Nesimțire la rang de virtute

compunere

Sursa: Facebook

Aceasta este o poză cu așa-zisa compunere a unui copil, poză care a făcut înconjurul grupurilor de părințeală de pe Facebook. Pe mine m-a oripilat și m-a întristat în același timp dar multora le-a plăcut, dovadă fiind numărul imens de like-uri. Continuă lectura

Reclame

Educaţia – se poate şi altfel

În urmă cu puţin timp scriam aici despre o experienţă personală legată de şcoală şi de mediul în care îmi las copilul preţ de 3 ore zilnic, împotriva voinţei mele, obligată fiind de lege şi mai ales neoferindu-mi-se nici o altă alternativă în afară poate doar de plecatul într-o altă ţară, mai civilizată. Gustul amar a devenit de nesuportat după intervenţii atât de partea unor părinţi cât şi de partea profesorilor care încercau să mă convingă că aceasta la care asist zilnic este normalitatea şi că e de datoria mea să-mi oblig copilul să o accepte. Păreri şi păreri! Eu sunt de părere că fiecare e liber sau ar trebui să fie, să aleagă ce e mai bine pentru el, fără a-i incomoda în vreun fel pe cei din jur.

De 7 ani de când sunt mamă, în afară de cele câteva ore în care sunt obligată să-mi abandonez copilul pe mâini străine, mă ocup eu de educaţia lui. Zic lui şi mă refer la copilul cel mare, care are vârsta de şcoală, pe cel mic nu l-am abandonat încă în mâinile sistemului, deci nu face obiectul acestei postări, cu toate că şi de educaţia lui mă ocup în egală măsură.

Revenind, de 7 ani, aproape zilnic îmi petrec ceva timp căutând activităţi plăcute şi utile pentru copii. Fie pe care să le fac chiar eu, acasă, fie la care să mergem.

De când cu Facebookul, această muncă a mea a devenit foarte facilă, sunt la un click distanţă de orice aş dori să fac, nu-mi rămâne decât să aleg şi să fac. Cel mai greu este cu alesul activităţilor la care să putem merge.

Oferta este copleşitor de generoasă şi este greu să alegi, mai ales că nu cunoşti pe toată lumea. Şi atunci eu mă bazez pe recomandările unora şi altora din jurul meu, pe care i-am creditat.

Am ales pentru Victor, în urmă cu 4 ani, K-Sport. Aici face înot, gimnastică, sky, merge în tabere la mare şi la munte. Pe Lorand Kacso l-am cunoscut când Victor avea fix 9 luni. L-am întâlnit la mare. Era în tabără cu o grupă de copii. Relaţia lui cu copiii şi cu părinţii mi-a plăcut atât de mult încât când a făcut Victor 3 ani, l-am contactat şi am început să mergem la clasele lui, la înot, la gimnastica şi iarna la sky. Timpul de când ne cunoaştem a lucrat în favoarea lui, categoric. Ştiu sigur că am făcut alegerea cea mai bună, că Victor a fost tratat cu respect, că s-a ţinut cont de particularităţile lui, că a fost iubit şi apreciat şi încurajat. Nu mi-am propus să facă sport de performanţă ci doar să prindă drag de sport. Îmi doresc ca atunci când va creşte şi când eu nu voi mai avea control asupra lui, să aibă o gaşcă de prieteni cu care să-i placă să meargă pe munte sau la sky sau la înot. Îmi doresc să aleagă singur un vin fiert pe munte în acorduri de chitară, în favoarea unei bătăi în cartier. Îmi doresc să aleagă poate o fată care va avea şi ea plăcere să schieze decât vreo pipiţă cunoscută în mall. Desigur, astea sunt vise şi oricum îl voi accepta indiferent ce va fi, dar eu cred că gusturile se pot şi educa.

În afară de relaţia bună cu copiii, Lori are o comunicare excelentă şi cu noi, cu părinţii. Întotdeauna a fost deschis, dacă ceva nu a mers bine, el a fost cel care a venit către noi să afle ce este, ce e cu copilul şi mereu a stabilit o colaborare care a venit în avantajul lui Victor. Nu a lăsat să treacă cine ştie cât timp până să-l cunoască el pe Victor, a vorbit de la bun început cu noi, acceptând ideea că noi ne cunoaştem copilul mai bine ca oricine altcineva. A aflat de la noi, cum e Victor, ce-i place şi ce nu-i place, cum să facă să se apropie de el. I-a câştigat respectul respectându-l la rândul lui.

În afară de clasele lui Lori, am mai mers la diverse ateliere, activităţi pentru copii. Drăguţe toate, oameni faini, deschişi, cărora le plăcea să lucreze cu copiii, găseau acele căi de a se apropia de copil cu respect şi iubire.

Anul trecut, la un eveniment pentru oameni mari am cunoscut o mulţime de oameni faini care toţi aveau o oarecare legătură cu educaţia (nonformală). Dintre toţi am legat cel mai facil cu Ion şi Vlad, tăticii lui Ikedoo Institute. Apoi le-am cunoscut şi pe mămici, Emma şi Adina. Şi cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, am aflat că Ion a fost coleg cu tinerii arhitecţi care ne-au proiectat minunata casă. Şi Ion îi aprecia pe arhitecţii noştrii şi arhitecţii noştri îl apreciau pe Ion şi de fapt întreaga echipă Ikedoo. Iar noi îi apreciem şi pe arhitecţii şi pe Ion. 🙂 Asta a venit aşa ca o confirmare că avem lucruri în comun, nu numai cunoştinţe comune. Ce se întâmplă la Ikedoo? Multe şi mai ales frumoase. O să vă spun doar că Victor a fost şi după doar o lecţie a înţeles şi a reuşit să şi reprezinte structura casei noastre de la Cornetu. Este o manieră de a da informaţia mai departe, altfel decât în şcoală. Este un fel atractiv în care copiii capătă noţiuni despre diverse domenii conexe. Marele plus al programelor Ikedoo, după mine, este deschiderea către cunoaştere pe care o oferă. Prezentarea unui tot oferă copilului o viziune de ansamblu, având posibilitatea să continue în ce direcţie vrea la acel moment. Practic i se oferă copilului un loc care-i permite să cuprindă tot, de jur împrejur şi să aleagă direcţia în care alege să meargă în acel moment. După ce curiozitatea-i înnăscută va fi devorat informaţia dintr-o direcţie, se poate întoarce şi alege o alta.

Înainte de a vă lăsa în compania unor imagini reprezentative de la lecţiile Ikedoo, vreau să mai ating un singur aspect. Toţi aceşti oameni care aleg să ofere copiilor alternative la şcoala clasică, o fac din pasiune şi cu mult respect, atât pentru copil cât şi pentru actul învăţării. Şi în ciuda faptului că toţi sunt mici antreprenori nu veniturile sunt cele care îi fac să aibă coloană vertebrală ci pasiunea cu care fac ceea ce fac. Iniţierea oricărei forme de educaţie nonformală presupune câştigarea clienţilor, de multe ori micul antreprenor fiind nevoit să susţină financiar proiectul pentru o perioadă de timp (uneori destul de lungă) deci nu are nici măcar veniturile unui profesor din învăţământul tradiţional.

Vă doresc copii pasionaţi!

Constructii si Arhitectura - Infographic

TE_M3345 TE_M2960 TE_M2983 TE_M2986 TE_M3006 TE_M3012 TE_M3136 TE_M3151 TE_M3184 TE_M3233 TE_M3253 TE_M3275

Şedinţa cu părinţii – din ce tabără faci parte?

Actul I

Ieri ne-am dat peste cap toţi ca să reuşesc eu să ajung la şedinţa cu comitetul de părinţi, pe şcoală. Am zis că dacă tot a intrat copilul la şcoală să mă implic cât pot de mult şi am ocupat funcţia de preşedinte al comitetului de părinţi. Un mare fâs, dar în ultima zi de luni a fiecărei luni ne strângem la Casa de Cultură, ca să fim informaţi…cumva ca în Moromeţii dar cu mai puţin umor.

Până acum au fost 4 şedinţe. Am ajuns la prima, pe a doua am ratat-o din cauză de noroi prea mare, a treia a fost însoţită de o inspecţie şi au fost aleşi aleator câţiva părinţi, la a 4-a am ajuns. Cu întârziere, aşa cum am spus, soţul a trebuit să plece mai repede de la serviciu ca să aibă cine sta cu copiii, pe drum a prins ceva aglomeraţie aşa că am ajuns cu vreo 15 minute întârziere. Am intrat discret în sală şi m-am aşezat pe cel mai apropiat loc liber. Dacă aş fi ajuns la timp căutam părinţi cunoscuţi şi stăteam în gaşcă, aşa, am nimerit acolo. După primele două minute m-am prins (nici nu era greu) că mă aflam în mijlocul unui grup de profesori. Şi culmea, la prima şedinţă, când nu cunoşteam încă părinţii, tot într-un grup de profesori am nimerit.

Directoarea ne citea din raportul pe care-l primise în urma inspecţiei…Destul de plictisitor, statistici, cifre…Până s-a atins o problemă care se mai discutase şi în septembrie, aceea a absenteismului. În raport primiseră doar satisfăcător la prezenţă, şi doamna directoare ne prezintă cifrele, care mie nu-mi spuneau nimic dar ea zicea că-s mari. Apoi ne oferă şi o explicaţie – există în şcoală 8 copii care-s plecaţi cu părinţii în străinătate, fără să-şi fi cerut transferul, aşa că ei sunt obligaţi să pună absenţe. De bun simţ explicaţia.

Frăţică, şi din senin se porneşte uraganul în jurul meu. Încep profii să boscorodească cum că ai dreacului părinţi nu-şi trimit copiii la şcoală. Nemernicii nu-i pun pe copii să înveţe. Eu mă făceam mică, mică…şi încercam să o aud şi pe directoare care ne spunea că mai sunt încă vreo 4 copii în abandon şcolar, adică sunt acasă, cu mama şi cu tata şi nu vin la şcoală. Şi se duce diriginta la domiciliu, părinţii promit că vor aduce loaza la şcoală, loaza se prezintă o săptămână şi apoi iar dispare…Tzunamiul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător: părinţii sunt de vină, din cauza lor copiii nu vin la şcoală şi nu învaţă, pentru că părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu-i îndeamnă la învăţătură.

Schimbăm decorul

Noi am înscris loaza la şcoală pentru că trebuie. Nu dau prea mulţi bani pe sistemul românesc, dar din lipsă de altceva l-am înscris. La ţară şi la clasa pregătitoare. Ca să fie lejer, să nu fie înfierat de sistem aşa devreme. E cel mai mare din clasă, e isteţ, învaţă uşor plus că are avantajul vârstei. Ei bine, la ţară, părinţii sunt foarte ambiţioşi, toţi copiii din clasă, chiar şi cei de 5 ani ştiu să scrie, să socotească…La serbare, o fetiţă a început să plângă. Eu fiind lângă ea am întrebat-o de ce plânge şi mi-a spus şoptit că a greşit poezia. Eu nu mă prinsesem, dar ea mititica ştia că a greşit şi suferea.

Tanti de la care cumpăr lapte mi-a spus de sărbători că nu şi-a mai lăsat nepoţii să meargă la cor pentru că au de învăţat, au de dat teste. Ce-i ăla cor? Să înveţe, să facă şcoală…

În micile bisericuţe de la poarta şcolii fiecare se laudă cu ce a mai făcut copilul, cum l-a pus să citească, să înveţe, să facă lecţii…

Părinţi ambiţioşi, copii sârguincioşi, toată lumea vrea performanţă şi perfecţiune.

Revin la primul cadru

Ajunşi la gimnaziu încep să absenteze. Din cauza nenorociţilor de părinţi, zic profesorii.

Pai cum mama măsii, aceiaşi părinţi obsedaţi să facă carte în ciclul primar, se transformă în nişte nenorociţi indolenţi la gimnaziu? Nu-s bre aceiaşi părinţi? Nu cumva voi, profesorii sunteţi cei care-i plictisiţi în aşa hal pe copii, de ajung să nu mai vrea la şcoală?

Părintele îl trimite la şcoală. Şi dacă loaza se plictiseşte la ora ta, a cui e vina, măi profesore? De ce nu-ţi faci ora mai atractivă? Părintele şi-a făcut datoria, a înscris copilul la şcoală, l-a şi trimis la şcoală. Şi ăla a venit la şcoală, chiar dacă numai o săptămână. Tu, în săptămâna aia, ai încercat să-ţi faci partea ta de treabă şi să-i câştigi interesul, să-i trezeşti curiozitatea cu ceva interesant?

Actul II

Un tată bărbos o întreabă pe directoare, dacă tot există sistemul de camere care filmează în fiece clasă, nu se pot conecta la internet ca să vedem şi noi, părinţii?

Fulgere şi trăsnete în jurul meu: dar ce, noi suntem la puşcărie, să fim controlaţi de părinţi? Cine vrea să vadă ce fac la oră, să vină să asiste la oră!

Huh? Adică uşa şcolii e încuiată, poarta şcolii e încuiată, iar dacă eu, ca părinte vreau să văd ce-mi face loaza, stimabilul profesor face spume la gură de revoltare că ar putea fi controlat. Şi da stimabile, mă interesează prea puţin ce-i predai copilului meu, de fapt vreau să ştiu cum te porţi cu el. Vreau să ştiu dacă-l tratezi cu respect, dacă-i vorbeşti frumos. Şi pentru asta nu trebuie să vin să asist la oră şi să văd cum joci teatru în faţa mea în încercarea penibilă de a mă prosti că eşti om. Da, stimabile, vreau să te controlez, să te iau prin surprindere şi să te prind cum urli la copilul meu, eventual să am şi înregistrarea video, ca să te pot privi cum zbori din învăţământ. Exact asta vreau stimabile.

Mesaj către profesori

Când mi-am înscris copilul la şcoală nu m-am gândit că îmi încep propriul război cu voi. Am considerat că suntem de acceaşi parte, eu, tu şi copilul meu, în încercarea de a-i oferi ceva bun. Dar tu, profesor din România, îmi pui copilul pe un câmp minat şi te situezi în tabăra adversă şi mai mult, porneşti războiul cu mine, părintele paşnic.

Ai greşit! Tu nu ai nici un drept asupra mea sau a copilului meu. Faptul că eşti profesor într-o şcoală nu-ţi dă dreptul să ne pui la zid, nici pe mine şi nici pe copilul meu.

Dacă vrei război, vei avea război!

L.E. Imediat după ce am închis comentariile la acest articol a apărut un altul care m-a cutremurat de cât este de realist și trebuia să-l menționez cumva ca să nu-l pierd. Este foarte interesant și de tristă actualitate. Pentru cei interesați, îl găsiți aici.