Toleranța este lipsa opiniei

pixabay.com

pixabay.com

Toleranța este despre a accepta orice? Toleranța este lipsa opiniei? Dex-ul zice că este despre a îngădui, a trece cu vedea, a suporta. Mie asta îmi sună a acceptare a ceva ce de fapt nu prea îmi place. Continuă lectura

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

16174978_1608173365866264_982994804116397805_n

Sexul de împăcare îl faci cu cine te-ai certat sau cu altcineva?

Am întrebat pe Facebook pentru că îmi pare o treabă cât se poate de serioasă, chiar m-a lovit în moalele capului, însă a avut mare succes ca glumiță tâmpițică. Am hihăit și eu, că doar asta știu să fac cel mai bine, apoi iar m-a lovit. Continuă lectura

De la anestezie îmi este…moarte

pixabay.ro

pixabay.ro

Întâmplările zilei de azi (nu mai este azi – am scris această primă parte acum câteva zile) m-au purtat în trecut, o călătorie ciudată care mi-a readus în minte și în suflet senzații pe care le credeam de mult uitate. Acum mai bine de 11 ani, mă aflam pentru prima oară în viața mea internată într-un spital. Singură, tot pentru prima dată mi se recolta sânge, mă lăsam înțepată, eram paralizată de frică și totuși foarte calmă și răbdătoare. Continuă lectura

La noroc prin Alba Iulia

pixabay.com

pixabay.com

A trecut mai bine de un an de când am fost ultima oară la Alba și încă mai am o strângere de inimă când mă gândesc la drumul acela. Am trecut de mai multe ori prin Alba Iulia dar de fiecare dată cu mașina. Anul trecut era musai să ajung într-un fel de delegație, în cadrul unui proiect trebuia să fac terapie cu un grup de persoane fără adăpost din Alba și mi se deconta transportul cu orice altceva în afară de autoturismul personal. Continuă lectura

Avortul, cel mai rău dintre rele

pregnancy-23889_1280Interzicerea avortului este o prostie din toate perspectivele din care poate fi privit – moral, etic, religios, legal, feminist. Mai ales în 2016. Avortul, cel mai rău dintre rele, dar tot avem acest drept!

Tot în 2016, o prostie mai mare chiar decât interzicerea avortului este ca societatea civilă să se mobilizeze doar pentru a protesta împotriva interzicerii avortului. Continuă lectura

Am băieţi, deci nu am griji!

După ultimul val de ură stârnit de acest articol am decis să-l fac privat și a stat așa câteva luni, dar uite că a venit iarăși timpul lui. Înainte să-l fac iar public și să-mi activez scuturile împotriva celor care din nou nu vor înțelege nimic, o să-i adaug o introducere pe care o doresc clarificatoare.

Capetele de acuzare împotriva mea la ultimul share au fost că:

  1. Am pus o poză cu fetița din poveste. Am pus într-adevăr o poză, dar acea poză nu dezvăluie identitatea fetiței și cu asta discuția este încheiată. Orice alte comentarii pe tema asta sunt cârcoteli gratuite menite să îndepărteze atenția de la subiect.
  2. Că am scris ironic. Poate! Așa scriu eu și tocmai de aceea nu toată lumea citește blogul meu. Cui nu-i place stilul este liber să nu citească.
  3. Că nu am făcut educație fetiței, că nu i-am spus eu că nu e bine ce face, că nu i-am făcut educație sexuală. Eu am obligația legală și morală să-mi educ copiii mei, în rest, când simt nevoia să ofer educație o fac în scris pe acest blog, cu accent pe când simt nevoia, deci nu când hotărăsc câteva cititoare revoltate că trebuie să o fac. Nu am obligația și nici disponibilitatea să fac cuiva educație. Mai mult, așa cum pe mine mă deranjează ca altcineva să ofere nesolicitat educație copiilor mei, consider că e de bun simț ca nici eu să nu deranjez alți părinți educându-le copiii. Nu am eu dreptul să intervin în valorile altor familii, abuziv, fără să cer permisiunea, dar am dreptul să observ și să scriu în acest spațiu pentru care plătesc, este spațiul meu și prin bunăvoința mea citiți și voi, rămânând totuși spațiul meu.
  4. Că i-am judecat părinții. Nu i-am judecat ci doar am prezentat niște fapte, așa cum m-am priceput, în stilul meu, pentru a plasa povestea într-un context care să ofere înțelegere.
  5. Că sunt grasă!!!!! Asta vorbește de la sine despre nivelul inteligenței (lipsă) și a educației (lipsă) a celor care au ales să mă bârfească și neavând absolut nicio legătură cu tema articolului, le urez toate cele bune și tot respectul meu (lipsă)!

Tot înainte de vechiul articol vreau să mai adaug că acum vreo două săptămâni am fost chemată la o ședință cu părinții la care ni s-a solicitat să venim cu băieții, cei care avem. Este vorba de clasa a IV-a, deci copii de 10-11 ani. Ideea care s-a desprins a fost că impulsul sexual se face simțit, că au început să fie curioși, să-și exploreze corpurile, limitele, corpurile altor copii. Reacția părinților din clasă a fost identică cu a persoanelor responsabile cu valul de ură din online și anume că așa ceva nu se poate, că este imposibil, că sunt prea mici.

Despre asta ce să spun? Dormiți pe voi, treaba voastră, puteți să vă îmbătați în continuare cu apă rece de izvor crezând că sunt eu vreo sensibilă, puritană, virgină, grasă care nu face sex, etc etc, este fix problema voastră și arată doar că atât vă duce capul. Dacă voi v-ați început viața sexuală odată cu prima sarcină nu înseamnă că fetele și băieții noștri, o parte din ei nu devin activi sexual de la 10-12 ani. Și tocmai pentru că se întâmplă atât de devreme au mai mult nevoie de informație, de noi, de înțelegere, de explicații.

Și dacă tot nu ați înțeles despre ce vorbesc vă mai las un articol, despre fetele-măslină și băieții-furculiță. Articolul ăsta m-a făcut să scot iar de la naftalină articolul meu despre o fetița-măslină, prima din viața băiatului meu, dar cu siguranță nu singura, acela care mi-a atras cea mai multă ură în online, dar și cel care mi-a arătat că nu tot ce zboară prin online și merită apreciat, nu orice pretins influencer chiar are ceva în cap care să și merite băgat în seamă. Poate că merită să plătesc acest preț dacă măcar o singură mamă de fată va vedea mai departe de propriile preconcepții și va decide să explice fiicei cum este cu viața sexuală, pentru că da, în continuare cred că nu pot și nici nu e datoria mea sa cuprind toate fetițele-măslină din lume. Ce pot eu să fac este să nu-mi las băieții sa devină băieți-furculiță, să le explic cât pot eu de bine ce se întâmplă cu corpul lor, dar și cu al fetelor/femeilor, cum să recunoască o fată care cere sex în mod vădit, de ce nu e bine să profite de neștiința sau de neputința fetei de a-și gestiona hormonii și sexualitatea. Dacă fiecare dintre noi ne facem partea de treabă cu copilul din ograda proprie, facem indirect și pentru fetele-măslină pentru care nu s-a găsit încă cineva care să facă ceva bine.

Disclaimer-ul este adăugat anul trecut și îl las și pe el, articolul începe abia după.

Disclaimer: Ceea ce am scris mai jos nu este DESPRE o fată de 10 ani ci este PENTRU părinți. Atâta timp cât identitatea fetei nu este făcută publică ea poate să existe sau să nu existe, întâmplarea poate să fie reală sau doar o fantezie. Ceea ce vreau să transmit este că orice ar face și orice i s-ar întâmpla unui om, femeie sau bărbat, este în primul rând responsabilitatea lui, a părinților lui și a educației pe care a primit-o. 

Nu eu sunt responsabilă de educația sexuală a copilului tău, ci tu! Tu ai datoria să-i spui despre schimbările din corpul lui, despre hormoni, despre ce simte, despre masturbare, despre intimitate, despre sex, despre sex protejat, avort, consecințele fizice și psihice ale avortului, viol, perversiune etc.

 

Parcă aşa zicea o vorbă din bătrâni, nu?

Eu am băieţi şi cu toate că este devreme, am început să-mi fac griji.Nu din cauza lor, ci din cauza unei fetiţe!

Vecinii noştri au o fetiţă. Când am văzut-o m-am bucurat tare că o să aibă copiii cu cine socializa. Chiar am plăcut-o. Asta era acum un an şi ceva.

Are acum 10 ani şi merge în clasa a 5-a, unul dintre acei copii trimişi la şcoală de pe la 5 ani, din nu ştiu ce motive. Părinţii ei, tatăl taximetrist, mama brutăreasă. Într-una dintre puţinele discuţii cu mama, mi-a mărturisit că au trimis fătuca la şcoala de muzică, la Bucureşti, că dacă ei nu au învăţat prea mult, la ce bun să chinuie copilul? 🙂 Şi nu-l chinuie. Din ce văd eu, e mai mult singură acasă fetiţa. Mama lucrează în ture, tatăl rar îl văd pe-acasă.

Sunt o familie destul de ciudăţică, în sensul că, n-oi fi eu mama socializării, dar totuşi îmi salut vecinii şi în nici un caz nu fug de ei. Ei nu. Ei nu salută. De doi ani de când îi cunoaştem, am vorbit cu mama de maxim 3 ori, iar cu tatăl niciodată. El nici nu salută de fapt. Lui i-au cerut nişte muncitori o sticlă de apă şi i-a refuzat. Am aflat între timp că el, capul familiei, îşi învaţă nevasta să nu socializeze, să nu iasă din curte, să nu se împrietenească cu nimeni, că nu se ştie!

Fetiţa însă s-a împrietenit repede cu noi. Frumuşică, cu o imaginaţie care pe mine m-a fascinat, destul de înfiptă şi mult mai isteţică decât cred că o ghicesc părinţii ei. Totul bine şi frumos până prin vară, când, brusc, hormonii au dat cu ea de pământ şi s-a transformat din fetiţă în…fetişcană, să zicem. A prins forme şi şi-a schimbat total comportamentul. Parcă în permanenţă încearcă să-l ademenească pe Victor și minte, mult, fără încetare. Eu când i-am văzut pe ai ei că sunt aşa de suspicioşi şi sălbatici am considerat că e mai bine pentru toată lumea ca Victor să meargă la ei în curte doar când sunt părinţii ei acasă. Ea nu consideră la fel. Aşa se face că acum e o luptă între noi două, ea mă minte cât poate de bine, eu o prind imediat cu minciuna. Miza ei este să-l aducă cumva pe Victor la ea în casă când este singură acasă. Miza mea? Nici nu ştiu, cred că miza mea este firescul lucrurilor.

Victor este pe dinafara acestei poveşti. El are 7 ani şi fetele i se par destul de neinteresante. Aşa că îmi povesteşte, ba că i-a arătat patul în care doarme, ba că i-a pus muzică şi l-a învăţat să danseze…de-astea!

Ieri, a venit la poartă să-l cheme afară. Fără să vreau am auzit-o când cumva i se plângea că mama lui iar nu-l lasă la ea în curte. El i-a răspuns sec că nu, nu-l lasă, dar a venit totuşi să mă întrebe, ca să-şi confirme lui sau poate doar că să scape de gura ei? Cine ştie?!? Cert este că după un timp m-am uitat afară şi am avut un mic şoc. În condiţiile în care ieri dimineaţă a trebuit să râcâi gheaţa de pe geamurile mașinii, iar la amiază era o răcoare plăcută de octombrie care mă făcea să stau în trening, pe mine care ador frigul, micuţa mea vecină, defila prin ţărână cu o rochiţă albă vaporoasă, cu umerii goi, cu spatele gol, doar un pic de cârpă peste ţâţişoare. Strânsă-n talie cu o curea lată de elastic, roşie ca para focului, despletită, prefăcându-se că o tot sună cineva pe telefonul mobil şi absorbită total de jocul erotic în care ea era personajul principal. Eu priveam siderată pleata în vânt, genele fâlfâinde  şi ochii daţi peste cap și ca într-un film prost, se întoarce cu spatele şi….minunata rochie albă era de fapt un cearceaf pe care şi-l trecuse peste sâni şi-l prinsese cu cureaua, dar nu-şi acoperise si fundul. 🙂 Din spate deci, chiloţii încă de copilă făceau minunata rochie să fie doar un pîrţ.

Imaginea era cu atât mai grotească cu cât arfele ei erau acompaniate de un Victor plin de noroi, îmbrăcat cu un trening lăbărţat, cu maieul prea lung ieşit din pantaloni, cu părul vâlvoi şi nu în ultimul rând preocupat de avioanele de la Clinceni, ori de potăile abia născute pe stradă…

Am uitat să spun că la cureaua roşie asortase nişte minunaţi şlapi de plastic, probabil ai mă-sii. 🙂

Spune-mi ce copil ai ca să-ţi spun ce fel de părinte eşti

În grupul nostru social (prieteni şi nu numai), copiii noştri sunt foarte apreciaţi, sunt nişte copii plăcuţi, liniştiţi, se consideră că au primit o bună educaţie. Urmând firul logic, ar trebui ca noi să fim nişte părinţi apreciaţi pentru rezultatele noastre. Ei bine, nu. De multe ori sunt privită chiorâş când afirm că al meu copil simte sau că eu ca mamă simt ceva legat de copiii mei. Şi oamenii ăştia cred în zodii, le este mai la-ndemână să creadă că nush-ce stea le poate influenţa viaţa, decât că propriul copil le poate simţi dorinţele ori supărările şi bucuriile.

Sunt privită cel puţin ca o ciudată pentru că nu mă încred în orice prostie debitată de un pediatru, nu de puţine ori mi s-a replicat „dacă copilul îmi e bolnav, nu mai stau să ascult sfaturi de la unul ori de la altul, fac cum îmi spune medicul.” Nimic mai adevărat, şi eu procedez la fel, dacă are copilul ceva fug cu el la urgenţă, nu mai stau să caut pe forumuri ori aiurea. Dar fug la urgenţă, mă asigur că nu mai e o urgenţă şi apoi cer analize. Ce înseamnă pentru mine urgenţă? Când copilul nu respiră bine ori când are febră peste 41. Dacă respiră bine şi dacă reuşesc să controlez febra cât să nu facă convulsii, îmi permit să aştept nişte analize.

Dar astea deja sunt chestiuni mult controversate…eu sunt luată în derâdere pentru simplul fapt că susţin că bebeluşul se naşte gata învâţat în braţe, că doar stă 9 luni conţinut în mama sa….el vine pe lumea asta şi singurul lucru pe care-l ştie e să stea la mă-sa în braţe. Sunt părinţi care intuiesc lucrul acesta, sunt alţii care-l aud de la cei ca mine şi le licăre un beculeţ şi sunt alţii care-l aud şi care tac ca să nu mă simt eu jignită dar gândesc că probabil sunt vreo tâmpită care nu ştiu ce vorbesc…dar asta după ce mi-au admirat copiii care-s tare liniştiţi şi relaxaţi :)) Acestora din urmă aş vrea să le spun ceva: dacă tot vă doriţi atât de mult un copil care să stea cuminte în patul lui, măcar lăsaţi-i timp să se obişnuiască, nu vă aşteptaţi ca el să se nască şi să ştie deja să stea singur, pentru că nu ştie, habar-nu-are ce e aia să stea singur, el toata viaţa lui a stat cu mumă-sa.

Dacă întrebi orice părinte cam cum ar vrea să-i fie copilul peste ani, îţi va răspunde că îşi doreşte un copil care să ştie ce vrea, să fie hotărât, să lupte pentru visele sale, să nu se teamă de vreun şef cu pretenţii absurde, să nu se lase umilit şi alte variaţiuni pe aceiaşi temă. Ei, aceiaşi părinţi, cu sârg şi perseverenţă îşi învaţă copiii încă de când se nasc cum că există autoritate, şeful e mama şi cu tata, şi şeful ăsta hotărăşte în locul micului omuleţ când trebuie luat în braţe, când trebuie să mănânce, cît să mănânce, când trebuie să doarmă, unde trebuie să stea. I se bagă în cap încă de mic că există un program care nu trebuie încălcat pentru că altufelu se năruie lumea.

Dragi părinţi, cu toate regulile astea, care în mare parte sunt dictate încă din maternitate de către medici extrem de pricepuţi, veţi obţine doar nişte adulţi confuzi, umili, care vor merge la şef cu capul plecat şi care vor face în pantaloni de frică atunci când, forţaţi de împrejurări, au încălcat programul.  Acest gen de adult va fi premiul vostru în locul copilului curajos şi liber la care visaţi, dar căruia i-aţi tăiat încă de mic aripile.

Deja îmi sunt familiare privirile condescendente când lumea aude că dorm în pat cu copilul cel mic. (de mai bine de o lună dorm şi cu cel mare, dar asta e deja altă poveste:)))). Cei mai curajoşi m-au întrebat cum mai fac sex cu bărbatul dacă eu dorm cu copilul :))) De parcă oamenii ar face sex în somn şi vezi doamne eu dacă dorm cu copilul sunt privată de sex. Dacă dormeam cu bărbatul, în timpul somnului mă puteam bucura şi de o bună partidă de sex:)))

La primul copil am avut şi eu idei din astea în cap, cum că dacă nu dorm cu bărbatul în acelaşi pat clar nu o să mai facem sex. Şi, ca o soţie conştiincioasă am culcat copilul în altă cameră. Şi nu am reuşit încă să uit cum mă chinuiam eu seară de seară să adorm copilul, după o zi agitată şi obositoare…şi cum, atunci când în sfârşit ajungeam în patul conjugal, lipsită de orice fel de dorinţă legată de barbatul meu, ori măcar de un alt bărbat. Şi asta pentru destul de mult timp după ce am născut. Şi da, cu toate că omuleţul mic dormea în altă cameră, noi nu făceam sex pentru că eram mult prea obosiţi.

Aşa că acum, la al doilea, mi-am spus că nu are nici un rost să mă mai chinui aşa, dacă tot nu există dorinţă şi nici nu facem sex, măcar să dorm cu copilul, că el îşi doreşte cel mai mult să mă aibă aproape. Şi nu mică mi-a fost surpriza să constat că mă odihnesc muuuult mai bine aşa, mi-am revenit mult mai repede după naştere, mult mai repede a apărut şi dorinţa şi, ceea ce este chiar mai important, am reuşit să văd că în casa noastră mai sunt şi alte paturi în care se poate face sex în afară de patul în care până nu demult dormeam cu bărbatul. Nu mă obligă nimeni să mă încadrez în tiparul clasic al oamenilor care prestează în acelaşi pat în care şi dorm:))) Avem 3 camere şi ne bucurăm că le avem!

Când am rămas gravidă pentru a doua oară mi-am făcut ordine în gânduri şi-n trăiri pentru că vroiam să ştiu clar ce m-a deranjat cel mai tare la primul copil. Şi toate demersurile mele cognitiv-emoţionale m-au dus fix în acelaşi loc: îmi era imposibil să-mi aud copilul plângând. Plânsul lui mă scotea din minţi. Când plângea simţeam că aş da orice, aş face orice ca să tacă. Şi iar am căutat printre amintiri ca să-mi dau seama ce-l făcea să tacă. Răspunsul, fix unu la număr a fost că reuşeam să-l fac să tacă dacă-l luam în braţe :))) Şi cum mă aflam deja în posesia celui mai mare adevăr, am privit încrezătoare înainte. La al doilea copil, de cîte ori plângea, aplicam metoda luatului în braţe. Vă spun cu mâna pe inimă că a mers de fiecare dată. Niciodată nu am dat greş cu luatul în braţe. Şi în ciuda celor care susţin că este obositor, eu vă mărturisesc că am creierii mult mai relaxaţi, sunt mult mai calmă şi ca urmare nu simt nici un fel de oboseală. Şi ştiu că or să fie mulţi care nu o să creadă. Încercaţi aşadar, ca să vă convingeţi 😛

Şi mai sunt multe de spus, dar nu acum, poate mâine…