întârziere, aşa cum am spus, soţul a trebuit să plece mai repede de la serviciu ca să aibă cine sta cu copiii, pe drum a prins ceva aglomeraţie aşa că am ajuns cu vreo 15 minute întârziere. Am intrat discret în sală şi m-am aşezat pe cel mai apropiat loc liber. Dacă aş fi ajuns la timp căutam părinţi cunoscuţi şi stăteam în gaşcă, aşa, am nimerit acolo. După primele două minute m-am prins (nici nu era greu) că mă aflam în mijlocul unui grup de profesori. Şi culmea, la prima şedinţă, când nu cunoşteam încă părinţii, tot într-un grup de profesori am nimerit.

Directoarea ne citea din raportul pe care-l primise în urma inspecţiei…Destul de plictisitor, statistici, cifre…Până s-a atins o problemă care se mai discutase şi în septembrie, aceea a absenteismului. În raport primiseră doar satisfăcător la prezenţă, şi doamna directoare ne prezintă cifrele, care mie nu-mi spuneau nimic dar ea zicea că-s mari. Apoi ne oferă şi o explicaţie – există în şcoală 8 copii care-s plecaţi cu părinţii în străinătate, fără să-şi fi cerut transferul, aşa că ei sunt obligaţi să pună absenţe. De bun simţ explicaţia.

Frăţică, şi din senin se porneşte uraganul în jurul meu. Încep profii să boscorodească cum că ai dreacului părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală. Nemernicii nu-i pun pe copii să înveţe. Eu mă făceam mică, mică…şi încercam să o aud şi pe directoare care ne spunea că mai sunt încă vreo 4 copii în abandon şcolar, adică sunt acasă, cu mama şi cu tata şi nu vin la şcoală. Şi se duce diriginta la domiciliu, părinţii promit că vor aduce loaza la şcoală, loaza se prezintă o săptămână şi apoi iar dispare…Tzunamiul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător: părinţii sunt de vină, din cauza lor copiii nu vin la şcoală şi nu învaţă, pentru că părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu-i îndeamnă la învăţătură.

Schimbăm decorul

Noi am înscris loaza la şcoală pentru că trebuie. Nu dau prea mulţi bani pe sistemul românesc, dar din lipsă de altceva l-am înscris. La ţară şi la clasa pregătitoare. Ca să fie lejer, să nu fie înfierat de sistem aşa devreme. E cel mai mare din clasă, e isteţ, învaţă uşor plus că are avantajul vârstei. Ei bine, la ţară, părinţii sunt foarte ambiţioşi, toţi copiii din clasă, chiar şi cei de 5 ani ştiu să scrie, să socotească…La serbare, o fetiţă a început să plângă. Eu fiind lângă ea am întrebat-o de ce plânge şi mi-a spus şoptit că a greşit poezia. Eu nu mă prinsesem, dar ea mititica ştia că a greşit şi suferea.

Tanti de la care cumpăr lapte mi-a spus de sărbători că nu şi-a mai lăsat nepoţii să meargă la cor pentru că au de învăţat, au de dat teste. Ce-i ăla cor? Să înveţe, să facă şcoală…

În micile bisericuţe de la poarta şcolii fiecare se laudă cu ce a mai făcut copilul, cum l-a pus să citească, să înveţe, să facă lecţii…

Părinţi ambiţioşi, copii sârguincioşi, toată lumea vrea performanţă şi perfecţiune.

Revin la primul cadru

Ajunşi la gimnaziu încep să absenteze. Din cauza nenorociţilor de părinţi, zic profesorii.

Pai cum mama măsii, aceiaşi părinţi obsedaţi să facă carte în ciclul primar, se transformă în nişte nenorociţi indolenţi la gimnaziu? Nu-s bre aceiaşi părinţi? Nu cumva voi, profesorii sunteţi cei care-i plictisiţi în aşa hal pe copii, de ajung să nu mai vrea la şcoală?

Părintele îl trimite la şcoală. Şi dacă loaza se plictiseşte la ora ta, a cui e vina, măi profesore? De ce nu-ţi faci ora mai atractivă? Părintele şi-a făcut datoria, a înscris copilul la şcoală, l-a şi trimis la şcoală. Şi ăla a venit la şcoală, chiar dacă numai o săptămână. Tu, în săptămâna aia, ai încercat să-ţi faci partea ta de treabă şi să-i câştigi interesul, să-i trezeşti curiozitatea cu ceva interesant?

Actul II

Un tată bărbos o întreabă pe directoare, dacă tot există sistemul de camere care filmează în fiece clasă, nu se pot conecta la internet ca să vedem şi noi, părinţii?

Fulgere şi trăsnete în jurul meu: dar ce, noi suntem la puşcărie, să fim controlaţi de părinţi? Cine vrea să vadă ce fac la oră, să vină să asiste la oră!

Huh? Adică uşa şcolii e încuiată, poarta şcolii e încuiată, iar dacă eu, ca părinte vreau să văd ce-mi face loaza, stimabilul profesor face spume la gură de revoltare că ar putea fi controlat. Şi da stimabile, mă interesează prea puţin ce-i predai copilului meu, de fapt vreau să ştiu cum te porţi cu el. Vreau să ştiu dacă-l tratezi cu respect, dacă-i vorbeşti frumos. Şi pentru asta nu trebuie să vin să asist la oră şi să văd cum joci teatru în faţa mea în încercarea penibilă de a mă prosti că eşti om. Da, stimabile, vreau să te controlez, să te iau prin surprindere şi să te prind cum urli la copilul meu, eventual să am şi înregistrarea video, ca să te pot privi cum zbori din învăţământ. Exact asta vreau stimabile.

Mesaj către profesori

Când mi-am înscris copilul la şcoală nu m-am gândit că îmi încep propriul război cu voi. Am considerat că suntem de acceaşi parte, eu, tu şi copilul meu, în încercarea de a-i oferi ceva bun. Dar tu, profesor din România, îmi pui copilul pe un câmp minat şi te situezi în tabăra adversă şi mai mult, porneşti războiul cu mine, părintele paşnic.

Ai greşit! Tu nu ai nici un drept asupra mea sau a copilului meu. Faptul că eşti profesor într-o şcoală nu-ţi dă dreptul să ne pui la zid, nici pe mine şi nici pe copilul meu.

Dacă vrei război, vei avea război!

L.E. Imediat după ce am închis comentariile la acest articol a apărut un altul care m-a cutremurat de cât este de realist și trebuia să-l menționez cumva ca să nu-l pierd. Este foarte interesant și de tristă actualitate. Pentru cei interesați, îl găsiți aici.

Alternative care sperie

Azi ne-am înscris copilul la şcoală. Am mers toţi patru, cu maşina, la şcoala din satul unde vom locui din vară. Eu eram tare emoţionată, Victor cred că era doar curios, aşa că a decis să vină cu mine. Am intrat la secretariat, secretara acră a vorbit doar cu mine, pe el nici nu l-a băgat în seamă. Ăsta cu siguranţă este criteriu de angajare pentru postul de secretară – acreala. Nu am văzut în viaţa mea secretară care să nu fie acră şi am fost în ultima perioadă a vieţii mele numai în preajma lor.

Mă întreb cum poate o femeie, secretară într-o şcoală să primească la ea în birou o mamă cu un copil şi să nu arunce măcar o privire asupra copilului? Măcar de curiozitate, măcar pentru faptul că eu arăt ciudat în opinia multora şi poate că ar fi fost curioasă să vadă cum arată copilul femeii ciudate care se afla în faţa ei. Ca să nu mai zic că se presupune că acel copil ar veni la şcoală de plăcere…A fost prima lui vizită la acea şcoală şi a fost tratat mai rău ca un gunoi, la un gunoi te uiţi, îl ocoleşti – el a fost tratat ca şi când nu ar fi existat. 😦

Şi după ce am scăpat de tensiunea actului de înscriere la şcoală, în drum spre casă m-am lăsat purtată de gânduri, către homeschooling. Când am auzit eu prima dată de homeschooling/unschooling mi s-a părut o idee frumoasă dar pentru mine nerealizabilă. Pentru că din prima clipă mi s-a părut că ar fi peste puterile noastre financiare şi în plus nu mă văd în postura părintelui care-şi şcoleşte copilul acasă din simplul motiv că eu, ca şi personalitate nu sunt perseverentă, probabil că m-aş plictisi repede şi nu aş reuşi să menţin procesul pe termen lung. Dar, repet, ideea mi s-a părut generoasă şi frumosă şi eram convinsă că atunci când va fi popularizată îndeajuns în România îşi va găsi o mulţime de adepţi. Şi acum, la câţiva ani de la acel moment, mă regăsesc într-o societate în care, numai dacă pronunţi cuvântul homeschooling eşti privit ca un potenţial duşman aş învăţământului, al educaţiei.

Lumea când aude de homeschooling îşi închipuie că sistemul public de învăţământ va fi înlocuit şi va dispărea de pe faţa pământului, iar copiii vor rămâne analfabeţi, în întuneric, se vor transforma în criminali, vor umple puşcăriile, vor distruge minunata noastră societate 🙂 Iar eu, chiar dacă sunt conştientă că nu îmi voi şcoli copiii acasă, m-aş simţi mult mai liniştită să ştiu că am şi această alternativă la învăţământul public. Mi-am înscris copilul la şcoală şi o să-l duc la şcoală, dar aş dormi mai bine noaptea dacă aş ştii că în cazul în care acritura de la secretariat se replică şi în învăţătoare şi în profesoare, îmi pot şcoli copilul acasă. Dar nu pot. Nu e legal. Legea mă obligă să-l duc la şcoală pentru că numai la şcoală poate să înveţe. Să înveţe ce? Cum să-şi ignore semenii? Cum să fie mitocan? Cum să se ignore pe el, ca om, ca persoană unică şi valoroasă? Pentru că în final la asta se va ajunge, să intri în şcoală fără ca cineva să te vadă, să treci prin şcoală ca o umbră, să ieşi fără ca cineva să te fi remarcat şi să umbli prin viaţă ca un nimeni.

Dacă le-aş spune acum prietenilor că am decis să ne şcolim copilul acasă ar veni imediat cu contrargumente şi cel mai tare ar fi că va rrămâne analfabet 🙂 În afară de faptul că deja scrie şi citeşte fără să fi urmat vreo şcoală, de ce oare îi sperie pe oameni ideea că progenitura altuia ar rămâne analfabetă? Adică de ce oare nu ne speriem de eventualitatea că al nostru copil nu va ajunge bine, dar ne terifiază gândul că altul va fi analfabet…Ne place să cream false probleme.

Băiatul nostru va face 7 ani în septembrie. Practic, cele 25 de zile din septembrie pe care a hotărât să le petreacă la mine în burtă ne-au dat acum  şansa să alegem între clasa 0 şi clasa 1. Am ales clasa 0. Foarte puţini au fost de acord cu decizia noastră. Lumea se întreabă dacă o fi prost copilul şi nu face faţă la clasa 1. Ori poate e vreun neadaptat? Nu e prost copilul, ba chiar e peste medie de inteligent şi se adaptează şi foarte bine în grupurile de copii. E drept că-i mai retras în faţa adulţilor, dar nu asta ne-a argumentat decizia. Motivele noastre-s simple: vrem să ne mutăm din Bucureşti într-un sat. Casa nu e încă gata aşa că ne vom muta la sfârşitul verii. Va fi o schimbare mare, nu numai pentru el, ci pentru noi toţi. Am găsit că e mai sănătos pentru toţi să ne luăm un răgaz de un an ca să ne acomodăm cu noua viaţă. Asta promite clasa 0, nu? Clasă de acomodare. Să sperăm că aşa va fi. În plus, ne dorim cel de-al treilea copil, care s-ar suprapune peste celelalte schimbări din viaţa noastră…eu cred că avem motive suficiente şi întemeiate pentru decizia noastră, pentru alţii însă suntem de neînţeles.

La fel cum de neînţeles sunt şi pentru că simt fluturi în burtă când citesc despre naşterea acasă. Eu, care nu am avut nici o clipă şansa unei naşteri vaginale măcar, mă emoţionez tare când citesc poveşti frumoase, aşa cum am citit în ultimul timp, chiar dacă nu numai în România. Şi de fiecare dată când îmi arăt public admiraţia se găsesc voci (multe) care să-mi susure suav în ureche „ce-ar fi dacă toate femeile ar naşte acasă?” Păi nu ar fi. Că nu toate vor naşte acasă. Nici măcar majoritatea. Nici măcar multe. Mereu vor fi doar o minoritate. Întrebarea mea este alta: de ce va sperie atât de tare această alternativă la naşterea în spital? Cu ce m-ar putea afecta pe mine, care şi a 3-a oară voi naşte tot prin cezariană şi evident tot în spital, că x-ulica naşte acasă? E simplu, cu absolut nimc. Dar m-aş simţi mult mai confortabil să ştiu că x-ulica, chiar dacă a decis să nască acasă are parte de tot respectul şi nu e tratată ca o infractoare. Chiar dacă nu o cunosc, mie îmi dă încredere să ştiu că se bucură de tot sprijinul.

Şi iar mi se pare aiurea când citesc cum sunt catalogate aceste mame, ca fiind inconştiente şi cum că fac ceea ce fac ca să pară mai altfel. Ele chiar sunt mai altfel, în sensul bun. Sunt femei informate, asta în primul rând. Şi apoi, nu-i puţin să te cunoşti atât de bine, încât să-ţi asumi un travaliu home alone. Eu pentru asta am toată stima, familiile astea pornesc în această trăire cu o aşa mare încredere şi cunoaştere de sine, încât nimic nu-i sperie.

Şi până la urmă o alternativă rămâne doar o alternativă. Ea poate înlocui ceva doar dacă eu decid să înlocuiesc. Şi chiar dacă în momentul acesta nu am nevoie de alternative, nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Eu vreau să am alternative, să am de unde alege.