Mi-am întâlnit dorința în mii de cioburi de poveste

Odată ce-ai gândit ceva, gândul acela devine realitate…sau cam așa ceva! Așa a spus cândva un vrăjitor. Wow, am și uitat exact cum s-a exprimat…asta-i de bine 🙂

Eu am gândit, și-am tot gândit, m-am întrebat tot timpul de-i doar o fantezie sau e real ceva. Purta un nume vrăjitorul, avea și chip, chiar și fărâme de poveste, cioburi colorate ce le-am lipit cu grijă, le-am completat cu alte cioburi de poveste și-am întregit un gând cu chip de om.

Exact când îndoiala făcut-a țăndări toată șandramaua, un străin și-a făcut intrarea…fără chip, fără nume, fără poveste, fără trecut și fără viitor. Doar muzică și vorbe, părea că-l știu de undeva. Povestea mea părea să nu-i fie străină, știa ce vreau și-mi oferea exact ce-aveam nevoie. Ceva-mi spunea că nu e vrăjitorul și totuși eram sigură că-l știu de mult și bine. Atunci cum, de unde și de ce? De ce-mi părea că-l știu de-o veșnicie?

Era dorința mea, gândul dintâi pe care vrăjitorul mi l-a promis aievea. Asta da magie, să întâlnesc dorința mea reflectată în miile de cioburi în care-am spart chiar eu chipul construit cu-atâta drag.

La aniversare

Doi ani de scris pe blog. În scenariul de la început eu scriam despre copiii mei, despre familie în general, povesteam ce fac, ce nu fac….de-astea.

Am aflat imediat ce am deschis blogul că miza e să scrii pe bani. Nu cred că am scris de două ori pe bani pe acest blog. Am încercat să-mi iau o atitudine care să mă recomande ca scriitor pe bani. Probabil că n-am încercat destul. Ceea ce par a fi advertoriale, sunt, dar neplătite. Căcat, nu despre asta vroiam să scriu azi!

În primul an am scris mai mult despre copii. Mi-am dat seama în scurt timp că pe secțiunea asta de parenting, chiar dacă puradeii sunt foarte diferiți, trăirea părinților e identică: am pișat o lacrimă că a mers copilul la școală, au pișat fix aceeași lacrimă și ceilalți 75.638.230 de părinți care au scris despre asta. Inevitabil am ajuns să mă întreb, de ce scriu, pentru cine scriu, când e clar că părinții știu și nu au nevoie de scrisul meu, iar pe restul nu-i interesează. Păi da, scriu pentru mine. Nu ca să consemnez pentru posteritate prima bășină a copilului, ci ca să-mi descarc eu cumva emoția. Ha!

Ei, când s-a făcut lumină în mintea mea, altfel au stat lucrurile. Că eu sunt toată numai emoție, eu pot să mă emoționez și dacă intră soarele prin perdea și lasă o umbră pe care o găsesc eu frumoasă…și pot să scriu romane despre acea umbră. Unde mai pui că altfel nu prea reușesc să exprim ceea ce simt. În scris mi-e cel mai ușor. Scriu. Sunt furioasă? Scriu. Lovesc tare tastele și scriu, înjur, mă descarc. Sunt tristă? Scriu, mi se înnoadă lacrimile în barbă, nici nu mai văd ce scriu, dar scriu. Sunt fericită? Scriu. Nicio șenilă nu mi-ar putea șterge rânjetul de pe față, dar scriu.

În acest din urmă an un om frumos, cu o forță extraordinară, pe care eu l-am numit vrăjitor, a scos din mine cele mai năstrușnice emoții. Puternice și necunoscute mie. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că așa ceva zace în mine…A fost un an în care am aflat despre mine. Nu ceva anume, doar am aflat. Mă simt acum bogată chiar dacă ceva esențial lipsește. Lipsește el. Și-am scris. Am scris mai mult ca-n primul an, am scris atât cât m-a inspirat. Apoi a tăcut. E o tăcere care transmite mai multe decât vorbele ce le spunea, e o tăcere pe care eu o aud și o înțeleg, dar nu știu să o scriu. Dacă aș scrie mereu același lucru, dar mai adânc și mai adânc, până când…Mi-e frică să mă gândesc!

Lucrurile sunt simple, că mulți mi-au spus că n-au înțeles toată povestea: văzut, contrariat, jucat, îndrăgostit, neeee, nu se poate, speranță, ba se poate, surpriză, fericire, tăcere, tristețe, disperare, ba uite că nu, furie, tristețe, deznădejde, iertare, tăcere din nou, amabilități, prietenie, bucurie și TĂCEREA de acum. Iar eu vreau să scriu și nu mai am cuvinte pentru că vrăjitorul tace. Habarnam ce vreau mai mult să scriu eu, să nu mai tacă el?

Așa că uite cum facem la aniversare: pornim de la ideea de La mulți ani. La mulți ani de blog, înseamnă la mulți ani de scris, scris înseamnă emoție, emoția vine de la vrăjitorul meu care acum tace. În loc de La mulți ani și alte urări, aștept să-mi spuneți ce să fac. Cum să fac să nu mai tacă? Cum îl conving să vorbească din nou? Să scriu și despre ce tace? Să nu mai scriu? Aștept? Un alt vrăjitor?

Da? Deci fără concurs aniversar pe blog, fără petrecere aniversară, fără să vă ofer eu cadouri…Aniversare tradițională, aștept cadouri cu sfaturile voastre în comentarii sau chiar cu mesaje pentru el, pentru vrăjitor! Sunt cam tristă azi 😦

Palma ta miroase a Lolita Lempika

Tu m-ai rugat să încetez iar eu n-am vrut. A venit apoi o vreme când mi-am promis mie să nu te mai chem când închid ochii, să nu-mi mai las mintea să mă ducă în brațele tale. Mi-am spus că n-o să-mi mai imaginez vreodată cum ne tăvălim toată noaptea prin așternutul șifonat și plictisit de orgasmele pierdute-n el.

Mi-am propus un început care să nu te cuprindă. M-am amăgit că nu-ți mai las loc. N-a trecut nicio zi de atunci în care gândul meu să nu apuce pe cărarea cunoscută. Nicio zi în care să nu te chem pentru ca apoi să te gonesc. E drept că m-am oprit mai devreme decât mă opream altădată, povestea s-a sfârșit mereu la a fost odată…dar e la fel ca înainte, e o poveste începută și neterminată. Și ce contează unde nu se termină povestea?

Dacă ar trece măcar o zi care să nu înceapă cu a fost odată aș îndrăzni să sper că poate te-am uitat. Dar nu, tu te-ai ascuns adânc în mine și te trezești mereu înaintea mea. Mă muști cu dinții tăi albi și puternici de ureche și-apoi șoptit mă întrebi dacă și azi îmi este dor de tine. Da, și azi mi-e dor de tine. Și ieri mi-a fost dor de tine. Și mâine o să mă muști de ureche.

Iar eu o să încetez să mă mai mint. Tu poți să-mi spui că nu mai ești, că nu mai sunt. Dar tu ești în mine și stai acolo. Așa vrei tu, probabil că ți-e bine, ăla e locul tău. Fiecare are un loc pe lumea asta. Tu te-ai ascuns în inima mea iar eu stau în palma ta. Dacă s-ar uita cineva înăuntrul meu ar fi surprins să vadă o inimă în formă de TU, iar palma ta miroase a Lolita Lempika.

Nu te înțeleg și nici nu vreau. Nu te cunosc și nici nu vreau. Vreau o zi și-o noapte cu tine. Fără cuvinte, doar respirații grele și așternuturi plictisite, cafea proaspătă și vin bun.

M-ai lăsat din nou să te privesc, dar n-am făcut-o. Te știu atât de bine încât nu am nevoie să mă uit. Și totuși, din greșeală am privit azi înspre tine. Erai exact cum te știam, dar am fost surprinsă la fel ca prima dată de ochii tăi, de gura ta….Ești frumos și îmi doresc să gust din frumusețea ta. Un sărut sub buric ar face imaginea indecent de frumoasa.

Câteodată am impresia că de prea multă emoție o să-mi plesnească inima și-o să apari tu, o să-mi îngrop fața în mâna ta și o să simt miros de Lolita Lempika. O să plâng.