De la anestezie îmi este…moarte

pixabay.ro

pixabay.ro

Întâmplările zilei de azi (nu mai este azi – am scris această primă parte acum câteva zile) m-au purtat în trecut, o călătorie ciudată care mi-a readus în minte și în suflet senzații pe care le credeam de mult uitate. Acum mai bine de 11 ani, mă aflam pentru prima oară în viața mea internată într-un spital. Singură, tot pentru prima dată mi se recolta sânge, mă lăsam înțepată, eram paralizată de frică și totuși foarte calmă și răbdătoare. Continuă lectura

Reclame

Putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem

DSC_0759

Lisette a mai trăit atât cât să-și aducă pe lume copilul. Nou-născutul a făcut ce se aștepta de la el: a murit în trei ore. Din această tragedie […], am învățat două certitudini: cei puternici trăiesc și cei slabi mor […]. Și, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului: trebuia să ascund ce eram și să nu mă amestec niciodată cu lumea celorlalți.Continuă lectura

Ne-iubirea face perspectiva morții sumbră

Ți-e frică de moarte? Mda, știu, nu te-ai gândit prea des la asta. Nici eu. Mă gândesc la ce-o să fac mâine, la vacanța pe care mi-o promit la vară, la sărbătorile ce vor urma. Îmi amintesc de oameni și mă întreb ce-or mai face, îmi amintesc ce nebună eram în liceu.Mă uit la mine acum și-mi dau seama că-s tot nebună. La moarte nu mă gândesc decât când mă provoacă cineva. Acum câțiva ani mă provoca mai des un individ care mă învăța diverse despre viață, despre mine, despre oameni…Simțeam un gol nedefinit. Aș numi-o frică, dar era o frică fără obiect. Îmi era frică de moarte, fără să știu ce-i aia moarte. E ca și cum aș spune că mi-e frică de șerpi boa. Nu am fost niciodată față în față cu un boa, l-am văzut doar în poze, în filme, am citit despre el…la fel e și cu moartea. Moartea mea îmi e străină, nici nu mi-o pot imagina, am văzut oameni morți, am văzut filme cu morți, poze cu morți, am citit despre moarte, dar nu are contur. Mi-e frică, dar de ce mi-e frică? Să-mi fie frică oare să nu-mi pierd viața? Ăsta e cel mai bun răspuns pe care l-am găsit. Mi-e greu să-mi imaginez că nu mi-aș mai vedea băieții. Asta doare. Dar, ca un demers filosofic ce este, îmi spun că oricum n-aș mai simți nimic, deci nu contează nimic de după. Băieții îi văd acum, dacă aș fi moartă aș știi oare că nu-i mai pot vedea? Regretul că ai pierdut ceva îl ai când ești viu…mort nu regreți nimic.

Și-atunci?

Mi-ar fi fost frică să mor și să nu am copii? Da, cu siguranță.

Mi-ar fi fost frică să mor ne-măritată? Nu, categoric.

Mi-e frică să mor fără să fi văzut anumite locuri? Nu, nu cred.

Mi-e frică să mor fără să cunosc anumiți oameni? Ce oameni? Dacă nu-i știu, nu îmi e frică….

Și totuși de curând m-am trezit cu o frică teribilă de moarte. Prima dată în viața mea n-am mai putut nici respira de frică. Am rămas încremenită ca să verific dacă sunt bine. Nu-s bine, nu atât de bine încât să nu mă gândesc deloc la moarte. Ăsta-i adevărul. Și? Ce-i diferit de astă dată? Ce-aș pierde de-ar fi să mor acum? Nu mi-am refuzat nimic…sau? Frica mă paralizează, mă simt legată, neputincioasă, pustie, vulnerabilă.

Se spune că atunci când mori nu iei nimic cu tine. Eu cred că iei, iei regretul ne-iubirii. Dacă puteai iubi și n-ai făcut-o, ăsta-i un lucru pe care-l porți o veșnicie. Ne-iubirea îmi face perspectiva morții sumbră, apăsătoare, terifiantă. Da, mi-e frică că o să mor și n-o să apuc să te iubesc.

 

Am mai murit un pic

Am pierdut lucruri. De unele chiar mi-a părut rău. 5 minute. Apoi am uitat. Ai putea spune că nu-s materialistă.Și nu-s. Dacă după 5 minute părea că încă îmi mai pare rău, conturam rapid un scenariu și orice urmă de tristețe căpăta un sens nobil. Îmi vine acum în minte povestea cercelului. Eram la vârsta la care începusem să-mi doresc bijuterii. Nu, nu mărgelele mamei, nu verigheta tatei, îmi doream bijuteriile mele. Nu existau magazine de bijuterii așa cum sunt astăzi și în plus îmi doream niște cercei pe care-i văzusem numai în mintea mea, niciun magazin de pe fața pământului nu-i avea.

Așa cum s-a întâmplat mereu, tata a înțeles dorința mea și m-a pus să-i povestesc despre cercei. Visam să fie de argint, două lalele mici, prinse între ele cu două zale de lanț, laleaua care venea pe ureche era cu capul în sus, cea care atârna de lanț era cu capul în jos.

Mi i-a făcut cadou de ziua mea. Tata. I-am purtat cu mândrie, cu bucurie și cu sfială. Mi se păreau cei mai frumoși cercei, eram fericită că-i am și îmi era rușine la școală pentru că erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtau celelalte fetițe, erau mai lungi decât cerceii pe care-i purtasem eu până atunci.

I-am purtat doar câteva luni. Vara, la mare, mama, în timp ce ne jucam s-a agățat într-un cercel și l-am pierdut. În apă. L-am căutat ore în șir. Am plâns într-una dar nimeni n-a știut, marea mi-a ascuns lacrimile printre picăturile cu care-mi mângâia fața. La sfârșitul zilei am privit în zare și mi-am spus că probabil marea a vrut un lucru de-al meu, un lucru tare drag, ca să fie sigură că mă voi întoarce mereu la ea ca să-mi caut pierderea. Mi-e dragă marea, atât de dragă încât am acceptat să-i dau cercelul meu drag cu lalea, ca garanție a iubirii mele și i-am promis că mă voi întoarce mereu la ea. N-a mai durut, nu am mai plâns, am pus părerea de rău într-o poveste care mi-a hrănit sufletul. Mi-l mai hrănește încă.

Cercelușul acela a fost singurul lucru după care am plâns. Și totuși, în ultimul an am mai simțit aceeași durere intensă, dar nu pierdusem nimic material. Asta m-a pus pe gânduri…există așadar ceva pe lumea asta, un ceva care dacă-mi este luat mă doare și nu reușesc nicicum să-mi revin. La început nu mi-am dat seama ce e ceva-ul ăla, pentru că nu părea ceva palpabil, nimeni nu mi-a luat nimic, nu am pierdut niciun lucru. Și totuși…

Mi-a fost luată bucuria. Bucuria aia pe care am simțit-o când am primit ceva neașteptat, ceva dorit dar pentru care nu aveam speranță. Ceva-ul ăla vine cu o bucurie atât de mare că îmi taie respirația. Ei bine, când bucuria mi-a fost luată am simțit că mor. De fapt am și murit un pic. Bucuria, când vine, se așează direct în suflet, îl cuprinde și-l face mai întreg, mai suflet decât era până atunci. Când cu o vorbă îmi iei bucuria pe care chiar tu mi-ai dat-o, o iei cu tot cu suflet, ele nu se mai separă…nu știu să-ți spun exact cum, doar că mai mor un pic.

Sunt oameni care știu că mi-au făcut asta. Tu, de exemplu, știi. M-ai omorât un pic și încă plâng. N-am reușit să construiesc povestea salvatoare…știu doar că bucata aia care pe mine mă face să mor, pe tine te ajută să trăiești. Asta e singura mulțumire, dar tot mă doare moartea asta. Dă-mi bucuria înapoi și vino acasă, vino unde ți-e bine, unde ți-e locul, tot pentru tine e bucuria aia, te poate hrăni și fără să mă doară. Știi asta. Hai acasă!