Despre egoism

Cu ceva timp inainte sa am primul copil, formatorul meu, într-o discuţie despre orice, la un pahar de vorbă, mi-a aruncat ca din întâmplare nişte vorbe: cum că aş fi egoistă. Cine, eu? N-a intrat în amănunte, nu şi-a argumentat afirmaţia, doar a lăsat o urmă în mintea mea.

Din când în când cuvintele lui reveneau şi de fiecare dată mă făceau să-mi pun întrebări despre mine, să încerc să mă văd. Şi de fiecare dată îmi dădeam seama că nu-s egoistă. Dar deloc. În liceu îmi împărţeam până la ultimul leuţ cu prietenele mele cele mai bune, ţigările la fel. Când mergeam în vacanţe cu prietenii puneam totul la comun. Pe stradă dădeam mereu câte ceva la cerşetori. La lucrurile mele nu ţin foarte mult, adică nu devin isterică dacă cineva din greşeală îmi sparge o cană, ori dacă-mi strică ştiu-eu-ce prin casă. Deci, clar, nu sunt egoistă. Voi sunteţi?

La ce sunteţi în stare să renunţaţi fără regrete, fără frustrări? La multe, nu-i aşa? Şi eu. Renunţ la mâncare, chiar şi la îngheţată la o adică, renunţ la locul meu din metrou, renunţ şi la haine, dacă cineva chiar are nevoie de ele. Sunt convinsă că şi voi la fel. Şi sunt un om darnic, îmi place să fac cadouri, să împart ceea ce am.

Şi totuşi, cuvintele alea sunt acolo şi nu dispar.

Aţi citit Partea întunecată a căutătorilor de lumină? E o carte dură, dar bună, adevărată, un duş rece pentru cei care se cred buni 🙂 Eu am citit-o dar mult după ce mi-am dat seama că de fapt sunt egoistă. Poate că dacă o citeam mai devreme îmi uşuram puţin travaliul.

După cum deja intuiţi, la un moment dat în viaţa mea m-am lovit de propriul meu egoism, care era cât un munte de mare, probabil că din cauza asta nici nu reuşeam să-l văd, pentru că era atât de mare şi atât de aproape de mine.

Când vine cineva şi-ţi spune că eşti egoist, imediat începi să enumeri lucrurile pe care le-ai face, dar nici o clipă nu te laşi să vezi şi ce n-ai face, la ce n-ai renunţa.

Când s-a născut Victor, fără să vreau, fărăr măcar să fiu pregătită a trebuit să văd şi să accept ce n-aş face. Şi a trebuit să fac, cu toate că nu vroiam.

Încă din prima zi acasă cu puiul mic, am început să văd cât de egoistă sunt. În maternitate fiind abia aşteptam să ajung acasă, să mă spăl şi să mă lungesc pe canapea în braţele soţului şi să vedem un film. Aveam aşteptări, PENRU MINE, mie speram sî-mi fie bine. Am ajuns acasă şi în loc de asta am primit un copil urlător care nu mă lăsa să fac nimic, vroia numai în braţe 🙂 Moamă, şi ce şocată am fost! Atât de greu mi-a venit să renunţ la acele mici plăceri pentru mine în favoarea lui.

Şi nu exista zi în care să nu se mai adauge încă ceva şi încă ceva la care trebuia să renunţ în favoarea puiului meu. Chestii mărunte, dar care-mi făceau viaţa uşoară şi la care atât de greu am renunţat. De fapt nici nu cred că am renunţat, a trebuit pur şi simplu să le accept, să-mi trăiesc frustrarea.

De unde până atunci mă îmbrăcam iarna şi ieşeam imediat afară, ca să nu transpir, acum lucrurile stăteau altfel. Mă îmbrăcam şi apoi îmbrăcam copilul, care urla şi se zbătea şi mă treceau toate apele. Şi ca să nu fie asta tot, după ce terminam, făcea şi un caca, asta ca să-mi fie viaţa dragă şi să mă bucur că trăiesc 🙂 Ştiţi despre ce vă vorbesc aici, nu-i aşa?

Apoi, când intram în casă, înainte, mă dezbrăcam repede, îmi luam hainele de casă, mă spălam pe mâini, puneam cumpărăturile la loc…cu copil fiind, mă apucau şi două ore după ce intram în casă şi eu nu apucasem să fac nimic pentru mine ci doar dezbrăcat copil, schimbat scutec, spălat copil, hrănit copil.

Şi seara, seara când se termina ziua şi-ţi permiteai să te arunci pe un fotoliu şi să zaci acolo moţăind la un film…hehe, vise taică, vise! Seara, când eşti mai obosit şi când ţi-ai dori mai mult să stai, începe runda de dinainte de culcare. Pregătit copilul, mâncare, culcare şi adormi înainte să-ţi mai dai seama cât eşti de obosit.

Eu abia când am fost nevoită să renunţ la toate aceste mici nimicuri mi-am dat seama că sunt egoistă. Nu aş fi renunţat la ele pentru nimeni, cu excepţia micului om. Şi recunosc că nici pentru el nu am făcut-o cu seninătate. A fost o încrâncenare acolo, mă ofticam că exact în momentul în care-mi doream să stau el îşi dorea să nu stau.

Acum, la al doilea copil toate astea au dispărut. Relaxarea (nu resemnarea) a luat locul încrâncenării. Acum sunt mai puţin egoistă şi ce e cel mai important e că acum ştiu cât sunt de egoistă.

Reclame