Speranță la un mâine fără frică

facebook

facebook

Am trecut prin evenimente de viață atât de dureroase încât tot ceea ce-mi doream era să nu mai simt nimic. Nu e ca atunci când ești supărat și vrei o mângâiere sau o refulare. Nu! E atât de multă durere încât nu mai este loc de nimic, nici măcar de bine. Continuă lectura

Putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem

DSC_0759

Lisette a mai trăit atât cât să-și aducă pe lume copilul. Nou-născutul a făcut ce se aștepta de la el: a murit în trei ore. Din această tragedie […], am învățat două certitudini: cei puternici trăiesc și cei slabi mor […]. Și, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului: trebuia să ascund ce eram și să nu mă amestec niciodată cu lumea celorlalți.Continuă lectura

Ne-iubirea face perspectiva morții sumbră

Ți-e frică de moarte? Mda, știu, nu te-ai gândit prea des la asta. Nici eu. Mă gândesc la ce-o să fac mâine, la vacanța pe care mi-o promit la vară, la sărbătorile ce vor urma. Îmi amintesc de oameni și mă întreb ce-or mai face, îmi amintesc ce nebună eram în liceu.Mă uit la mine acum și-mi dau seama că-s tot nebună. La moarte nu mă gândesc decât când mă provoacă cineva. Acum câțiva ani mă provoca mai des un individ care mă învăța diverse despre viață, despre mine, despre oameni…Simțeam un gol nedefinit. Aș numi-o frică, dar era o frică fără obiect. Îmi era frică de moarte, fără să știu ce-i aia moarte. E ca și cum aș spune că mi-e frică de șerpi boa. Nu am fost niciodată față în față cu un boa, l-am văzut doar în poze, în filme, am citit despre el…la fel e și cu moartea. Moartea mea îmi e străină, nici nu mi-o pot imagina, am văzut oameni morți, am văzut filme cu morți, poze cu morți, am citit despre moarte, dar nu are contur. Mi-e frică, dar de ce mi-e frică? Să-mi fie frică oare să nu-mi pierd viața? Ăsta e cel mai bun răspuns pe care l-am găsit. Mi-e greu să-mi imaginez că nu mi-aș mai vedea băieții. Asta doare. Dar, ca un demers filosofic ce este, îmi spun că oricum n-aș mai simți nimic, deci nu contează nimic de după. Băieții îi văd acum, dacă aș fi moartă aș știi oare că nu-i mai pot vedea? Regretul că ai pierdut ceva îl ai când ești viu…mort nu regreți nimic.

Și-atunci?

Mi-ar fi fost frică să mor și să nu am copii? Da, cu siguranță.

Mi-ar fi fost frică să mor ne-măritată? Nu, categoric.

Mi-e frică să mor fără să fi văzut anumite locuri? Nu, nu cred.

Mi-e frică să mor fără să cunosc anumiți oameni? Ce oameni? Dacă nu-i știu, nu îmi e frică….

Și totuși de curând m-am trezit cu o frică teribilă de moarte. Prima dată în viața mea n-am mai putut nici respira de frică. Am rămas încremenită ca să verific dacă sunt bine. Nu-s bine, nu atât de bine încât să nu mă gândesc deloc la moarte. Ăsta-i adevărul. Și? Ce-i diferit de astă dată? Ce-aș pierde de-ar fi să mor acum? Nu mi-am refuzat nimic…sau? Frica mă paralizează, mă simt legată, neputincioasă, pustie, vulnerabilă.

Se spune că atunci când mori nu iei nimic cu tine. Eu cred că iei, iei regretul ne-iubirii. Dacă puteai iubi și n-ai făcut-o, ăsta-i un lucru pe care-l porți o veșnicie. Ne-iubirea îmi face perspectiva morții sumbră, apăsătoare, terifiantă. Da, mi-e frică că o să mor și n-o să apuc să te iubesc.

 

Știu că îți place rozul

Povestea de azi e simplă:

Ea se îndrăgostește de el, brusc, profund, își trăiește iubirea din tot sufletul. Fără întrebări, fără să se gândească dacă e bine sau rău, dacă el e băiatul potrivit, dacă au vreun viitor împreună, fără să se întrebe dacă el merită iubirea ei, ori dacă el e alesul. Nu se întreabă până când, nu știe cât va dura și nici nu-i trebuie să știe. Trăiește doar speranță, nici o secundă nu intuiește dezamăgirea, n-o ia în calcul, nici nu există. Cea mai mare fericire este când el o privește. Lumea e sferică dacă el o atinge ca din întâmplare. Totul capătă sens doar pentru că el râde. Este plină de iubire, altceva nu simte. Îi arată prin tot ce face că-l iubește, fără rușine, fără vină, fără să-i pese de ce zic alții. Nu are ce să ascundă, îl iubește și asta este tot, nimic nu mai contează. Într-o zi, după o perioadă lungă în care nu l-a văzut îi scrie pe o foaie TE IUBESC și îi dă foaia. Fără alte cuvinte. Nu are așteptări. Nu e important ce va zice el, contează doar să știe.

Inima lui știa deja că ea îl iubește. Când a primit foaia împăturită-n patru știa ce va găsi în ea. S-a stăpânit până a intrat pe o străduță lăturalnică. Acolo a scos foaia, mâinile îi tremurau de emoție și a citit acel TE IUBESC. Apoi s-a transformat în fluture și a zburat pe câmp. De fericire. A primit acele vorbe fără teamă, s-a bucurat că e iubit de fata pe care o iubea. Nicio clipă nu s-a întrebat dacă este suficient de bun ca să merite asta ori dacă ea este demnă de iubirea lui. Nu s-a gândit la viitor, nici nu conta. Doar clipa aceea a păstrat-o și a prelungit-o preț de un zbor de fluture albastru, un infinit. Un zâmbet care cuprindea în el doar fericire, fără grija zilei de mâine, fără întrebări, fără răspunsuri. N-a fost nevoie de confirmări, și-a luat iubirea și a purtat-o demn. I-a scris și el un bilet în care îi spunea că știe că îi place rozul. Asta a fost suficient.

O lecție pe care nu am învățat-o încă, un semn.

O astfel de iubire există, e reală, întinzi mâna și o apuci.

Îmi place marea. Știu că îți place Sadhguru.

Nicio taină nu-i iubirea.

Storciţi de iubire…

Aşa a vrut Victor aseara după ce ne-am jucat. De obicei vrea doar să ne iubim, uneori însă e nevoie de mai mult, să ne storcim de iubire.

De putine ori in viaţa mea am auzit formulată atât de plastic o cerere de bonding. Pentru că de fapt asta este storcirea de iubire. Mulţi dintre cunoscuţii mei nici măcar nu sunt conştienţi că mai tot timpul simt o nevoie acută de bonding. O parte dintre ei ştiu că au această nevoie, însă li se pare tare ruşinos să arate, să ceară să le fie satisfăcută nevoia.

Şi este şi normal să fie aşa, atâta timp cât, de cum vine pe lumea asta, bebeluşul este trimis la culcare în pătuţul lui, nu este ţinut în braţe ca să nu se înveţe, când mai creşte nu-i mai este permisă manifestarea afecţiunii în public pentru că este ruşine. Toate aceste condiţionări nu fac nevoia de bonding să dispară, ea rămâne mereu acolo, nesatisfăcută. Aceste impuneri au doar menirea să-l facă pe om să simtă că este nepotrivit să simtă că are nevoie să fie ţinut în braţe. Aşa am învăţat de la mama, de la tata, de la bunici, deci este clar ruşinos să fi storcit de iubire.

Dar ce înseamnă bonding şi de ce este aşa de greu de acceptat?

Bondingul presupune apropiere fizică şi deschidere emoţională sau, şi mai simplu spus atingere şi acceptare. Multe mămici experimentează această stare atunci când îşi alăptează copilul. Este uşor de observat cum nou născutul, caută apropierea de o altă persoană şi pare că se simte în siguranţă atunci când este în contact cu o persoană care-i este aproape nu numai fizic, dar şi emoţional.

Până aici nimic nu pare greu de făcut, mulţi ar zice că mereu sunt în contact, că mereu se ating cu părinţii, cu soţii, chiar cu copiii, cu colegii, cu prietenii. Şi atunci de ce nevoia de bonding rămâne nesatisfăcută? Simplu: pentru că nu există deschidere emoţională. Pentru că este periculos ca soţul să ştie ce simt eu, să mă simtă slabă, vulnerabilă. Mai bine rămân de stâncă, femeia puternică de care s-a îndrăgostit. Este grav să simtă copilul că mama este obosită ori stresată din cauza serviciului, mama trebuie să fie întotdeauna senină. Şi atunci rămân de gheaţă în îmbrăţişarea mea, pentru a nu mi se şterge zâmbetul de pe faţă.  Degeaba mă îmbrăţişez cu soţul meu încercând din răsputeri să-i ascund că sunt supărată, degeaba îmi pup copilul de noapte bună cu gândul la ce am de făcut mâine, degeaba îmi ţin bebeluşul în braţe nerăbdătoare fiind să adoarmă ca să-l pun jos şi să-mi continui activităţile. Acela nu este bonding, ci doar o îmbrăţişare goală de orice fel de conţinut emoţional.

Bondingul este atunci când timpul stă în loc, când totul în jur încremeneşte sau chiar dispare, atunci când soţul mă ţine în braţe şi mă acceptă supărată şi furioasă şi mă storceste cu iubire fără să aştepte nimic de la mine. Bonding este atunci când facebook-ul mă aşteaptă cu 10 mesaje noi şi interesante, iar eu ma pierd în ochii bebeluşului, iar el se pierde în laptele meu şi nimic în jurul nostru nu mai există. Bonding este atunci când îmi pup copilul la culcare şi rămân încremenita o veşnicie în acel sărut şi devin una cu copilul care doarme. Şi ce e cel mai important, fără să aştept nimic în schimb, fără să fac efortul de a oferi ceva. Doar storcit de iubire.