Jurnal în vremuri de coronavirus

pixabay.com

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi e confortabil să dețin controlul. E ok să stau în casă pe perioadă nedeterminată dacă așa am decis eu, doar că de data asta decizia nu-mi aparține și ca să-mi fie bine o să fac în așa fel să mă conving că de fapt asta vreau să fac. Ca să fiu prețioasă o să zic că intru într-un program de optimizare psihologică.

Lucrurile au decurs cu așa viteză încât încep jurnalul în ziua a 5-a, dar o iau de la prima zi.

#ziua1 11 martie a fost prima zi fără școală pentru copii. Eu am fost la școală ca să învăț să folosesc platforma pe care ne mutăm de mâine pentru învățământul online. Ca de obicei m-am entuziasmat când m-am văzut cu acces la atâtea instrumente online pe care nu le mai folosisem niciodată. Până am primit apelul prin care eram anunțată că are febră copilul cel mare. Cu durere de cap și stare de oboseală. După momentul de paralizie, am intrat pe modul criză în care zic eu că fucționez mai bine decât pe relaxare, am luat legătura cu medicul de familie și cu prietena mea, medic de familie și ea. Ambele m-au sfătuit să-i fac testul de gripă. Cu un minut înainte să închidă am intrat la un centru de recoltări și ce să vezi? Copilul trecut de 14 ani are nevoie de cartea de identitate pentru analize, așa că am plecat spre casă cu acordul medicului și cu promisiunea că revin dimineață dacă e cazul. Până acasă febra a scăzut, dar am oprit la o farmacie în Ilfov de unde am luat Nurofen. Nu era nimeni.

#ziua 2 Copilul nu a făcut febră, durerea de cap a trecut, așa că am plecat să cumpăr câte ceva de mâncare pentru noi și încă cineva din familie. Am ales un Mega din Bragadiru, pustiu, nici oameni, nici marfă. Am încropit ceva și dacă tot plecasem de acasă am zis să mai rezolv una, am dus niște covoare la spălat. Da, știu, lumea arde și baba spală covoare! În primul rând că nu sunt ale mele și în al doilea rând am menționat asta ca să subliniez că încă eram curajoasă și credeam că va dura doar câteva zile. Am livrat cumpărăturile și am revenit acasă. Vremea era minunată așa că am urcat copiii în mașină și am mers la cules de leurdă, la pădure. Am întâlnit alte două familii. În 8 ani e prima dată când întâlnesc oameni în pădure, am mai văzut vulpi moarte, căprioare, dar oameni e prima dată. Frumos, stare de spirit bună, am zăbovit câteva ore. Asociez pădurea și culesul de leurdă cu Bruno. Pentru el aceea este cea mai frumoasă amintire a noastră. Eu am alta. I-am dat mesaj și mi-a răspuns. Acum 7 ani am scris despre el tot pe blogul ăsta că mi-a zguduit lumea. Încă mai cred asta, m-a trezit la realitate.

#ziua 3 Le-am vorbit copiilor despre necesitatea de a avea un program zilnic. Deja mă simțeam copleșită de atâtea știri rele și am pus pe hârtie ce am de făcut și ce aș mai putea inventa. Atunci mi-a venit ideea să reiau scrisul pe blog. Nu o s-o mai fac niciodată ca înainte, dar pare plăcut să o fac. Am ieșit iar la pădure, iar am întâlnit oameni. Nu mă deranjează, e suficient loc pentru toată lumea. Am început să văd lucrurile ca pe o pauză, ca atunci când o luam la fugă convinsă fiind că cineva mă aleargă și până nu cădeam, nu mă opream. Așa am început să mă simt. Au revenit gânduri de dinainte de divorț, au fost atunci câțiva ani în care simțeam foarte acut că lumea a luat-o razna.

#ziua4 Vremea mohorâtă și știrile rele mi-au dat o stare nu tocmai fericită. Am zis să fac ceva ce-mi place așa că am butonat la noua platformă, mi-am pregătit lecțiile pentru săptămâna viitoare. Mi-am amintit ultima pățanie cu foștii prieteni și am catalogat-o ca infantilă. Mă bucur că am decis să pun punct unor relații toxice. Încă o dovadă că lumea a luat-o razna. Am discutat cu copiii despre coronavirus. I-am prevenit asupra duratei izolării la domiciliu și a faptului că inevitabil se va instala plictiseala și vor apărea și stări mai puțin bune. I-am încurajat să mă solicite, să preia controlul, să jucăm fiecare rolul de lider în această perioadă, să nu aștepte totul de la mine, să facă, să ceară, să trăiască.

#ziua5 Am ordonat hainele – asta e ceva ce nu-mi place absolut deloc, dar și când o fac îmi dă o satisfacție extraordinară. Aveam nevoie de asta. De satisfacție, zic. Am gătit lasagna și a ieșit excelentă. Am vorbit cu o prietenă. Am realizat că au trecut deja 5 zile și că tatăl copiilor mei nu a dat nici măcar un telefon ca să vadă ce fac, cum se descurcă. Asta mi-a amintit de vremurile când îl îndemnam să o sune pe mă-sa și mi spunea că nu are rost, că dacă e să moară o să-l anunțe cineva….Există astfel de oameni, ajunsesem chiar să mă obișnuiesc. Cred că într-o oarecare măsură toți am ajuns să fim așa, aflăm de pe facebook sau instagram și nu mai avem nevoie să ne sunăm, să ne întrebăm ”Ce mai faci?” Mi-am propus să nu mă mai uit la televizor seara, înainte să mă culc. Într-un mod ciudat cântecele din balcon ale italienilor mă întristează până la lacrimi. Tot azi am început să planific următoarea ieșire la cumpărături. Nu am mască și nici mânuși, dar o să improvizez. Masca o confecționez, iar mânuși o să folosesc unele cu care am vopsit leagănul din curte. O să mă duc la Mega ăsta din sat, măcar ne mai distrăm, ei râd de mine, eu mă enervez și la final râd și eu de mine.

O să fie bine!

Putem să fim prieteni. Și chiar tot ce mai vrem

DSC_0759

Lisette a mai trăit atât cât să-și aducă pe lume copilul. Nou-născutul a făcut ce se aștepta de la el: a murit în trei ore. Din această tragedie […], am învățat două certitudini: cei puternici trăiesc și cei slabi mor […]. Și, cum nici nu puteam să încetez a fi ce eram, calea pe care trebuia să apuc mi s-a părut a fi cea a secretului: trebuia să ascund ce eram și să nu mă amestec niciodată cu lumea celorlalți.Continuă lectura

Ghid pentru o vacanță reușită

DSC_0732-1

Am certitudinea că și în alegerea destinațiilor de vacanță românii procedează la fel ca în oricare alt context, fie că e vorba de creșterea copilului sau de cârciumile frecventate: “fac și eu ce face toată lumea!”

Nu numai că nu avem (mă includ și pe mine în aceeași oală ca să nu-mi aud vorbe că fac pe deșteapta, cu toate că eu chiar sunt deșteaptă) discernământ, ce e cel mai grav este că nu-l avem pentru că nu ne cunoaștem, nu știm ce ne place, ce vrem sau cum suntem. Continuă lectura