Ca să fie de calitate, timpul trebuie petrecut cu plăcere!!!

MiniArt Show by Ioana Ginghina

MiniArt Show by Ioana Ginghina

Acesta ar trebui să fie un articol despre musicalul Cântec pentru Tisha în care să vă spun că este un spectacol pentru copii și părinți și că cel mai bine pe lumea asta este ca noi, părinții să petrecem “timp de calitate” cu copiii, să-i ducem la activități, să le dezvoltăm inteligența emoțională, să facem și să dregem pentru copii.

Ar trebui, numai că eu o să povestesc despre un weekend așa cum se întâmplă uneori în familia mea, nu mereu, dar de dorit și despre ce este timpul de calitate sau ce cred eu că este. Ca să fie de calitate, timpul trebuie petrecut cu plăcere!!! Continuă lectura

Reclame

Copilul meu citește prea puțin

I-am promis Biancăi Timșa Stoicescu o replică la articolul ei despre cum să-i facem pe copii să citească, dar o să fie mai mult o confirmare și o completare. Eu mă confrunt cu două mari stresuri în etapa asta de părinte de pre-adolescent băiat:

  1. Citește prea puțin
  2. Stă prea mult pe tabletă

Continuă lectura

Ghid pentru o vacanță reușită

DSC_0732-1

Am certitudinea că și în alegerea destinațiilor de vacanță românii procedează la fel ca în oricare alt context, fie că e vorba de creșterea copilului sau de cârciumile frecventate: “fac și eu ce face toată lumea!”

Nu numai că nu avem (mă includ și pe mine în aceeași oală ca să nu-mi aud vorbe că fac pe deșteapta, cu toate că eu chiar sunt deșteaptă) discernământ, ce e cel mai grav este că nu-l avem pentru că nu ne cunoaștem, nu știm ce ne place, ce vrem sau cum suntem. Continuă lectura

Şedinţa cu părinţii – din ce tabără faci parte?

Actul I

Ieri ne-am dat peste cap toţi ca să reuşesc eu să ajung la şedinţa cu comitetul de părinţi, pe şcoală. Am zis că dacă tot a intrat copilul la şcoală să mă implic cât pot de mult şi am ocupat funcţia de preşedinte al comitetului de părinţi. Un mare fâs, dar în ultima zi de luni a fiecărei luni ne strângem la Casa de Cultură, ca să fim informaţi…cumva ca în Moromeţii dar cu mai puţin umor.

Până acum au fost 4 şedinţe. Am ajuns la prima, pe a doua am ratat-o din cauză de noroi prea mare, a treia a fost însoţită de o inspecţie şi au fost aleşi aleator câţiva părinţi, la a 4-a am ajuns. Cu întârziere, aşa cum am spus, soţul a trebuit să plece mai repede de la serviciu ca să aibă cine sta cu copiii, pe drum a prins ceva aglomeraţie aşa că am ajuns cu vreo 15 minute întârziere. Am intrat discret în sală şi m-am aşezat pe cel mai apropiat loc liber. Dacă aş fi ajuns la timp căutam părinţi cunoscuţi şi stăteam în gaşcă, aşa, am nimerit acolo. După primele două minute m-am prins (nici nu era greu) că mă aflam în mijlocul unui grup de profesori. Şi culmea, la prima şedinţă, când nu cunoşteam încă părinţii, tot într-un grup de profesori am nimerit.

Directoarea ne citea din raportul pe care-l primise în urma inspecţiei…Destul de plictisitor, statistici, cifre…Până s-a atins o problemă care se mai discutase şi în septembrie, aceea a absenteismului. În raport primiseră doar satisfăcător la prezenţă, şi doamna directoare ne prezintă cifrele, care mie nu-mi spuneau nimic dar ea zicea că-s mari. Apoi ne oferă şi o explicaţie – există în şcoală 8 copii care-s plecaţi cu părinţii în străinătate, fără să-şi fi cerut transferul, aşa că ei sunt obligaţi să pună absenţe. De bun simţ explicaţia.

Frăţică, şi din senin se porneşte uraganul în jurul meu. Încep profii să boscorodească cum că ai dreacului părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală. Nemernicii nu-i pun pe copii să înveţe. Eu mă făceam mică, mică…şi încercam să o aud şi pe directoare care ne spunea că mai sunt încă vreo 4 copii în abandon şcolar, adică sunt acasă, cu mama şi cu tata şi nu vin la şcoală. Şi se duce diriginta la domiciliu, părinţii promit că vor aduce loaza la şcoală, loaza se prezintă o săptămână şi apoi iar dispare…Tzunamiul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător: părinţii sunt de vină, din cauza lor copiii nu vin la şcoală şi nu învaţă, pentru că părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu-i îndeamnă la învăţătură.

Schimbăm decorul

Noi am înscris loaza la şcoală pentru că trebuie. Nu dau prea mulţi bani pe sistemul românesc, dar din lipsă de altceva l-am înscris. La ţară şi la clasa pregătitoare. Ca să fie lejer, să nu fie înfierat de sistem aşa devreme. E cel mai mare din clasă, e isteţ, învaţă uşor plus că are avantajul vârstei. Ei bine, la ţară, părinţii sunt foarte ambiţioşi, toţi copiii din clasă, chiar şi cei de 5 ani ştiu să scrie, să socotească…La serbare, o fetiţă a început să plângă. Eu fiind lângă ea am întrebat-o de ce plânge şi mi-a spus şoptit că a greşit poezia. Eu nu mă prinsesem, dar ea mititica ştia că a greşit şi suferea.

Tanti de la care cumpăr lapte mi-a spus de sărbători că nu şi-a mai lăsat nepoţii să meargă la cor pentru că au de învăţat, au de dat teste. Ce-i ăla cor? Să înveţe, să facă şcoală…

În micile bisericuţe de la poarta şcolii fiecare se laudă cu ce a mai făcut copilul, cum l-a pus să citească, să înveţe, să facă lecţii…

Părinţi ambiţioşi, copii sârguincioşi, toată lumea vrea performanţă şi perfecţiune.

Revin la primul cadru

Ajunşi la gimnaziu încep să absenteze. Din cauza nenorociţilor de părinţi, zic profesorii.

Pai cum mama măsii, aceiaşi părinţi obsedaţi să facă carte în ciclul primar, se transformă în nişte nenorociţi indolenţi la gimnaziu? Nu-s bre aceiaşi părinţi? Nu cumva voi, profesorii sunteţi cei care-i plictisiţi în aşa hal pe copii, de ajung să nu mai vrea la şcoală?

Părintele îl trimite la şcoală. Şi dacă loaza se plictiseşte la ora ta, a cui e vina, măi profesore? De ce nu-ţi faci ora mai atractivă? Părintele şi-a făcut datoria, a înscris copilul la şcoală, l-a şi trimis la şcoală. Şi ăla a venit la şcoală, chiar dacă numai o săptămână. Tu, în săptămâna aia, ai încercat să-ţi faci partea ta de treabă şi să-i câştigi interesul, să-i trezeşti curiozitatea cu ceva interesant?

Actul II

Un tată bărbos o întreabă pe directoare, dacă tot există sistemul de camere care filmează în fiece clasă, nu se pot conecta la internet ca să vedem şi noi, părinţii?

Fulgere şi trăsnete în jurul meu: dar ce, noi suntem la puşcărie, să fim controlaţi de părinţi? Cine vrea să vadă ce fac la oră, să vină să asiste la oră!

Huh? Adică uşa şcolii e încuiată, poarta şcolii e încuiată, iar dacă eu, ca părinte vreau să văd ce-mi face loaza, stimabilul profesor face spume la gură de revoltare că ar putea fi controlat. Şi da stimabile, mă interesează prea puţin ce-i predai copilului meu, de fapt vreau să ştiu cum te porţi cu el. Vreau să ştiu dacă-l tratezi cu respect, dacă-i vorbeşti frumos. Şi pentru asta nu trebuie să vin să asist la oră şi să văd cum joci teatru în faţa mea în încercarea penibilă de a mă prosti că eşti om. Da, stimabile, vreau să te controlez, să te iau prin surprindere şi să te prind cum urli la copilul meu, eventual să am şi înregistrarea video, ca să te pot privi cum zbori din învăţământ. Exact asta vreau stimabile.

Mesaj către profesori

Când mi-am înscris copilul la şcoală nu m-am gândit că îmi încep propriul război cu voi. Am considerat că suntem de acceaşi parte, eu, tu şi copilul meu, în încercarea de a-i oferi ceva bun. Dar tu, profesor din România, îmi pui copilul pe un câmp minat şi te situezi în tabăra adversă şi mai mult, porneşti războiul cu mine, părintele paşnic.

Ai greşit! Tu nu ai nici un drept asupra mea sau a copilului meu. Faptul că eşti profesor într-o şcoală nu-ţi dă dreptul să ne pui la zid, nici pe mine şi nici pe copilul meu.

Dacă vrei război, vei avea război!

L.E. Imediat după ce am închis comentariile la acest articol a apărut un altul care m-a cutremurat de cât este de realist și trebuia să-l menționez cumva ca să nu-l pierd. Este foarte interesant și de tristă actualitate. Pentru cei interesați, îl găsiți aici.

Spune-mi ce copil ai ca să-ţi spun ce fel de părinte eşti

În grupul nostru social (prieteni şi nu numai), copiii noştri sunt foarte apreciaţi, sunt nişte copii plăcuţi, liniştiţi, se consideră că au primit o bună educaţie. Urmând firul logic, ar trebui ca noi să fim nişte părinţi apreciaţi pentru rezultatele noastre. Ei bine, nu. De multe ori sunt privită chiorâş când afirm că al meu copil simte sau că eu ca mamă simt ceva legat de copiii mei. Şi oamenii ăştia cred în zodii, le este mai la-ndemână să creadă că nush-ce stea le poate influenţa viaţa, decât că propriul copil le poate simţi dorinţele ori supărările şi bucuriile.

Sunt privită cel puţin ca o ciudată pentru că nu mă încred în orice prostie debitată de un pediatru, nu de puţine ori mi s-a replicat „dacă copilul îmi e bolnav, nu mai stau să ascult sfaturi de la unul ori de la altul, fac cum îmi spune medicul.” Nimic mai adevărat, şi eu procedez la fel, dacă are copilul ceva fug cu el la urgenţă, nu mai stau să caut pe forumuri ori aiurea. Dar fug la urgenţă, mă asigur că nu mai e o urgenţă şi apoi cer analize. Ce înseamnă pentru mine urgenţă? Când copilul nu respiră bine ori când are febră peste 41. Dacă respiră bine şi dacă reuşesc să controlez febra cât să nu facă convulsii, îmi permit să aştept nişte analize.

Dar astea deja sunt chestiuni mult controversate…eu sunt luată în derâdere pentru simplul fapt că susţin că bebeluşul se naşte gata învâţat în braţe, că doar stă 9 luni conţinut în mama sa….el vine pe lumea asta şi singurul lucru pe care-l ştie e să stea la mă-sa în braţe. Sunt părinţi care intuiesc lucrul acesta, sunt alţii care-l aud de la cei ca mine şi le licăre un beculeţ şi sunt alţii care-l aud şi care tac ca să nu mă simt eu jignită dar gândesc că probabil sunt vreo tâmpită care nu ştiu ce vorbesc…dar asta după ce mi-au admirat copiii care-s tare liniştiţi şi relaxaţi :)) Acestora din urmă aş vrea să le spun ceva: dacă tot vă doriţi atât de mult un copil care să stea cuminte în patul lui, măcar lăsaţi-i timp să se obişnuiască, nu vă aşteptaţi ca el să se nască şi să ştie deja să stea singur, pentru că nu ştie, habar-nu-are ce e aia să stea singur, el toata viaţa lui a stat cu mumă-sa.

Dacă întrebi orice părinte cam cum ar vrea să-i fie copilul peste ani, îţi va răspunde că îşi doreşte un copil care să ştie ce vrea, să fie hotărât, să lupte pentru visele sale, să nu se teamă de vreun şef cu pretenţii absurde, să nu se lase umilit şi alte variaţiuni pe aceiaşi temă. Ei, aceiaşi părinţi, cu sârg şi perseverenţă îşi învaţă copiii încă de când se nasc cum că există autoritate, şeful e mama şi cu tata, şi şeful ăsta hotărăşte în locul micului omuleţ când trebuie luat în braţe, când trebuie să mănânce, cît să mănânce, când trebuie să doarmă, unde trebuie să stea. I se bagă în cap încă de mic că există un program care nu trebuie încălcat pentru că altufelu se năruie lumea.

Dragi părinţi, cu toate regulile astea, care în mare parte sunt dictate încă din maternitate de către medici extrem de pricepuţi, veţi obţine doar nişte adulţi confuzi, umili, care vor merge la şef cu capul plecat şi care vor face în pantaloni de frică atunci când, forţaţi de împrejurări, au încălcat programul.  Acest gen de adult va fi premiul vostru în locul copilului curajos şi liber la care visaţi, dar căruia i-aţi tăiat încă de mic aripile.

Deja îmi sunt familiare privirile condescendente când lumea aude că dorm în pat cu copilul cel mic. (de mai bine de o lună dorm şi cu cel mare, dar asta e deja altă poveste:)))). Cei mai curajoşi m-au întrebat cum mai fac sex cu bărbatul dacă eu dorm cu copilul :))) De parcă oamenii ar face sex în somn şi vezi doamne eu dacă dorm cu copilul sunt privată de sex. Dacă dormeam cu bărbatul, în timpul somnului mă puteam bucura şi de o bună partidă de sex:)))

La primul copil am avut şi eu idei din astea în cap, cum că dacă nu dorm cu bărbatul în acelaşi pat clar nu o să mai facem sex. Şi, ca o soţie conştiincioasă am culcat copilul în altă cameră. Şi nu am reuşit încă să uit cum mă chinuiam eu seară de seară să adorm copilul, după o zi agitată şi obositoare…şi cum, atunci când în sfârşit ajungeam în patul conjugal, lipsită de orice fel de dorinţă legată de barbatul meu, ori măcar de un alt bărbat. Şi asta pentru destul de mult timp după ce am născut. Şi da, cu toate că omuleţul mic dormea în altă cameră, noi nu făceam sex pentru că eram mult prea obosiţi.

Aşa că acum, la al doilea, mi-am spus că nu are nici un rost să mă mai chinui aşa, dacă tot nu există dorinţă şi nici nu facem sex, măcar să dorm cu copilul, că el îşi doreşte cel mai mult să mă aibă aproape. Şi nu mică mi-a fost surpriza să constat că mă odihnesc muuuult mai bine aşa, mi-am revenit mult mai repede după naştere, mult mai repede a apărut şi dorinţa şi, ceea ce este chiar mai important, am reuşit să văd că în casa noastră mai sunt şi alte paturi în care se poate face sex în afară de patul în care până nu demult dormeam cu bărbatul. Nu mă obligă nimeni să mă încadrez în tiparul clasic al oamenilor care prestează în acelaşi pat în care şi dorm:))) Avem 3 camere şi ne bucurăm că le avem!

Când am rămas gravidă pentru a doua oară mi-am făcut ordine în gânduri şi-n trăiri pentru că vroiam să ştiu clar ce m-a deranjat cel mai tare la primul copil. Şi toate demersurile mele cognitiv-emoţionale m-au dus fix în acelaşi loc: îmi era imposibil să-mi aud copilul plângând. Plânsul lui mă scotea din minţi. Când plângea simţeam că aş da orice, aş face orice ca să tacă. Şi iar am căutat printre amintiri ca să-mi dau seama ce-l făcea să tacă. Răspunsul, fix unu la număr a fost că reuşeam să-l fac să tacă dacă-l luam în braţe :))) Şi cum mă aflam deja în posesia celui mai mare adevăr, am privit încrezătoare înainte. La al doilea copil, de cîte ori plângea, aplicam metoda luatului în braţe. Vă spun cu mâna pe inimă că a mers de fiecare dată. Niciodată nu am dat greş cu luatul în braţe. Şi în ciuda celor care susţin că este obositor, eu vă mărturisesc că am creierii mult mai relaxaţi, sunt mult mai calmă şi ca urmare nu simt nici un fel de oboseală. Şi ştiu că or să fie mulţi care nu o să creadă. Încercaţi aşadar, ca să vă convingeţi 😛

Şi mai sunt multe de spus, dar nu acum, poate mâine…

Storciţi de iubire…

Aşa a vrut Victor aseara după ce ne-am jucat. De obicei vrea doar să ne iubim, uneori însă e nevoie de mai mult, să ne storcim de iubire.

De putine ori in viaţa mea am auzit formulată atât de plastic o cerere de bonding. Pentru că de fapt asta este storcirea de iubire. Mulţi dintre cunoscuţii mei nici măcar nu sunt conştienţi că mai tot timpul simt o nevoie acută de bonding. O parte dintre ei ştiu că au această nevoie, însă li se pare tare ruşinos să arate, să ceară să le fie satisfăcută nevoia.

Şi este şi normal să fie aşa, atâta timp cât, de cum vine pe lumea asta, bebeluşul este trimis la culcare în pătuţul lui, nu este ţinut în braţe ca să nu se înveţe, când mai creşte nu-i mai este permisă manifestarea afecţiunii în public pentru că este ruşine. Toate aceste condiţionări nu fac nevoia de bonding să dispară, ea rămâne mereu acolo, nesatisfăcută. Aceste impuneri au doar menirea să-l facă pe om să simtă că este nepotrivit să simtă că are nevoie să fie ţinut în braţe. Aşa am învăţat de la mama, de la tata, de la bunici, deci este clar ruşinos să fi storcit de iubire.

Dar ce înseamnă bonding şi de ce este aşa de greu de acceptat?

Bondingul presupune apropiere fizică şi deschidere emoţională sau, şi mai simplu spus atingere şi acceptare. Multe mămici experimentează această stare atunci când îşi alăptează copilul. Este uşor de observat cum nou născutul, caută apropierea de o altă persoană şi pare că se simte în siguranţă atunci când este în contact cu o persoană care-i este aproape nu numai fizic, dar şi emoţional.

Până aici nimic nu pare greu de făcut, mulţi ar zice că mereu sunt în contact, că mereu se ating cu părinţii, cu soţii, chiar cu copiii, cu colegii, cu prietenii. Şi atunci de ce nevoia de bonding rămâne nesatisfăcută? Simplu: pentru că nu există deschidere emoţională. Pentru că este periculos ca soţul să ştie ce simt eu, să mă simtă slabă, vulnerabilă. Mai bine rămân de stâncă, femeia puternică de care s-a îndrăgostit. Este grav să simtă copilul că mama este obosită ori stresată din cauza serviciului, mama trebuie să fie întotdeauna senină. Şi atunci rămân de gheaţă în îmbrăţişarea mea, pentru a nu mi se şterge zâmbetul de pe faţă.  Degeaba mă îmbrăţişez cu soţul meu încercând din răsputeri să-i ascund că sunt supărată, degeaba îmi pup copilul de noapte bună cu gândul la ce am de făcut mâine, degeaba îmi ţin bebeluşul în braţe nerăbdătoare fiind să adoarmă ca să-l pun jos şi să-mi continui activităţile. Acela nu este bonding, ci doar o îmbrăţişare goală de orice fel de conţinut emoţional.

Bondingul este atunci când timpul stă în loc, când totul în jur încremeneşte sau chiar dispare, atunci când soţul mă ţine în braţe şi mă acceptă supărată şi furioasă şi mă storceste cu iubire fără să aştepte nimic de la mine. Bonding este atunci când facebook-ul mă aşteaptă cu 10 mesaje noi şi interesante, iar eu ma pierd în ochii bebeluşului, iar el se pierde în laptele meu şi nimic în jurul nostru nu mai există. Bonding este atunci când îmi pup copilul la culcare şi rămân încremenita o veşnicie în acel sărut şi devin una cu copilul care doarme. Şi ce e cel mai important, fără să aştept nimic în schimb, fără să fac efortul de a oferi ceva. Doar storcit de iubire.