Cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională?

Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

Meditații peste meditații, stres, limitarea accesului la jocuri pe calculator, teste de antrenament, culegeri, morală, simulări. Și totuși, cum mi-am pregătit copilul pentru Evaluarea Națională fără să mă transform într-un monstru sau să-l mutilez emoțional?

Prospăt trecută peste acest hop, mărturisesc că nu am avut niciodată emoții atât de mari pentru mine cum am avut pentru copilul meu. Din două motive:

  1. Fiind copilul meu implicarea emoțională este maximă în timp ce controlul asupra evenimentelor tinde către 0. Ce pot face eu pentru a influența verdictul este extrem de puțin în momentul examenului.
  2. Mi-a fost extrem de frică să nu fie dezamăgit. Nu de nota în sine, ci de raportul dintre notă, efortul depus și așteptările lui. Îmi doream extrem de tare ca la final, când trage linie să se simtă mândru, a fost foarte important pentru mine ca primul examen important din viața lui de copil să-i redea demnitatea pe care (poate) că a pierdut-o pe parcurs fiind un copil introvert într-o lume a extraverților. A fost important ca după ziua de ieri să pună capul pe pernă cu credința că poate să obțină orice și-a propus dacă depune suficient efort.

A fost o surpriză plăcută pentru toată lumea, rezultatul obținut i-a adus tot ce mi-am dorit pentru el. Sigur că a făcut meditații, dar altceva am făcut pentru el, lucruri pe care le poate face orice părinte pentru propriul copil. Avem norocul să fim într-o școală în care fiecare profesor transmite familiilor cât este de important să-i susținem pe copii, să avem permanent în minte și în suflet că o notă nu definește omul și nici nu-i hotărăște destinul.

Cum l-am susținut, concret?

Sigur că i-am plătit meditații la matematică, acest călcâi al lui Ahile, dar asta a însemnat o oră pe săptămână, pe durata unui an, adică clasa a 8-a, din păcate online, adică aproape degeaba și încă 5 ședințe cu prezență fizică cu o lună înainte de examen. Asta este ceea ce am suplimentat față de ce a făcut școala și aici merită un mare BRAVO profesorii de la clasă.

La română nu a făcut nici măcar o oră de meditații.

De ce am procedat așa când toată lumea în jurul meu își îndoapă copiii cu meditații cel puțin din clasa 5-a dacă nu chiar a 4-a? Am avut câteva motive care de fapt sunt și contribuția mea reală la reușita copilului.

Dozarea efortului – Evaluarea Națională este un examen despre care orice părinte știe încă de la pregătitoare, practic avem 9 ani de pregătire, un drum destul de lung. Consider că pentru o pregătire de 9 ani, mai important decât să facă meditații este să știe să dozeze efortul în așa fel încât la examen să fie în formă maximă. Aceasta a fost miza mea și am avut-o permanent în vedere, nu m-a interesat să aibă FB pe linie în ciclul primar, nu am avut ambiția să fie cel mai bun din clasă. A contat foarte mult să muncească constant la un nivel de efort care să-i permită să-și dezvolte frumos personalitatea, să descopere ce-i place, să aibă timp de joacă și de relaxare, să aibă o atitudine pozitivă față de școală, profesori și educație, să aibă și eșecuri pentru a suplimenta efortul și a experimenta reușita pe măsura muncii depuse. Au fost și momente în care m-am îndoit de metoda mea, mai ales atunci când a avut în preajmă copii care se pregăteau foarte mult suplimentar pentru că fără să vreau le-am comparat notele și asta nu a fost în avantajul lui. M-am îndoit de mine atunci când a concurat cu proiectele și temele realizate de părinți în numele copiilor lor. M-am îndoit de mine atunci când la urechi mi-au ajuns bârfe care spuneau că e un copil slab – asta a fost cel mai greu de dus. Dar am mers mai departe pe drumul în care cred și acum mă felicit pentru că a trecut de Evaluare exact așa cum mi-am imaginat, cu boom-ul de energie la examen, cu efort susținut în ultimul semstru fără cicăleala mea, ci la inițiativa lui.

Gestionarea emoțiilor – l-am lăsat să se descurce singur, să muncească, să lupte, l-am încurajat să se implice și în lucruri pe care le considera dificile explicându-i pas cu pas de ce sunt importante. De diecare dată i-am arătat care sunt avantajele unui rezultat onorabil și i-am prezentat și implicațiile unei nereușite cu accent pe soluții, pe remediere, pe faptul că întotdeauna, oricât de rea ar fi o situație tot se mai poate face ceva, chiar dacă asta înseamnă să schimbi radical traiectoria. A avut suportul meu și a simțit că îi sunt alături, dar nu făcând lucruri în locul lui. Am considerat nociv să îl scuz la profesori, să fac teme/proiecte în locul lui pentru o notă mare, ”să îi pun pile”, să îi sugerez în vreun fel că voi face orice în locul lui. În același timp l-am asigurat permanent că îl susțin cu tot ce pot în a găsi soluții și a ieși cu capul sus chiar și din cele mai grele situații astfel încât acum el crede cu toată ființa lui că oricât de greu i-ar fi se poate baza pe mine.

Marcarea reușitelor – fiecare reușită am sărbătorit-o, m-am străduit să-l fac să simtă că e important, că văd, că apreciez, că știu cât a muncit. Au fost discuții lungi în momente alese cu grijă. Am fost și dezamăgită uneori și atunci am lăsat să treacă timp, mult timp până să vorbim, am vrut să audă ce putea face mai bine și nu un reproș, să aibă el timp să se gândească la ce ar putea face mai bine, nu să-și reproșeze că nu a făcut bine. L-am învățat să țină un fel de jurnal în care își notează ceea ce i-a adus satisfacție – uneori ne bucurăm de lucruri care pentru ceilalți nu sunt importante, așa că l-am învățat să fie conștient de ce contează pentru el și nu mă mir absolut deloc că a fost impotant examenul la engleză sau că a intrat în echipa de editare video a școlii sau că a avut curaj să vorbească cu un profesor. Reușitele sunt ale lui și consider că e esențial să aibă bucuriile lui și nu să facă lucruri pentru a mă bucura pe mine. Eu am la rândul meu jurnalul personal, nu este responsabilitatea copilului să mă bucure pe mine, l-am învățat să muncească pentru el și nu pentru a-mi face mie pe plac, iar asta face ca motivația lui să fie intrinsecă, susținătoare, hrănitoare pe termen lung, generatoare de resurse în momente dificile.

Pentru următoarea Evaluare Națională din papucii de părinte sper să nu mai facă matematică online, în rest voi proceda la fel. Îmi este drag copilul meu pregătit emoțional care a oglindit în rezultatul obținut capacitatea lui de muncă și de concentrare, acestea fiind premisele reușitelor viitoare.

Şedinţa cu părinţii – din ce tabără faci parte?

Actul I

Ieri ne-am dat peste cap toţi ca să reuşesc eu să ajung la şedinţa cu comitetul de părinţi, pe şcoală. Am zis că dacă tot a intrat copilul la şcoală să mă implic cât pot de mult şi am ocupat funcţia de preşedinte al comitetului de părinţi. Un mare fâs, dar în ultima zi de luni a fiecărei luni ne strângem la Casa de Cultură, ca să fim informaţi…cumva ca în Moromeţii dar cu mai puţin umor.

Până acum au fost 4 şedinţe. Am ajuns la prima, pe a doua am ratat-o din cauză de noroi prea mare, a treia a fost însoţită de o inspecţie şi au fost aleşi aleator câţiva părinţi, la a 4-a am ajuns. Cu întârziere, aşa cum am spus, soţul a trebuit să plece mai repede de la serviciu ca să aibă cine sta cu copiii, pe drum a prins ceva aglomeraţie aşa că am ajuns cu vreo 15 minute întârziere. Am intrat discret în sală şi m-am aşezat pe cel mai apropiat loc liber. Dacă aş fi ajuns la timp căutam părinţi cunoscuţi şi stăteam în gaşcă, aşa, am nimerit acolo. După primele două minute m-am prins (nici nu era greu) că mă aflam în mijlocul unui grup de profesori. Şi culmea, la prima şedinţă, când nu cunoşteam încă părinţii, tot într-un grup de profesori am nimerit.

Directoarea ne citea din raportul pe care-l primise în urma inspecţiei…Destul de plictisitor, statistici, cifre…Până s-a atins o problemă care se mai discutase şi în septembrie, aceea a absenteismului. În raport primiseră doar satisfăcător la prezenţă, şi doamna directoare ne prezintă cifrele, care mie nu-mi spuneau nimic dar ea zicea că-s mari. Apoi ne oferă şi o explicaţie – există în şcoală 8 copii care-s plecaţi cu părinţii în străinătate, fără să-şi fi cerut transferul, aşa că ei sunt obligaţi să pună absenţe. De bun simţ explicaţia.

Frăţică, şi din senin se porneşte uraganul în jurul meu. Încep profii să boscorodească cum că ai dreacului părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală. Nemernicii nu-i pun pe copii să înveţe. Eu mă făceam mică, mică…şi încercam să o aud şi pe directoare care ne spunea că mai sunt încă vreo 4 copii în abandon şcolar, adică sunt acasă, cu mama şi cu tata şi nu vin la şcoală. Şi se duce diriginta la domiciliu, părinţii promit că vor aduce loaza la şcoală, loaza se prezintă o săptămână şi apoi iar dispare…Tzunamiul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător: părinţii sunt de vină, din cauza lor copiii nu vin la şcoală şi nu învaţă, pentru că părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu-i îndeamnă la învăţătură.

Schimbăm decorul

Noi am înscris loaza la şcoală pentru că trebuie. Nu dau prea mulţi bani pe sistemul românesc, dar din lipsă de altceva l-am înscris. La ţară şi la clasa pregătitoare. Ca să fie lejer, să nu fie înfierat de sistem aşa devreme. E cel mai mare din clasă, e isteţ, învaţă uşor plus că are avantajul vârstei. Ei bine, la ţară, părinţii sunt foarte ambiţioşi, toţi copiii din clasă, chiar şi cei de 5 ani ştiu să scrie, să socotească…La serbare, o fetiţă a început să plângă. Eu fiind lângă ea am întrebat-o de ce plânge şi mi-a spus şoptit că a greşit poezia. Eu nu mă prinsesem, dar ea mititica ştia că a greşit şi suferea.

Tanti de la care cumpăr lapte mi-a spus de sărbători că nu şi-a mai lăsat nepoţii să meargă la cor pentru că au de învăţat, au de dat teste. Ce-i ăla cor? Să înveţe, să facă şcoală…

În micile bisericuţe de la poarta şcolii fiecare se laudă cu ce a mai făcut copilul, cum l-a pus să citească, să înveţe, să facă lecţii…

Părinţi ambiţioşi, copii sârguincioşi, toată lumea vrea performanţă şi perfecţiune.

Revin la primul cadru

Ajunşi la gimnaziu încep să absenteze. Din cauza nenorociţilor de părinţi, zic profesorii.

Pai cum mama măsii, aceiaşi părinţi obsedaţi să facă carte în ciclul primar, se transformă în nişte nenorociţi indolenţi la gimnaziu? Nu-s bre aceiaşi părinţi? Nu cumva voi, profesorii sunteţi cei care-i plictisiţi în aşa hal pe copii, de ajung să nu mai vrea la şcoală?

Părintele îl trimite la şcoală. Şi dacă loaza se plictiseşte la ora ta, a cui e vina, măi profesore? De ce nu-ţi faci ora mai atractivă? Părintele şi-a făcut datoria, a înscris copilul la şcoală, l-a şi trimis la şcoală. Şi ăla a venit la şcoală, chiar dacă numai o săptămână. Tu, în săptămâna aia, ai încercat să-ţi faci partea ta de treabă şi să-i câştigi interesul, să-i trezeşti curiozitatea cu ceva interesant?

Actul II

Un tată bărbos o întreabă pe directoare, dacă tot există sistemul de camere care filmează în fiece clasă, nu se pot conecta la internet ca să vedem şi noi, părinţii?

Fulgere şi trăsnete în jurul meu: dar ce, noi suntem la puşcărie, să fim controlaţi de părinţi? Cine vrea să vadă ce fac la oră, să vină să asiste la oră!

Huh? Adică uşa şcolii e încuiată, poarta şcolii e încuiată, iar dacă eu, ca părinte vreau să văd ce-mi face loaza, stimabilul profesor face spume la gură de revoltare că ar putea fi controlat. Şi da stimabile, mă interesează prea puţin ce-i predai copilului meu, de fapt vreau să ştiu cum te porţi cu el. Vreau să ştiu dacă-l tratezi cu respect, dacă-i vorbeşti frumos. Şi pentru asta nu trebuie să vin să asist la oră şi să văd cum joci teatru în faţa mea în încercarea penibilă de a mă prosti că eşti om. Da, stimabile, vreau să te controlez, să te iau prin surprindere şi să te prind cum urli la copilul meu, eventual să am şi înregistrarea video, ca să te pot privi cum zbori din învăţământ. Exact asta vreau stimabile.

Mesaj către profesori

Când mi-am înscris copilul la şcoală nu m-am gândit că îmi încep propriul război cu voi. Am considerat că suntem de acceaşi parte, eu, tu şi copilul meu, în încercarea de a-i oferi ceva bun. Dar tu, profesor din România, îmi pui copilul pe un câmp minat şi te situezi în tabăra adversă şi mai mult, porneşti războiul cu mine, părintele paşnic.

Ai greşit! Tu nu ai nici un drept asupra mea sau a copilului meu. Faptul că eşti profesor într-o şcoală nu-ţi dă dreptul să ne pui la zid, nici pe mine şi nici pe copilul meu.

Dacă vrei război, vei avea război!

L.E. Imediat după ce am închis comentariile la acest articol a apărut un altul care m-a cutremurat de cât este de realist și trebuia să-l menționez cumva ca să nu-l pierd. Este foarte interesant și de tristă actualitate. Pentru cei interesați, îl găsiți aici.